Propoziții pretențioase – Argila
De vină cele 24 de meserii pe care nu se dădea în lături să le aducă la cunoștința….
De țărână și argilă nu scăpasem. Cele două șanțuri, al nostru, de la punctul de distribuire a rețelei interne electrice, precum și cel de la Renel, în același scop, reunise toți ucenicii. De la Metrologie, de la Turnătorie, de la Auto și Confecțiile metalice. Cel de la Croitorie scăpase, o zi, băiatul lui nea Novac risca să-și strige bunătate de mâini. Dar nu era acesta motivul. Tot atelierul, doi experimentați și ucenicul, aveau de tras la mașină salopete noi pentru toată întreprinderea. Ceilalți, armean, țigan, țăran, la cazma, târnăcop și lopată. Mă simțeam ca-n zilele armiei stagiului militar.
Și nebuni. Noile angajări ciuguliseră din două pepiniere: cartierul 7 Noiembrie, învecinat după momentul împrejmuirii la sud cu un gard proaspăt și toate casele marginale; odraslele lotului ,,vechi”. Doi de la Croitorie, al old-man-ului Novac, al mai tânărului nea Bebi, Claudiu, dus cu pluta ca și taică-său (dar haios părinte, un pic adus de spate, repezit la vorbă și-o dantură tesloasă) – păcat că viața i-a făcut felul acum peste un deceniu -, Romică al lui nea Gheorghiță de la Vulcanizare, Cristi Secu – abia acum mi-e limpede că acesta era prenumele -, nepotul celor doi frați de la Debitare, singurul căruia i se permitea să sară pârleazul, casa lui era ultima în șirul de care vă relatasem, prima după ieșirea oficială a întreprinderii, al doamnei Cristea, secretara, cel mic – nu sunt încredințat că și cel mare, Romică, a călcat pragurile unității -, a lui nea de la fierărie, Florin Pîrnuși, de, ginere de director!, parcă și fata tantii de la bucătărie, băiatul căruțașului, dar ăsta era mai bătrior…. Iar din cartier Fasole, Florin Coșerea…. Nevasta lui Cinci, a lui nea Radu, a lui Nedelcu, a lui Romică de la Vopsitorie, a fostului motostivuitorist, decedat într-un accident stupid, maică-sa unuia dintre șoferi, femeie de serviciu, ,,argata” birourilor directoriale, nepoți, fini, cumetri, veri, unchi…. Câți s-or fi perindat prin Intercoop.
Și azi, numărând colegial muncitorimea râmniceană, în arhive, memoriale, am redescoperit ponderea colectivului: maxim 600, în perioada maximă de dezvoltare. Așa știe orașul. Nu mai mult de 6 ani. Așa fiind. Nici vorbă de arieni, eminențe, doar meseriași recunoscuți, mâini de aur și pâlnii de argint le fuseseră gâturile. Secții mici, dar dibace, variate. Într-un areal aproximat la 2000 de metri pătrați, erau de găsit ceea ce doar fabricile mari dețineau și poate nici ele întrutotul. Turnători, forjori, electricieni, tâmplari, metrologi, frezori, strungari, macaragiu – și-a lui soție -, căruțaș, lăcătuși mecanici, sudori, mecanici auto, tinichigii – și de unele, și de altele -, fochist, vopsitori, debitatori, magazioneri, șoferi, metrologi, merceologi, secretare, contabili, maiștri, inginer, croitori, desenatori, motostivuitoriști, lucrători la debitare cu fierăstrăul, mecanic pompe de injecție, grădinar, portari, vulcanizatori, bucătărese, fotograf, îngrijitor de porci, zugravi, zidari, constructori.
Cu doar câteva meserii peste ale lui Dumitru Emil. Le ghiciți?
