Spații culturale nr. 70 (6)

Armina Flavia ADAM

M-OI DUCE

M-oi duce cu frigul, m-oi duce,
Sfiala mai largă-i acum,
Cât noaptea e-o pată de scrum
Și ceru-nflorește sub cruce.

M-oi cerne-n lumină, m-oi cerne,
Cum viii de cei ce-au plecat,
Și toamnă, și vin, și păcat,
Și liniște-ntoarsă-ntre perne.

M-oi pierde pe câmpuri, m-oi pierde,
Odată cu vântul amar,
Mireasmă de rugă-n Brumar,
Priceasnă de-a pururea verde.

 

PUN LUMINA LA-NDOIALĂ

Pun lumina la-ndoială. Toată-s cruce, toată-s mir,
Vocea ei, când, sfâșiată, o îmbrac ca pe-un cașmir.
Nu-s nimic. Un fum mi-i pasul. Ca de frig foșnesc
duios,
Cum fonșit-a-n pragul morții și cămașa pe Hristos.

N-am ce-i da. Nici mir, nici aur. Numai gându-mi
trădător
Lasă frica să-l despice, să-l îndese în cuptor.
Și-așa ars, și nou, și veșnic, să țâșnească tot mai sus,
Cum s-a ridicat la ceruri bunul nostru Domn Iisus.

Pun lumina la-ndoială, cum am pus-o mai mereu.
Doar cuvântul mi-e potrivnic, parc-ar fi un dumnezeu.
Chiar și-așa, în miezu-i moale, mă arunc fără regret,
Să-nfloresc și zi, și noapte, cum se cade-unui poet.

 

POEMUL ÎN CARE CURG

Întuneric în mine, întuneric în gând,
uneori mi se pare c-aud câmpia plângând

uneori mi se pare c-aud cum iarba se-nclină,
cum raze cosesc această liniște lină

uneori mi se pare că nu am murit îndeajuns,
că toamnele toate de inima mea s-au ascuns

uneori mi se pare că nu te înalț înmiit,
că până și luna s-adoarmă-ntre crengi s-a sfiit

că până și eu pot cădea-ntr-un amurg,
cât încă iubesc, cât încă mai curg.

 

VA FI BINE

Va fi bine, va fi seară,
Va fi vara mai amară.
Ca prin vis, voi fi cosind
Părul lunii aburind.

Voi fi soare-n tot și-n toate.
Numai Domnul de m-o scoate
Ca pe cai, la țesălat,
M-oi căi că n-am iertat.

Tulburându-mă de noapte,
Voi fi cer de mir și lapte.
Când și când, mi-oi desfăta
Fricile în palma ta.

Voi fi liniște-nflorită,
Voi fi zorii ce palpită,
Rai în aur creionat,
Pregătit de semănat.

 

POEM CU MÂȚIȘOR ÎNFLORIT

E-aproape seară, în piept mi se zbate un șarpe încins,
creanga de mâțișor înflorit pe sub inima mea s-a întins,

Mă întorc așa cum fiul risipitor se întoarce,
liniștea de acum e liniștea ce mă va toarce,

Undeva, pe un deal, voi fi un copac năpădit de furnici,
tropotul lor ne-ncetat îmi va fi cântec și bici,

Undeva, pe un deal, voi fi o lună scăpată-n fântână,
întunericul meu – văzduhul culcat într-o rână,

Ce mai zici? În somn, pânꞌ și iarba se-albește,
dormi, iubirea mea, dormi, noaptea în mine-ncolțește…

 

CÂNTEC ÎN ZĂPADĂ

Primește, Doamne, umila risipă de stele –
Ca o fereastră zorii se cască sub pleoapele mele,

Primește, Părinte, pocalul vechi, mărginit –
Zăpezile-n mine de mult au foșnit,

Primește-mă, Tată, lumină-n cuvânt –
Poemul din palmă să-mi fie mormânt,

Poemul acesta să-mi fie altar
Când trece-voi cântec, de-al morții hotar!

 

Pâine și vin

Și ninge-a târziu (cinꞌ să vadă?),
Și ninge-a-ntuneric încet –
Prin marea de frig și zăpadă,
Mai urcă la cer un poet.

Se-nalță spre lanuri de miere,
Spre raiul pe-o dungă culcat,
Să-nchine o halbă de bere
Cu alții ce-n grab-au plecat.

De fapt, n-au plecat, numai gloata
Nu crede că-s vii pe deplin –
Învârte, Preasfinte, iar, roata,
Poem fă-i, și pâine, și vin!

 

DUC NOAPTEA LA PIEPT

Liniște, liniște, liniște,
Cer prăvălit peste miriște.
Nici freamăt, nici tremur șoptit.
Un înger, sub pietre pitit.

Cât scutur un astăzi și-un mâine,
Sunt rană, și cruce, și pâine,
Lumină mișcată pe-ascuns,
Păcatul ce nu te-a ajuns.

Duc noaptea la piept și la frunte.
Sunt toată flori calde, mărunte.
Sunt rugă, și cântec, și spin –
Ești luna sub care mă-nchin.

 

CÂNTEC DE CLOPOT

Se-aude un clopot. În vers, s-a-nserat –
O inimă bate, o alta-a plecat,
O mână mai scrie, o alta s-a dus
Să țeasă poeme, în Rai, cu Iisus.

Se scurg în lumină poeții, pe rând,
În urma lor, cerul e-un râu sângerând…
Rămâne pământul amar și hidos,
Cât ei șed la masă cu Domnul Hristos.

De ce i-ai vrut, Tată? De ce i-ai cerut?
Cât grâu de neghină, Preasfinte, -ai cernut?
De ce cum pe-o brazdă cu maci i-ai cosit?
Ajungă-Ți, Părinte! Tu n-ai obosit?

 

ȘI CER, ȘI PĂMÂNT

Eu nu pot ajunge la mine –
Doar gândul acesta velin
Mustește a noapte și-a toamnă,
A cântec zidit în pelin,

Eu nu îmi pot trece de umăr –
Tu sapă-mi o groapă în rai,
De-a latul să-mi crească poeme
Aprinse ca macii în mai,

Să iau foc de roșul lor moale
Și versul de-al tău să-mi ia foc,
Când cazi ꞌn-al meu trup îndoielnic,
Și cer, și pământ, la un loc,

Să facem, pe rând, din Scriptură,
Și pernă, și vals, și altar,
Cât Domnul ne saltă-n spinare
Și urcă, oftând, pe Calvar.

 

Silvia Ioana SOFINETI

PREGĂTIRI DE CĂLĂTORIE

ea nu voia să se uite în oglindă
îi tunsesem pletele albite
înțelegeam de ce vrea să se simtă pregătită
pentru călătorie
înțelegeam și resemnarea din ochii ei
nu înțelegeam, însă, de ce oglinda îi este dușman.
– hai, uită-te să vezi cum îți stă
încercam eu, cu inocența vârstei.
ea întorcea capul, ocolind bucata de sticlă
spre fotografiile de pe pereți
căutând cu privirea imaginea ei tânără
da, acolo nu avea părul alb
da, acolo era sănătoasă
dar da, și acolo eram noi lângă ea.
nu pleci singură, să știi
vom merge și noi câte puțin cu tine
un pic din mine, un pic din sora mea
un pic din tata, un pic din unchiul
vor fi cu tine mereu
pe drumul fără întoarcere
din oglindă.

 

Liana STAMIN

DISCREPANŢE

diferența dintre albul lor
gol
și iarna mea
scrisă-n cuvinte
evidentă
când întrece neputința
e vocala
(ce mișto e zâmbetul femeii
rotund
ca un ,,a” plin)
din ele
tristețea n-a plecat nicicând
singură eu
din iarnă în iarnă
le plâng
fericirea neaflată
(ce neșansă să nu poți
scrie: țîță cu â din a)
ce frumoase sunt femeile
ținând brațele-n jos!
(simple exerciții în oglindă
când te rujezi pe sub nas)
dacă femeile iernilor
vide
s-ar preface-n copaci
primăvara
le-aș ține de mână
să-și nască florile
lângă
poezia mea

 

ŞI TU…

și va veni o altă iarnă
între noi
focul stins,
un desen de copil
amintiri vechi,
cenușă
și sclipiri de ochi negri
toate strânse într-un colț.
drumul spre cer se parcurge
în doi,
ce minciună splendidă!
când albul te învinge
înainte de intrarea
în anotimp
și mâinile-ți tremură căutând printre
resturi
iubire, cuvântul pe care
de iarna asta oarbă,
îl tac.

 

CÂNTEC DE CLOPOT

de obicei pe strada mea, duminica,
e întuneric.
bătrânele trec spre biserică
tăcute,
în negrul splendid
de lacrimi spălat,
mirosind a curat și a castane
ca într-un fel de decență
a nerostirii,
spre a nu împieta mersul umbrei
din urmă.
în fereastră le aduc
lumina candelei
de doruri aprinsă
și-n liniștea aceea,
privesc cu ochii umezi
trecerea lor de femei
în șorțuri purtând mere coapte
în coșuri cruci peste grâu.
înțeleg din cântări
din sunet de clopot
vibrând,
cum se-nalță în liniște / ruga.
și câtă lumină…
și câtă lumină lăsau pe strada mea
bătrânele
miruite,
cu miros de castane,
într-o duminică,
de noiembrie.

 

NEGRU DESCHIS

strivită sunt de amintiri
și-mi vine să fug
ca un cal biciuit
hai vino și spune-mi
povestea de seară
din șoaptele tale
lumini se aprind
peste-ntunericul rece
curioasă
luna coboară
nu vreau să o sting
e grea așteptarea
și zac aiurând
hai vino!
și spune-mi!

 

VINE O VREME

când gândurile rătăcesc
prin rănile toamnei
venind de departe
n-au taine
nici vise
despart morții cuminți
de viii cu oasele frânte
păsări verzi din hârtie
dau sensurilor chip
noi numărăm lumi
albe
în rătăciri de trup
înecându-ne gândul
apoi
punem toate aceste lucruri
la punct

 

VIRGULE ROTUNDE

în cercul nostru exclamațiile
stau pe scaune
punctul e singura libertate a
poveștii care începe așa:
te voi iubi până la sfârșitul razelor!
în umbre intrând
cuvântul vertical/ urcă
întrece înserarea acolo unde
albul curge invers
fără a păta memoria
zilei
pune cercul între
simplitatea virgulelor
ce ne alcătuiesc și
prinde-l de mijloc
apoi ia-mă de mână
la coborâre
învelește-mă la
marginea lui zero
cântă-mi acolo
cântă-mi povestea
așa cum începea!

 

GALBEN RĂSARE

din ochii mei plouă întruna
a rană neînchisă
peste mâini ce se ating
între apusuri
ca oarba în fața luminii
mă port
cu rochii bogate-n dantele
cu șaluri pe umeri
curgând
lapte dintr-unul din sâni
sub altul mocnind încă
focul aprins
de lumina dorului
albastru
întețit de aer neplutit
și ce mireasmă a tine
se repetă
dar nu, nu-mi veni încă
vis nevisat!
întunericul își preschimbă culoarea
în galbenul zorilor
ce ne-ajung

 

Ioan Romeo ROȘIIANU

În fiecare joi cerul e şi mai înalt

La două ceasuri după miezul nopţii rănite stele
în fiecare joi cerul e mai adânc şi mai înalt
în limpezimea lui astrală plânge infinitul materia
stelele-şi cern minuscule raze flămânde
printre ramuri de ani lumină tăcere
dinspre-un capăt spre celălalt
infinitul musteşte de moarte.

Aerul dimineţii de joi miroase a Golgota
cu fiecare grădină Ghetsemani distrusă de-arginţii trădării
omul s-a mai ucis puţin
răstignită-ntre şoapte-i silaba aceasta
pâlpâie de-atâta durere trecutul
nimeni îmbrăţişând durerea străveche
orice jertfă naşte o speranţă în plus
în suflet e o cale şi-n zări o privire târzie
pentru nepotrivit pasul drumeţului seara.

Mă preumblu prin lume căutându-mi lumina
e joi şi n-am găsit în cutia poştală iubirea promisă
e joi dimineaţa şi-n liniştea grea
femeia cerului îşi desprinde din păr stelele
la capătul drumului e moartea făcând plajă
anticipând umbra însăilând linişti.

E joi dimineaţa şi Isus îşi adună apostolii martori
la înc-o vânzare la înc-o trădare zidită prin vremi
un Iuda-şi găteşte-n oglindă sărutul ucigaş
fardându-şi memoria tace plângând
e joi dimineaţa şi nimeni nu ştie ce frig mi-este.

 

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 15

decembrie 1989
„Sfârșit de an și început de veac!”
Așa spunea și un versificator minor despre 30
decembrie 1947.
Să nu fie, Doamne, un moment vestitor de noi mocirle și
ațipiri spirituale ale acestei nații!

16 iunie 1991
Ce pauză imensă!
2 ani din viață într-o răvășire interioară indescriptibilă.
Ce câștig pentru istoria noastră în care am fost prezenți
și noi cu ceva!
Cine știe, poate cei de după noi își vor aminti și
vom lăsa astfel un semn al trecerii noastre prin această
lume în continuă și dramatică mișcare.
Într-un asemenea angrenaj care s-a destrămat în
toate direcțile, regrupându-se, nici timp de scris n-am
avut, n-am simțit că mă atrage hârtia. Erau elemente
fizice ce trebuiau decantate, înregistrate și ordonate
cumva. Un timp al reconstrucției interioare.
Să-mi revin făcând o legătură prin Costache Olăreanu,
„Ucenici la clasici”: „Continui să citesc doar pentru a
avea eu însumi idei.”

17 iunie 1991
Terminat „Însinguratul” de Eugen Ionescu
Înstrăinare, lume lipsită de comunicare, alienare,
coșmaruri.
Pesimismul realității.
În sfârșit, nu mai avem nevoie de finalitate, de
idei închegate, de optimism artificial. Asta se întâmplă
după ce orizontul cititorului și publicului nostru a fost
orientat spre facilități, surogate și falsuri artistice.
Bun început de carieră pentru Zoli Butuc. Întâlnirea și
drumul comun cu Radu Basarab s-ar putea să fie
benefică.
Un viitor actor mare?

Și iată un august 1991
Citez din partea conclusivă a unui studiu referitor la
„Miorița”, semnat de D.I.Suchianu:
„În literatura proastă, sentimentele sunt duminici. În
literatura de bună calitate, sentimentele sunt cotidiene,
nu sentimente „đe zile mari”, strălucitoare, subite și
nedurabile, nu sentimente de… aur și poleială.
Sentimentele care ne emoționează mai mult sunt acelea
făcute din cenușă, din trecut care arde și se consumă
clipă de clipă, pentru a reînvia fără preget. Sunt acele
„dusty answers”, acele „răspunsuri prăfoase” și în
veșnică devenire.
Tot din Suchianu: Ibrăileanu despre Minulescu: „Ah!
Dac-ar spune ceva! Că tare frumos le spune!”

Eugen Ionescu: „Preponderența răului e imensă”
DE CE TREBUIE SĂ MURIM?
„Ar fi trebuit să trăim în afara istoriei și să ne rugăm. Aș
vrea să cred în puterea rugăciunii.”
„Trăiesc tot timpul între remușcare și frică de moarte”.
„Eu cer iertare mereu omului care ar trebui să fiu.”
„Groaza mea e prea mare pentru a lăsa loc altui
sentiment. Din când în când sunt și bun.”
„Ca să știm totul trebuie să trecem prin moarte.”

iunie 1996
O viață de om.
Ce exact este scris așa, cu o mic.
Câteva vieți de zbucium și disperare, în câțiva ani, cu o
ardere aproape totală. Un joc de-a viața și de-a moartea.
La un pas de final. Coșmar!
Iartă-mă, Doamne, pentru greșelile mele!
Atât. Aș vrea să uit!
Primul pas: O Germanie de vis la Iuliu. Apoi…
încărunțit, obosit, fără orizont, să o iau de la capăt. Dacă
pot. Dacă mai pot.
Doamne, am îmbătrânit și nici măcar nu am început să
trăiesc!
Fără lamentații! Scurtează și ceea ce mai este de făcut
și, poate, de trăit.
Să mă adun. Să încep de undeva!

Mircea Eliade – „Solilocvii.”
„Singurul mijloc de a ne feri de demon e să nu
încercăm să fim îngeri.”
– asceza, ca act religios, implicând o renunțare
orientată către zeu, e o sterilizare prin puritate. Și cum
puritatea nu aparține acestei lumi, asceza e alimentată,
fortificată – într-un cuvânt realizată – cu și prin gânduri
de dincolo.”
– nemurirea pentru creștinism = o continuare și
împlinire glorioasă a vieții pământene: RAIUL
– nemurirea pentru spiritul indian = nimic
omenesc, o reintegrare a spiritului în datele sale inițiale:
static, universal și supramental
– numai un om preocupat de mântuire se poate
dispensa de credința în progresul omenirii.”

A porni de la o constatare filozofică spre
construcția unui personaj.

„Un gând izvorât și organizat în singurătate e
întotdeauna un gând neterminat!!!”

Când nu ești stăpân pe dialog apleacă-te spre
mișcările interioare ale personajului, uneori până la o
dilatare monstruoasă.

Herman Hesse – „Lupul de stepă”. De aici o continuare
a ideii de a începe să construiesc epic. Eu singur, cu
puterile mele, acelea pe care, poate, le-am primit și nu
le-am cunoscut până acum, n-am crezut că există, că
exist.

În încercarea de a „zugrăvi” o epocă, o stare
dominantă și caracteristică unei colectivități, DE
ÎNCEPUT CU STUDIUL TRĂIRILOR ȘI
MODIFICĂRILOR proprii unui singur individ. Apoi
puterea de generalizare.
Probabil nu e o variantă rea aceea de a prelua
ideea dezvoltării (studiului) omului inadaptat.

Anthony Hopkins – „Și azi sunt stângaci în relațiile cu
oamenii.”

Visul lui Haller (din „Lupul”): lui Goethe i se
spunea că a trăit cu luciditate incertitudinea, disperarea
vieții omenești (…) dorul arzător după un regat al
spiritului. Tot Goethe a propovăduit însă contrariul,
adică sensul pe care l-ar avea strădaniile noastre
spirituale.
Mult mai consistentă dramatic este dezamăgirea
pentru lipsa de finalitate a actelor noastre pentru
nesfârșita noastră imperfecțiune.

ATENȚIE: DAR DACĂ SUBIECTUL UNEI CĂRȚI
SE AFLĂ TOCMAI AICI, ÎN ACEST CAIET?

STRĂDANIA DE A PORNI DE UNDEVA, DE A
GĂSI SUBIECTUL POTRIVIT în încercarea de a
lăsa ceva în urma mea (semnul trecerii mele prin acest
timp).
FINALUL: nu se găsește efectiv un drum, o soluție.
După atâtea căutări rămâne însă întrebarea: NU
CUMVA SEMNUL STĂ TOCMAI ÎN ÎNCERCARE?
nesfârșita noastră lipsă de finalitate, superba noastră
imperfecțiune!!!
+ sacrificiul, jertfa – caietul ca un sacrificiu de timp
-jocul cu realitatea ca un sacrificiu al moralei și al
poziției sociale

Hai că am început, aleatoriu. Să fie începutul primei
mele cărți?

Toamna asta! Ce superbă și tandră tristețe! Să fie
ăsta semnul meu distinctiv? O pecete care să mă izoleze
de cei puternici, siguri pe ei, încrezători și vulgar de
liniari, urmărindu-și cu obstinație țelul care le va reuși
întotdeauna? Oricum, ar fi doar o izolare parțială,
încadrarea într-un grup care ocupă un sertar – nu știu
cât de încăpător – al tipologiei umane colcăind printre
frunzele clipelor.
Pe aceștia toamna îi zăresc foarte rar și numai
într-o trecere grăbită spre ocupații concrete,
consistente și profitabile. Trecere fără contemplare;
mobile reci, într-un decor lucrat cu minuție,
imprevizibil și schimbător la fiecare adiere umedă și
sumbră.
Frunzele.„Adio pică frunza” Însingurarea
toamnei în copacii cu viață prelinsă în fiecare foșnet de
frunză.
Mă simt mai bine toamna. Poate pentru că
vulnerabilitatea mea se regăsește în efemera geografie
a copacilor cu ramuri mereu mai întrebătoare,
contorsionate și dezgolite, arătări împietrite, scheletice
semne de întrebare înspre alt anotimp.
Să fie oare un sertăraș și pentru mine, uitat în
celălalt, încăpător, al tipului de indivizi vulnerabili,
cărora cu certitudine le aparțin?
Toamna asta! Mai toamnă decât celelalte.
Întrebarea crengilor, persistentă, ca și întrebarea mea,
rămâne. Interogație gârbovită de atâtea răspunsuri
mereu amânate. Întrebare obsedantă, obsesia
întrebării: Cum să las un semn?
Cum să las?
Cum?
Trebuie să încep de undeva! Trebuie! Clipele
astea care se tot preling pe lângă mine, efemere,
însingurate și neproductive, mereu mai departe,
pierdute în ceața fiecărei ore care le șterge urmele
pentru totdeauna.
Clipele mele, unele consumate cu intensitate,
altele palide, fragile și insignifiante încă de când s-au
lăsat călcate, strivite de suratele lor năvălind în valuri
din spate, tropot înfundat de vietăți fără identitate, dar
puternice prin greutatea pe care ți-o dă aglomerarea,
priviri dezgolite, interioare, imperceptibile, umăr la
umăr tropotind nebunește, un singur gâfâit.
Clipele mele. Tot mai străine de mine, fluturi de o
zi, zboruri plăpânde, dezorientate, absorbite în timp, tot
mai multe înaintea mea, înghițite în pâlpâirea fiecărei
dimineți, tot mai puține în urmă, apropiindu-se și ele,
dezbrăcându-mă ca pe un copac și gonind mai departe,
șuier pustiitor de toamnă.
Nu folosește nimănui un trup dezgolit. Paradoxul
nostru, de ființe pieritoare, aici se află. În răsturnarea
asta ciudată de evidențe. Veșmintele de gând, rufăria de
stări și trăiri, încălțările de convingeri și credințe, pe
astea trebuie să le spălăm zilnic, cu răbdare și băgare
de seamă, să le îndreptăm cutele, să le mângâiem
asperitățile și să le atârnăm afară la uscat, pe o sfoară
subțire, dar rezistentă, cât o viață de om, să fie văzute,
cercetate, admirate, studiate, clasate, purecate,
criticate, ordonate, pipăite, abandonate, absorbite,
activate, schimbate, modelate, incorporate, elogiate,
înnoite, tratate, luminate, sfâșiate.
Dintre toate, măcar una dacă va rezista, bine
agățată pe sfoara ei, va salva trupul dezgolit, îi va da
un sens. Unicitatea aceea, pe cât de înaltă, pe atât de
trainică, va fi haina rămasă în bătaia orelor din urmă,
strunite cu tehnici tot mai sofisticate de cei care vor
veni după noi. Dacă rufele își vor dezvălui țesătura,
fragile, spulberate de prima bătaie de vânt, până când
sfoara va rămâne albă și goală și singură, mormanul
nostru de oase dezgolite își va pierde liantul,
împrăștiindu-se și compunându-se în desene străine,
necunoscute și indescifrabile. Numele vor rămâne
grămezi de litere fără sens, foneme fără identitate.
Veșmântul meu, atârnat pe sfoară din orgolioasa
dorință de-a nu mă nărui.
Haina face pe om!
Haina poate rămâne. Omul sigur dispare.
Haina e omul.
Omul e o haină (o rufă?)
Haina, semnul trecerii omului.
Omul trece, haina rămâne.
Vântul și frânghia pe care se află semnul nostru.
Omul trece, doar semnul lui rămâne. Dacă n-a uitat să-l
fixeze bine pe frânghie, în bătaia vântului, zbicit de
soarele anotimpurilor.
Cum să las un semn?
Au trecut decenii și n-am învățat de unde să
încep. Am rămas doar cu presiunea acestei întrebări
fără trup. Din ce să-mi croiesc haina aceea ca o dâră
peste brume și ploi? Dar dacă nici n-ar trebui să mă
gândesc la așa ceva? De ce atâta patimă pentru un
semn? Să rămână după tine, fără să te poți bucura de
el, tu, mormanul de oase fără trup? Pentru numele tău,
pentru copiii tăi? Ce orgoliu sau ce altruism!
Să trăiești prin semn; să trăiești în amintirea lor
ca o ființă care a lăsat ceva în urma ei, care a trăit nu
doar a supraviețuit. Poate pe acel ceva se poate
construi mai departe. Nu-i lași să ia totul de la capăt,
de la început.
Generozitatea de om pieritor. Nu se poate să nu
fie și trufia de a te ști prezent, de a nu rămâne în turmă,
de a ieși la înaintare, de a te distinge din mulțime, chiar
după ce nu vei mai fi. Parcă totuși nu e principalul
motiv. Dar cum să las semnul acela? Nu e deloc
suficient numai să vrei. Dacă ar fi așa, aș construi un
edificiu în forme diverse, clasice sau moderne, chiar din
grafemele acestei întrebări. Aș putea, de pildă, să
alcătuiesc o simplă căsuță de vacanță:
SEMN
UN
CUM SĂ LAS
Sau m-aș osteni să zidesc un apartament trainic:
SEMN
UN
SA LAS
CUM
Aș putea încropi chiar un mic palat:
M N
S E
U N
LA S
S Ă
C U M
Din păcate, aici avem numai semnul semnului.
Un semn fără semn. Dar semnul propriu-zis, trupul,
conținutul, învelișul, haina?
Ce să fie acesta? Un obiect material, confecționat
de mâinile mele? Nu sunt pregătit pentru asta. Îmi
lipsesc acele îndemânări meșteșugărești, așa că n-are
niciun rost să mă gândesc la întruparea unui gând în
forme concrete. Cu desenul ar fi la fel. La fel cu
broderia, fotografiatul sau muzica. Pe unele le pot privi
sau asculta cu deosebită plăcere și chiar cu spirit critic.
De aici până la realizarea lor efectivă este pentru mine
același drum lung care se înfundă la un moment dat
într-un punct ca și de la idee la întruparea ei în sens.
Se pot imagina cel puțin 30 de ani de asemenea
întrebări fără materializare? O căutare zadarnică
într-un furnicar de zile pline de conveniențe, întâlniri,
vorbe, izbânzi, dureri, căutări, schimbări, vorbe, iubiri,
mângâieri, activități, lecturi, renunțări, bucurii,
avansări, vizionări, căderi, dialoguri, deziluzii,
contemplări, urcări, vorbe, monologuri, visări,
apropieri, coborâri, tensiuni, călătorii, suferințe, vorbe.
Din ele se întrupează semnul? Nimic distinctiv, nimic
particular, unic, specific. Doar un edificiu fragil care se
năruie definitiv atunci când trupul ți se azvârle într-o
groapă identică cu a celorlalți, deveniți aidoma ție.
Frunze de toamnă, planare răvășită spre pământul cu
care se vor întâlni fără putința unei evadări.
Frunze galbene, lut cleios. frunze de lut, de mâl,
de mocirlă, de nămol, de glod, de tău, de noroi, de tină.
Amprentele toamnei.
Poate liantul contează, ce pui acolo între cărămizile
gândului tău. Dar asta e o altă problemă de discutat și
apoi de trecut la fapte. Poate că între urmele imateriale
ale zilelor de până acum, poate că din rămășițele
supraviețuirii doar la un prim nivel, la parter, se pot
aduna niște elemente care să alcătuiască liantul. Nu pot
să cred că totul a trecut fără să lase urme. Ba, din
contră, cred că totul a însemnat ceva adunat sub
noțiunea de experiență din care, dacă am puțină logică,
disponibilitate și consistență a memoriei afective, de a
selecta și ordona niște trăiri s-ar putea închega ceva
care să împlinească zidirea mea particulară, semnul
meu unic.
Da, aici să mă opresc și să-mi fac curaj. Trebuie pornit
la drum, cu entuziasm și cu fervoarea celui care are de
recuperat timpul pierdut.
(Va urma)

 

Lucian MĂNĂILESCU

AUTOIZOLARE ÎN BABILON

Blocul în care trăiesc
e un Babilon al singurătăţii,
fiecare lucru ţipă pe limba lui,
tavanul se umple de găuri
prin care mişună bormaşini
şi picamere, scaunele bat din picioare
cucul din ceas o ia razna, la tv
se transmite în reluare viitorul,
frica de moarte devine o intimitate
cu mască, culorile zornăie…

„Bună seara, vecine!” – zice
telefonul, nu răspunde nimeni,
Dumnezeu a aţipit cu receptorul
la ureche şi cerul se face ţăndări
şi mâine dimineaţă vom avea iar
voie să păşim două ore prin cioburi.

 

ACEST FOŞNET

Îmi place să te văd în întuneric
numai cu degetele şi să spun:
„Iată, acest foşnet este iubita mea,
aceste tăceri sunt buzele ei şi ochii ei
sunt felul în care răsare soarele
la celălat capăt al lumii…”

Îmi place să te văd în amintire
şi să spun: „Fata aceasta, care trece
printre fluturi şi nori e iubita mea!..
O recunosc după cum înfloresc
trandafirii şi după cum se face
dintr-o dată duminică.”

Îmi place să visez şi să spun:
„Fata asta care nu există este
iubita mea, o recunosc după
bătăile inimii şi după cerul albastru!”

 

ACORDEONUL DE PAŞTE

Cu o aripă sfâşiată pe umăr,
în pantaloni scurţi şi desculţ,
am fugit spre capătul lumii.

Am fugit de acasă
supărat pe rostogolirea în iarbă
şi pe mestecenii din poartă
încărunţiţi de grija zilei de mâine.

Pe atunci cărările erau nesfârşite,
cerul un bordei cu acoperişul
căzut într-o rână şi bucuria
un cireş amar, în care înfrunzeau vrăbiile.

Fericită putea fi dimineaţa aceea, dar
m-am făcut iar copil şi m-am întors
iar tata mi-a cumpărat, de Paşte,
un acordeon, la care cânta,
în fiecare duminică, singurătatea.

Nu mai avem curajul să aruncăm
în abisul plutind peste ape, numim
totul prin semne, cu buzele îngheţate…

Inima stârneşte tobele tăcerii
şi stoluri de lebede alunecă
prin cerul cu gratii iar firele de iarbă
şi copacii îşi pleacă frunţile
în ţărână, compătimindu-ne!