De-ai noștri! – Anca Lascu – Jocuri (6)
Tu, Suflete…
Știi tu, suflete, câte culori trebuie să se îmbrățișeze ca să tresari pentru o clipă? Câte vise au fost văzute de ochii mari ai oamenilor pentru ca apoi tu să îndemni scurta viață a ființei să creeze.
Știi tu, suflete, câtă cerneală s-a scurs pe palmele noastre până ca tu să fii scris pe peretele inimii de piatră vorbe de duh criptate în cutremure interioare ale ființei plăpânde încă… și poate încă se scurge pe paginile unor filosofi greci ce te-au contemplat îndelung… tu nu contempli asupra lor. Tu nu știi cum noaptea s-a contopit cu ziua când le-ai pus întrebări neîncetat și penița lor trebuia să se înmoaie de încă de sute de ori ca să-ți ofere ție un răspuns care, după mii de ani, încă nu te mulțumește. Tu te zbați în mica ta lume, vrei mai mult. Tu vrei să înconjori lumea și să salți în orizonturi necunoscute omului simplu. Tu nu știi!
Știi tu, suflete, câtă durere și patimă a pulsat în vene pentru tine, cel ce susțineai măreția lumii din priviri? Dădeai o luptă între tine și… tine, atunci… încă o mai faci, timid, în colțul tău retras de ochii curioși. Nu știi de ce o faci, dar te înalți pe vârfuri, apoi te apuci de colțul stâng, te tragi în jos în timp ce speri să ajungi totuși pe treapta următoare.
Ești un pătrat, suflete… un pătrat visător la cercuri. Tu nu știi că și cercurile sunt tot pătrate în lumea lor.
Știi câte mâini tremurânde au stins făcliile vieții, iar tu doar ai tresărit atunci și lumea s-a micșorat cu un centimetru în vizorul tău, iar timpul s-a oprit în loc? Tu nu cunoști paradoxul, tu însuți fiind unul, iar lumea, timpul, oamenii, se rotesc în jurul tău, în vreme ce tu ești atât de schimbător…
Oare știi tu, suflete, ce au crezut când au ascuns atâtea vise în cenușa gri și sub pământ cafeniu? Când ochii limpezi ar fi strigat, de-ar fi putut, spre timp, să-și dubleze clipa, să o întindă, să o șteargă din amintiri? Când au vrut să te alunge doar ca să-ți acopere ochii ce văd durerea și spaima ce bat la ușa ta cu tunuri și mitraliere ca să te scoată de acolo… ca să te risipești?!
Știi tu, suflete… Câte minciuni ți-au spus… și încă îți mai spun și îți vor fi spuse, pentru că pulsul tău trebuie să țină lumea în picioare-cu capul drept? Toate pentru ca tu să nu te datini în timp ce dincolo de tine, la mii de kilometrii, se rupe o parte din ei, se termină un alt capitol ce a durat mult prea puțin. Dincolo de tine, suflet, se sfâșie în fiecare zi din timp, din oameni din Universul însuși, doar ca să nu te datini tu încă.
Știi tu… de câte ori te-au renegat? Pentru ca apoi să te îmbrățișeze cu drag în colțuri întunecate în care erau liberi să viseze, să atingă iar culori, să verse cerneală pentru tine? Nu te speria de întuneric! în fiecare seară au pus la cale să aprindă stele ca tu să visezi frumos.
Tu nu știi, suflete… Dar poate cândva vei afla, vei vedea mai sus decât te lasă ei să o faci… Nu-i condamna. Tu nu știi ce e crud și nedrept, ce e în zadar, ca să-i condamni… Ce știi, tu, Suflete?
Lumea de-a doua
într-o zi o să sparg ferestrele ce au crescut dintr-o dată în jur. O să las fulgii de zăpadă să mă acopere în timp ce toți vor scăpa de aici prin spărtură. Dar suntem încă prinși într-un ticăit monoton; bucăți de suflet au început să-mi cadă pe peretele din interiorul lumii celei de-a doua… Ori poate nu mai cad, doar mi se pare mie. Poate au învățat să plutească latent în jurul noii lumi. Poate tremură, de frig, cu vârfurile înghețate, asemenea unor bucăți de geam colorat lăsat în bătaia primei zăpezi.
„De frică…” Se aude o șoaptă undeva… Și bucățile înghețate tremură mai tare și se opresc pentru puțin din căderea lor.
Poate era și asta… Pentru că în realitate nu se vedea deloc pământul lumii de-a doua. Cine știe ce ar putea fi acolo!? Pentru niște bucăți de sticlă colorată poate fi incredibil de periculos să cazi de exemplu… pe niște stânci.
îmi întind palmele și încep să adun la piept micile bucăți de sticlă, le îmbrățișez puternic, iar apoi continui să cad împreună cu ele privind stâncile îndepărtate. Lasă-mă să îmbrățișez stâncile! Indiferent de cât de reci și ascuțite ar fi… Lasă-mă să cuprind fiecare dâmb strâmb, fiecare ciob! Știu că, la urmă, tot voi avea tăieturi pe degete orice ar fi. Vreau să încălzesc pustietatea stâncilor în brațele mele mici, apoi să le dau drumul sub soare când omenirea le va vrea înapoi.
Lasă-mă să mă arunc în necunoscuta lume, să las bucățile sparte ale sufletului meu să atârne de cerul înghețat, iar eu să stau ascunsă cu soarele în palme după o câmpie din decupaje, din cărți de povești.
De ce nu mă lași?
Lasă-mi aripile să se deschidă cu putere. Să zbor spre o lume de nicăieri într-un ținut din niciunde.
O lume cu aer înghețat și bucăți de suflete agățate de el. O lume în care timpul se agață de tine și te imploră să stai la o ceașcă de ceai, pentru că a obosit să alerge la nesfârșit.
Acolo se respiră fulgi de zăpadă, iar aerul cade drept mantie grea pe umerii obosiți și-ți ține de cald în nopțile reci.
Lasă-mă măcar să-mi adun bucățile de sticlă de acolo ori fluturii lumii se vor așeza pe ele și se vor sparge. Lasă-mă să încerc să-mi adun sufletul rătăcit în colțuri străine!
Paradox
Și lumea începuse să se decojească. în palmele tale era marea. Ochii tăi acopereau soarele și luna. Era trist. Sperai ca acea avalanșă de bucăți de pământ să se oprească mai repede, să mai rămână măcar o insulă din tot ceea ce a fost cândva un vast Pământ al Făgăduinței, unde copilăria zburda pe o câmpie arsă de soare, iar vântul te ridica mai sus o dată cu lumina ce te înalță în suflet și în minte. Nu poți să pierzi chiar tot, nu-i așa? Dacă ai pierde…ce ar fi? Ce ar mai rămâne în jurul tău? Oare tu pentru ce te-ai mai încăpățâna să-ți mai îngropi încă o data, în fiecare zi, degetele picioarelor în țărână?
Nu poți să pierzi chiar tot… și dacă ai pierde?
Oare ai reuși să te trezești mâine cu gândul că doar soarele te mai susține să stai drept, privind spre cer, oare ai ridica brațele, ai învăța să înoți spre viitor printr-o mare confuză de gânduri, judecăți, vorbe ce acoperă din ce în ce mai mult un cântec dulce al speranței ce străduie a supraviețui în spatele ochilor tăi mari…. Oare…?
Oare cine ești tu să aduni la piept pământul? S-aduni la piept ceva, când tu te-ai învârtit în cercuri mari și ai sperat că într-o zi sa devii un fluture ce va îmbrățișa cerul, lăsând în spate țărâna…. Cu ce drept?… Dar ai rădăcinile gândurilor și sufletului adânc legate în pământ… Cum să te judec?
Ai asupra ta o ploaie de suflete. De rădăcini ce caută pământul cu disperare. Le aperi. Să nu se dezintegreze în groază și întuneric. Și ai uitat să te mai uiți la soare… Și ai uitat de cer, de mare, de vântul ce te ține în brațe ca pe un copil mult îndrăgit. Dar ție nu-ți pasă de asta. Ți-e dor deja de ce ai început să pierzi. Ți-e dor de pereți și ferestre. Ți-e dor de becul alb-gălbui. Ți-e dor de tocul tare al ușii în care te loveai mereu în timp ce te grăbeai să prinzi apusul. Ți-e un dor inexplicabil și paradoxal. Ți-e un dor uman de tot ce va urma să pierzi în graba ta spre lumi neînțelese.
Alergi mereu. Uite! Chiar și acum alergi să prinzi în palme peretele stâng al casei tale care în curând se va dezintegra în îndoielnicul necunoscut. Poate, de fapt ești un maratonist în cursa spre necunoscutul neînțeles și negăsit.
Nu știi ce vrei… Dar vrei să îți rămână toate, ca mai apoi măcar… să te dezintegrezi cu ele în tăcere…
Suntem imposibili
Ne cade pe umeri ploaie și ne întrebăm senini, cu ochii mari, încălziți de o speranță gălbuie, dacă mâine va fi soare… Când ne-am lipit ploaia pe umeri pentru totdeauna? Ne retragem la finalul zilei dezamăgiți că nici azi nu am văzut soare, nu am văzut un curcubeu, doar asfaltul negru ne-ncântă ochii încă o dată, la fel ca-n fiecare zi.
Suntem ființe gârbovite de ploi, torente și furtuni. Ne luăm în palme sufletul; încercăm a sufla asupra lui, sperând că-1 vom încălzi pentru totdeauna. Aproape că am uitat să ne imaginăm suflete calde ce știu s-aprindă focul sub soarele de iarnă.
Călătorim pe nori de ploaie. Ne îndesăm privirea în ocheane sparte în căutarea altor priviri. Da, am cam uitat și să-i privim în ochi pe alții, ne-am construit o frică ciudată cu speranța de a fi liberi de orice.
Suntem ființe gârbovite, legate cu lanțuri invizibile într-un cerc constrâns de timp. încercăm să prindem un strop de căldură și de dragoste de la cercul nostru… de la cercul celuilalt…de la cercurile tuturor…! ar în final rămânem doar noi și cercul de nestrăpuns care se învârte liniștit în jurul nostru. Poate suntem chiar noi un cerc; încercăm să ne imaginăm în fiecare dimineață că suntem oameni cu mâini, picioare, ochi și gură… Poate suntem doar propria noastră imaginație și nu suntem nici măcar cercuri… Poate suntem ceva ce… Nici noi nu știm ce suntem.
Dormim un somn adânc și visăm la soare, nori și ploi și alte vise. Poate că suntem un vis ce urmează a fi trezit din clipă în clipă.
Cine își mai amintește de cealaltă lume?
Oare a încercat cineva vreodată să facă un exercițiu de salt înapoi spre realitate? Să ne aducem aminte cum am ajuns aici, cum era înainte să ne materializăm, înainte să punem picioarele noastre firave pe un pământ atât de tare putând să ne zdrobească în orice clipă dacă nu eram atenți. Probabil că în realitate avem miliarde de ani și nici nu suntem atât de mulți. Poate că nu suntem decât unul ce visează a fi miliarde de ființe deodată, care și ele visează la rândul lor într-o măsură de doi timpi.
Poate că tot visul ăsta s-a născut din dorința de a vedea lumina… Știi? în Spațiu e incredibil de rece și întuneric. Poate că nu suntem în spațiu în realitate. Ce contează? Cu siguranță venim dintr-un loc tare întunecat pentru că alergăm după lumină atât de mult încât am vrea să o închidem într-o cutie și să o trecem dincolo de vis cum va… într-un fel în care Vameșul Cardinal să nu afle de așa ceva.
E groaznic! Suntem prinși într-un vis în două măsuri și apoi când ne vom trezi nu avem decât să adormim la loc ca să ne încălzim. Cu toate astea în esență rămânem ființe gârbovite de întuneric. Suntem ființe imposibile.
