Spații culturale nr. 70 (5)

Dan SANDU

CÂNTEC DE PRIETEN
In memoriam SERGIU ADAM

Lumina s-a rătăcit spre apus
Căutând tărâmul nesigur…
Zăbavnic răgaz năluceşte în taberi
Cu taina stâlpirii de Sus;
Aplecat pe scrisori e sufletul singur:
Prag somnului – stei
În apele-i – trepte…
Podoaba rămasului bun
râvneşte la chei;
Venită-i odihna şi totul
E mai mult decât o ridicare de sceptre.
Hugeag de păduri privim cu năduf
Cum scurmă aripa serii
Prin licărul stelei suave.
Te caut, suflet la Domnul urcat…!
Uitat în amiezi de văzduh,
Pe ceruri curate, ceramici moldave.

 

ACORD
Epigramistei Dobriţa Iancu

Fulgeră toamna durerile coapte
De prea multele veghi fără somn.
Ce triste-s colindele-adânci!
Cu iubirea nuntită
măruntului vis al cetăţilor vaste.
Aş vrea să mă ştiu între prieteni,
cu mine vin zodii,
pădurea-i pierdută în noi.
Ca un voievod care cheamă la oaste
anotimpuri prelungi.
Puţuri ieşite la drum strămută altoi –
Bejeníi în lăcustele ploii?
Se caută capul de cerb,
O ţară mai caldă; pornit în neştire,
Încet, se repetă plânsetul clar
Al rămasului bun…

 

TIMP UCIGAŞ
În memoria scriitorului Ion Lupu

Albesc, regină, fără dor de rimare şi auz de lumină…
Dar, mai des, după năpârliri fără număr, ai’doma
suntem
cu st’atua
Spânzurătorii.
Tolănită clepsidră, împaci datoria de arme cu plâns
de dragoni şi mai noi logofeţi, atâţia scarabei de aur
promiţând a glorii egiptene, prea mulţi cărturari cocoşaţi
pe
tiparniţi, numai zidiri şi ziduiri de porunci, mare
scrumul
sculpturii de moarte îndrăgostită, sub deapăn de biblică
spaimă cu nume de istorie binecuvântată.
Dă-mi voie, prietene, să-ţi mărturisesc ochii ce trec
apa uitării, de păcat fumegândă, în pânda ăstui ornic de
bătrâneţe oftând între clipe, dă-mi voie!

 

CÂNTEC DE PRIETEN
Profesorului Mihai Iscu, „duşman al
poporului”, voie, de când s-a ştiut… !

Strigă-o pasere în noapte lemn trăsnit pe jumătate,
Ger jelit pe ochi de fum, cucuvăi la ceas de drum
Mărgărit – grindei la plug, răsturnat pe ghimpi de rug.
Lasă-ţi mamă, lasă-ţi casă, vis de nevedit pe coasă,
Foşgăit pe solzi de zeghe, tinereţea pusă veghe…
În genunchi – părelnic foc şi-n obede, la soroc…

…!!!

….S-a uitat prea repede, dom’ Profesor!…
… …
… <…„Ni se ridicau braţele în sus şi ni se legau în direcţia coatelor, iar între mâinile ridicate şi ceafă se introducea un băţ. De băţ se lega cu sfoară sau curele o greutate…, iar aceste greutăţi atârnau în spate şi ne dezechilibram, ne doborau la podea. …începea din nou tortura, fie ziua, fie noaptea”>…
… <…„bandiţii” eram puşi să mâncăm ca şi animalele. Eram legaţi cu mâinile la spate şi, stând în genunchi cu gamele în fată, trebuia să ne aplecăm şi să mâncăm direct cu gura. >…
… < … Ceilalţi deţinuţi din cameră eram obligaţi să trecem prin faţa celui pedepsit şi să-l scuipăm în gură, pe faţă, unde nimeream….> …

(Din volumul „Pro memoria” al fostului deținut politic
în închisorile comuniste)

 

Teo CABEL

Unul roșu și unul verde

După o zi de spart în stânca muntelui se îndreptau
spre cabana Dochia. Chiar aproape de vârful muntelui
se ridica o bisericuță pentru călugări pe Ceahlău.
Cel care se ocupa cu supravegherea și
coordonarea lucrărilor, părintele Justin, un călugăr
tânăr, de statură potrivită, dar vânjos și cu tragere de
inimă la muncă, le-a aruncat câteva vorbe, în prima zi,
când au urcat de la Durău: am nevoie de câțiva băieți să
mă ajute ici la treabă, să pregătim locul pentru sfințirea
bisericii. O să fie de Cuvioasa Parascheva! Vor veni
mulți oameni, preoți, chiar și PreaÎnaltul Daniel,
mitropolitul. Avea o vorbă caldă, hotărâtă, de parcă
atunci se nășteau cuvintele în gura lui și trebuiau să
așeze lumea din jurul său în ordine. În acest pelerinaj i
s-au zdruncinat toate prejudecățile sale de ateu, cum îi
spunea el bunicii că este.
O lume nouă, bulversantă prin rigurozitatea ei,
prin firescul cu care se desfășura. Îl ascultase pe
duhovnicul Cleopa, apoi și pe alți călugări. În liceu
citise „Biblia hazlie” dată de un profesor de filosofie. Se
simțea important că citise cartea și îi făcea bunicii zile
fripte cu argumentele lui logice. Bunica se necăjea ce se
necăjea și, dându-și seama că e paralel cu ce spune,
chiar dacă era înverșunat, începea să râdă: Taci, mă,
păcătosule, că nu știi ce vorbești! Acum îi veneau în
minte vorbele. Aici se întâlnise cu un aviator și cu un
profesor de filosofie. Au mai rămas doi tineri și două
fete. Vă plătesc drumul la plecare, spuse părintele. Vă
dau de mâncare și dormiți la cabană. Am eu o
înțelegere cu cabanierul.
Într-o parte a bisericii trebuia spart în stânca
muntelui cam un metru, pentru a mări spațiul de
deplasare în jurul locașului. S-au învoit cu părintele să
rămână.
A doua zi de dimineață, se cam uitau lung la
răngile de fier și la târnăcoape. Încet, încet, vorba aia,
„foamea vine mâncând”, au început să spargă. Prima zi
mai puțin, a doua deja se considerau rutinați. Acum
mergeau la cabană.
Seara începeau să discute despre religie, credință.
Niciunul nu era îmbunătățit, cum spuneau călugării,
erau în căutare de răspunsuri. Vorbeau între ei cum
începuse să i se înmoaie fiecăruia cerbicia ateistă
cultivată în școală. Bunica lui era foarte credincioasă,
însă el considera că așa sunt cei care au crescut la țară,
mai înapoiați. Avea un sentiment aparte pentru ea, de
mic. A crescut cu ea, a stat la ea până la școală.
– Nu este o rețetă generală pentru a fi credincios, spuse
aviatorul.
-Nici nu are cum, logic vorbind, continuă profesorul. Ar
fi prea ușor, fiecare este unic, avem propriile hachițe.
Singur trebuie să le pricepi, să le înfrunți. Atunci prinzi
certitudinea… așa cred, zise uitându-se la cei doi ca și
cum ei s-ar fi îndoit de ce spune, crezându-l ridicol.
La ușă bătu cineva.
-Da! Intră! rosti primul aviatorul.
Ușa se deschise. Se așteptau să intre cei doi
băieți, rămași să stea de vorbă cu turiștii veniți la
cabană. Nu erau ei. În cameră intră un călugăr.
-Bună seara, fraților! M-a trimis părintele Justin să dorm
aici în noaptea asta. Am venit să vă ajut mâine la treabă.
-Intrați, părinte! sări Sergiu, aviatorul, avem un loc liber
în patul de la geam.
Călugărul se îndreptă spre patul indicat, lăsă
rucsacul pe el. Era roșu în obraji. Înalt, cu părul negru,
prins în coadă și ochi albaștri. Avea o bunătate în
privire, care se degaja pe toată fața, dar nu se risipea.
Sprâncenele arcuite îți atrăgeau atenția unui om hotărât.
Avea bărbia fermă, fruntea înaltă. Te îmbrățișa cu
privirea.
-Scuzați-mă dacă v-am deranjat frățiile voastre!
Îngăduiți-mă și pe mine în noaptea asta.
-Cum să nu, părinte, vorbi profesorul, vorbeam despre
drumul fiecăruia în calea credinței.
-Emanoil mă numesc! Pe frățiile… cum vă cheamă?
-Sergiu! Eu sunt aviator!
-Mihai, eu sunt profesor de filosofie!
-George! Sunt muncitor!
Noul venit se uită la toți, cercetându-i binevoitor.
Se dezbrăcă de tunica pe care o avea pe el, rămânând
într-o vestă.
-Cum v-a adus bunul Dumnezeu aiși, la părintele! Nici
nu știți ce se întâmplă cu domniile voastre. Atât vă spun
eu înainte de culcare, să nu vă smințiți de ce o să vedeți
sau o să auziți. Fiecare vorbește după măsura inimii și a
credinței. Nu trageți concluzii pripite. De multe ori nici
nu știți cu cine vorbiți. Nu vreau eu acum să vă învăț pe
frățiile voastre, dar nu degeaba sunteți aici! Gata, nu vă
mai deranjez! Eu mă culc. Mă scuzați încă odată că
v-am întrerupt, stiu că acum nu o să mai vorbiți ca mai
nainte, pentru că sunt eu aici. Dar eu mă culc!
Își cuprinse capul între palme. Stătu așa câteva
minute. Ridică capul, se închină!
-Doamne ajută!
-Doamne ajută, au răspuns și ei.
Acum se uitau unul la altul, nu mai aveau curaj să
vorbească. Au stins lumina și s-au culcat.
George s-a foit ce s-a foit. Nu îl lua somnul. Era
iritat de venirea călugărului. Toți sunt așa? zâmbesc,
vorbesc domol, aaa, nu, unii vorbesc repede,
moldovenește, sunt haioși. Cei mai tineri, ca să pară mai
autoritari, amenință cu iadul. Cei mai bătrâni nu se joacă
cu vorbele. Cuvintele sunt punțile pe care ți le întind să
treci spre ei. Dacă vrei să mergi, bine, dacă nu, nu. Și
acum îi vine în minte experiența elevilor de la școala de
aviație. S-au dus vreo opt într-o vineri cu mașina, făcuți
curioși de un coleg, la Sihăstria. Auziseră ei că era un
călugăr vestit acolo, ca un guru. Se ducea lumea la el cu
mare îndrăzneală și încredere.
Când i-a văzut, i-a întrebat: da voi de unde veniți,
băieții moșului? Ce ați venit să vedeți la un hârb ca
mine? Se uitau unul la altul. Unul a răspuns răspicat așa
cu voce milităroasă, sigură și răspicată: De la Buzău,
Părinte. Suntem de la Școala de aviație. Am venit să ne
învățați câte ceva despre spirit.
Călugărul i-a cumpănit bine din privirea care a și
scânteiat de bucurie: Mânca-v-ar Raiul! De unde ați
venit voi tocmai aici, în mijlocul muntelui și al pădurii?
Aveți și voi acolo un părinte, chiar dacă e tânăr,
construiește o catedrală pentru copii. Ce să vă zică un
cioban ca mine, vouă, băieți învățați? Tinerii uită calea
părinților lor. Dar, cu răbdare și cu dragoste, tot omul
se întoarce din rătăcirea lui, spre chemarea Domnului,
fiecare după firea și puterea lui.
-Părinte, dar noi suntem luptători, o parte din noi!
-Foarte bine, dar cu ce vă luptați? Luptă bună sau
risipire?
– Arte marțiale, părinte!
Ochii părintelui îi studie roată:
-Ei, dragii moșului, voi vă luptați cu cele văzute, noi,
aici, cu cele nevăzute!
Lupta voastră este doar din încredere umană.
Lupta noastră nu o putem duce singuri dacă nu-l avem
pe Hristos alături!
Din momentul acela, în adâncul unuia dintre ei
parcă s-au înfipt vorbele ca un axis mundi. Nu prea
înțelegea ce se întâmplă, dar ceva l-a tulburat foarte
tare.
Părintele le-a mai vorbit despre credința care se
pierde din cauza rătăcirii omului în voile proprii, în
căutările de asuprire a altuia, de învrăjbire. Le-a dat
drumul și le-a urat drum bun.
Cel care a vorbit de arte marțiale, neconvins de
cele spuse de bătrânul călugăr, a început să se gândească
tot mai mult la ce le spusese preotul acela: voi vă luptați
cu cele văzute, noi cu cele nevăzute. Parcă i s-au înfipt
undeva și îl trag înapoi acolo, în mijlocul muntelui, în
mijlocul sihăstriei. Și s-a dus, spre uimirea multora, spre
întristarea și a mai multora. Cum să plece băiat tânăr, în
putere, ofițer, la mânăstire? Dar cine l-a dezamăgit în
halul acesta?
Cine l-a păcălit să facă acest pas?! S-a dus la părintele și
a rămas acolo, să deprindă lupta cu cele nevăzute. Și
veneau colegii să-l vadă, să vorbească cu el, să se
convingă că este hotărât, și, în loc să-l înduplece, i-a
schimbat el pe ei.
S-au dus la părintele de la Buzău, care construia
catedrala. Acesta, împreună cu colegul său, profesori
amândoi la seminar, se minunau de hotărârea celui
rămas la mânăstire și au exclamat: Mare este
Dumnezeu!
Și el a fost acolo, la părintele. Acolo l-a întâlnit
pe Dumitru, care i-a povestit ce a pățit el la nuntă. Și el
a făcut nuntă, dar nu a avut nicio problemă, dacă se
gândește bine, la nimeni nu a auzit ce i-a spus Dumitru
după ce au plecat din biserică. Atunci s-a uitat mirat la
cel pe care abia îl cunoscuse și care îi vorbea de parcă se
știau de mici.
Toată lumea doarme? Ar fi ieșit afară, dar nu-i
venea, să nu deranjeze pe cineva. Își aducea aminte cele
povestite de Dumitru. Uneori nu prea îi vine să creadă.
„Împreună cu mireasa și nașii am plecat spre
biserică. Eram bucuros de venirea prietenilor, a
colegilor de armată și a câtorva rude, în satul acela de
câmpie, la gura Bărăganului. Era bucuroasă și ea,
Ștefania, uitându-se la ai ei, la ai mei. Mergeam spre
biserică, la slujba cununiei. În mijlocul uliței era praf,
dar mergeam pe lângă garduri, unde era iarbă și pe
alocuri dale de piatră.
Trebuia să o facă și pe asta. Taică-miu acceptase,
mai de voie, mai de nevoie; el ar fi vrut să facă nunta la
oraș. Avea multe neamuri. Mulți veri, verișoare, rude
prin alianță. La toate nunțile s-a dus, ca să vină și ei la
el, dar, de multe ori, lucrurile nu ies cum vrei tu, altfel,
și trebuie să le iei ca atare.
Nunta se făcea la țară, într-un cămin sătesc. Au
plecat de aici în toată lumea, oameni de toate felurile?
S-au însurat, s-au măritat și, căsătoriți, s-au răspândit pe
la oraș, de unde acum se întorc nepoții doar în vacanțe,
la nunți sau la înmormântări.
Tata a fost ofițer, se deosebea de ceilalți prin
alură, prin felul său de a fi, sobru, însă oricând deschis
spre comunicare. Socrii mici mergeau și ei cu bucurie,
că își mărită fata cea mică. Ion, socrul meu, avea altă
alură, de om care știe să le ducă pe toate în viață în
spate, cu răbdare, hotărâre. De om care vede, tace,
analizează și își vede de treaba lui. Viața dură l-a învățat
calculat. A fost și bunica mea la nuntă. Zâmbea
bucuroasă, ne măsura din ochi, când pe noi, când pe
taică-miu și pe mama. Îi fotografia pe toți din privire și
pe socri, pe viitorii cumnați, tot alaiul. Era frumoasă
Ștefania în rochie de mireasă. Albul rochiei, bucuria din
ochii ei, de pe chip se contopeau într-o lumină aparte.
Bunica era o femeie credincioasă. Zilele ei, de
multe ori, au avut o derulare lentă, ca lâna pe care o
torcea sculându-se dimineața la patru. Citea pe biblie
mereu când stătea în pat să se odihnească, apoi iar
torcea. Pensie nu a avut imediat, băiatul la liceul militar,
amărâtă în văduvia ei, de tânără, dar chibzuită, cu mult
bun-simț. Deși mutată la oraș de mulți ani, păstrase acea
mentalitate răbdătoare de la țară, convingerea că
Dumnezeu le rezolvă pe toate. Nici mie, George, nu
mi-a reproșat ceva. Pe urmă mi-a zis: V-ați luat, să vă
fie de bine, să fiți sănătoși! Gândurile acestea au
măcinat-o o vreme. Dar oare nu era prea devreme? Nu
ne-am grăbit? A fost cu noi la nuntă cu bucurie,
îmbrățișându-i pe toți dintr-o privire.
Intrați în biserică, preotul ne-a arătat cum să ne
așezăm. Mirele și mireasa în mijloc, nașii pe margine.
Era mândru nașul. Ștergarul acela roșu cu negru, cu
motive populare, îmi imaginam eu, ca din Nunta
Zamfirei, îi venea bine la gât. Preotul a început slujba.
Mă uitam fericit la Ștefania. Ochii ei negri erau plini de
lumină. Era cald afară, în ziua de sfârșit de august,
foarte cald. Mă strângea cravata. Am vrut să o slăbesc,
dar îmi era rușine. Lasă, că nu ține mult. Setea începea
să mă preseze, am început să transpir. O strângere de
mână. Toate privirile ațintite spre noi, chiar și ale
sfinților din icoane. Mi-era rușine să zic ceva, dar și din
ce în ce mai cald. Preotul mi-a pus cununia pe cap. A
fixat-o bine. Nu mai e mult, mi-am zis. I-a așezat și
Ștefaniei cununia pe cap. Simțind că nu mai pot, m-am
întors să-i spun nașului că mi-e rău, dar nu am apucat.
S-a rupt filmul. Un văl negru mi s-a pus pe ochi.
M-am trezit în întuneric, vorba vine, apoi a apărut
o lumină puternică dinspre picioarele mele. Au venit doi
oameni, unul în verde și altul în roșu. M-au apucat unul
de o mână, altul de alta și m-au tras în lumină.
Atunci, am auzit gălăgie în jurul meu. Ștefania
mă striga speriată. O palmă mi-a sfârâit pe un obraz,
încă una pe celălalt. Uite apă, se aude o voce. Imediat,
apa rece de pe obraz m-a făcut să deschid ochii.
Realizam că sunt întins pe jos, cu tatăl deasupra. M-a
ridicat împreună cu nașul și cu Nelu, colegul de armată.
Am pus mâna în cap. Cununia era acolo. Eram ud pe
piept, pe cămașă, și la gât eram deschis. Tata mi-a
zâmbit, dar vorbea cu ceilalți:
– Lăsați-l să respire, și-a revenit!
Ștefania m-a luat de mână, cu lacrimi în ochi.
Observam că i-am băgat pe toți în sperieți. Se uitau cu
uimire și cu teamă în același timp.
– Nu e de bine! Poate e lunatic, a zis prietena soției.
– Cum adică? am întrebat eu, mirat de asemenea aberație
Sora mea se uită la mine.
– Adică ai o soră sau un frate născut în aceeași zi?
– Da! Au răspuns bunica și mama în același timp.
– Ești bine acum? M-a întrebat tata zâmbind, necrezând
nici el ce spunea fata. Te-ai pus pe glume, domnule?
Da, el și una dintre surori erau născuți în aceeași zi.
– Trebuie să vă scoată din fiare! Hai că ne facem frați de
cruce, zise prietena Ștefaniei, eu cu sora ta și prietenul
meu cu tine. Frați de cruce doar pe lumea asta. Trebuie
să vă scoată din fiare!
O femeie veni cu niște fiare ca niște cătușe, cu lanț. M-a
prins, simbolic, într-una, în cealaltă pe Viorel.
-Ziceți! Mă fac frate de cruce cu tine pe lumea asta, nu
și pe cealaltă!
-Mă fac frate de cruce cu tine pe lumea aceasta, dar nu
și pe cealaltă! am zis.
-Mă fac frate cu tine pe lumea asta, da nu pe ailaltă,
repetă Viorel.
Așa au făcut și fetele. Nu am dat importanță la aceste
aspecte, nici nu credeam, doar am respectat obiceiul.
Eram mai supărat că mi-am murdărit pantofii de
culoarea oului de rață.
Ștefania m-a luat de mână și m-a tras în biserică.
– Ești mai bine? Ce m-ai speriat! De ce nu mi-ai spus că
îți e rău?
– Nu știu ce a fost! Prea m-a luat din senin.
Pentru că mi-am revenit, preotul a finalizat slujba. Nu
puteam să rămânem necununați.
Nu mai aveam nimic. Am mușcat din pișcot,
amândoi, zâmbind. Aveam verighetele de tablă pe
mână. Mama soacră a avut grijă de toate. Nu am găsit
pe nicăieri să cumpărăm. Atunci era greu cu verighetele
din aur, nu ca acum, pe toate drumurile. Pentru moment,
au luat de la argintari, de tablă.
Am dansat „Isaia dănțuiește”, cu nașii în jurul
mesei. Preotul ne-a zâmbit, ne-a urat casă de piatră.
Aveam un sentiment ciudat. Ceva ce mă depășea,
mi s-a întâmplat. Am primit felicitări de la fratele,
surorile, verii, rudele, ai mei, ai ei, nașii, lumea din sat,
dar eu aveam în minte acea imagine. Unul în roșu și
unul în verde, trăgându-mă spre lumină. Când m-am
trezit, eram cu picioarele înspre altar.
Ștefania mă sărută fericită.
– Ce m-ai speriat! Nu prea ai mâncat, o fi și de la
căldură.
– Poate, am răspuns, am să îți spun ceva, dar nu pot
acum. Este bucurie, dar și teamă.
– Ce este? S-a întâmplat ceva?
– Nu știu dacă să spun așa! Vorbim mai târziu.
Nunta a continuat, căminul a fost arhiplin. Multe
rânduri de mese, mult tineret. Mă uitam la ai mei, îmi
veneau în ochi imagini de când mergeau la nunți și mă
luau și pe mine. O parte din ei erau acolo, alții nu mai
erau, poate s-ar fi bucurat bunica din partea mamei. Și
pe ai ei, de acum tot ai mei îi consideram. Surpriza a
fost când a venit nea Ion de la Buzău, cu mătușile și cu
nașa. Nu m-am așteptat. Au stat până dimineața. Mama
soacră și cumnații tot timpul au fost cu ochii în patru ca
să fie bine, să nu lipsească ceva.
Oameni gospodari, părinții Ștefaniei. Totul a fost
bine aranjat. Cu vinul era să fie o problemă, dar m-am
dus cu taică-miu și am luat două lăzi de vin pelin. Să
fim siguri că ajunge. Nu credeam că o să vină atâta
tineret.
Când s-a trezit, ceilalți erau deja îmbrăcați. Nu
știe când a adormit gândindu-se la ce îi povestise
Dumitru. Ceva îl ținea în cumpănă. Parcă prea e… nici
să-l judece nu are curaj. O să îl întrebe pe părintele
Justin. Toată ziua l-a pândit pe părintele, să-l prindă
singur și să-i ceară sfatul. Îi era oarecum rușine că nu îl
credea în totalitate. Părintele îl asculta. Îl urmărea
îngrijorat. Deodată, un zâmbet îi lumină fața.
– Este bine să nu povestești oricui. Trebuie să fii tare în
credință să pricepi acest lucru. Și acum frăția ta, cu ce
vrei să te ajut eu? Dacă ai fi fost în locul său și nu te
crede nimeni? Ce ai zice? De aceea sunt lucruri care se
dau fiecăruia după cum poate duce sau după cum ar
trebui să ducă. Pentru că multora ni se dă, dar ne
lepădăm. Negăm evidența și fugim, căutând la
slăbiciunile noastre, pentru că sunt mai sigure, ne țin de
cald. Tu nu mi-ai povestit de ce te-a tulburat pe tine? Nu
înseamnă că aceste semne, să le spunem așa, duc
neapărat la o viață ca a Sfântului Augustin, sau a
martirilor. Sunt semne pentru a îndepărta necredința
noastră. De ce unora, și nu tuturor? Pentru că unii nici
nu vor să audă de Dumnezeu. Tu ai în adâncul tău ce
trebuie, dar nu ești convins, te domină logica.
După ce i-a spus, părintele s-a retras pe o margine
de râpă, unde creșteau afini, să se gândească.
Avea vreo trei luni de când mergea duminică de
duminică la sala aceea de yoga.
Era mândru că făcea Sampraksalana și deprindea
alte tehnici. Se simțea bine fizic, dar pe dinăuntru îl
măcinau multe întrebări. Cumpăra cărți despre învățații
hinduși, dar nu îl mulțumeau.
Începuse postul Paștelui. Bunica îi mai spunea de
post, dar el riposta mereu, zicând că e tânăr, că nu poate
să țină.
A plecat duminică dimineață la sală, la Yoga.
Ștefania a rămas acasă, să pregătească masa de prânz.
Ajuns la sală, au făcut câteva exerciții de
încălzire. Pe urmă, instructorul le-a spus să ia poziția
mortului și să se relaxeze fiecare, să se golească de
gânduri, să-și asculte fiecare sinele.
-Dacă exersați, șoptea instructorul, o să ajungeți să
auziți ce se vorbește mai departe de voi.
El deja se închipuia că îi aude pe cei din stradă
vorbind, când a auzit o voce:
-Dacă lumea este la biserică, tu ce cauți aici?
Deschide ochi brusc și se ridică în fund. Toți erau
întinși. Se auzeau și câteva sforăituri. Nici instructorul
nu zicea nimic.
Chiar îi era teamă. S-a ridicat ușor, să nu-i
deranjeze pe ceilalți, s-a încălțat, a luat haina pe el și a
plecat. Nu l-a oprit nimeni. Nici nu s-a mai întors pe
acolo.
S-a dus repede direct acasă. Ștefania îl aștepta, cu
un zâmbet mare, mare și plin de căldură.
– Ce repede ai venit? Ori nu ați mai făcut?
– Ba da, dar…
Nu știa ce să spună. Cine o să-l creadă?
– Mi s-a întâmplat ceva ce nu-mi vine să cred. Mi-e
teamă să spun!
– Ce ai pățit? Te-ai certat cu cineva? Ai pierdut ceva?
– Nu. Altceva!
– Ce, omule? spuse ea și neliniștea îi umbri ochii și
zâmbetul.
– Nici nu știu cum să spun, o să râzi de mine.
– Spune! Să vedem dacă râd.
Îi povesti ce i s-a întâmplat la sală.
Soția deveni gravă când auzi.
-Ți-a zis mamaia să mergi la biserică, nu ai vrut!
-Da de ce eu, dintre atâția? Ce, alții nu mai sunt? Ce să
caut eu la biserică?
Mai era puțin și trebuia să vină bunica de la
liturghie.
Într-adevăr bunica intra pe ușă.
– Ce frumos miroase a ciorbă cu leuștean. Și a pui cu
sos, la tavă. Dar ce aveți de sunteți așa? Tu parcă ai
văzut o nălucă. Ce ești alb așa la față?
George nu era fricos. Știa asta bunica. Dar
observa că se întâmplă sau se întâmplase ceva cu ei
– Ce s-a întâmplat? Ori v-ați certat?
– Ei, nu ne-am certat!
– Dar atunci, ce este? De ce nu vorbiți?
George pleacă la ei în cameră.
– I s-a întâmplat ceva ciudat, acolo la sală, spune
Viorica.
– Am văzut că a venit mai devreme.
– Îi e rușine să spună! Zice ca o să râdem de el.
– Ce a făcut?
– Nu a făcut nimic, mamaie! Când era acolo la sală în
timp ce toți își făceau exercițiile, el a auzit pe cineva. A
întrebat dacă lumea este la biserică, el ce caută acolo.
S-a ridicat în fund și s-a uitat. A crezut că a făcut cineva
o glumă, dar toți erau cu ochii închiși, cum fac ei acolo.
I-a fost frică. S-a ridicat și a plecat.
Bunica s-a închinat.
-Doamne! Doamne! I-am zis să se ducă la Părintele. Hai
să vorbim cu el! Pe tine te va asculta mai mult ca pe
mine.
S-au dus la el, citea pe o carte.
– Vreau să îți spun ceva, a început bunica cu glas blând,
un preot tânăr a început o biserică în centru. Pe Unirii. Îi
spune „Bisericuța copiilor”. Du-te, te rog, și vorbește cu
el. Este un om bun. Și părintele Cleopa vorbește frumos
despre el. Mi-a spus Ștefania ce ți s-a întâmplat.
Eu zic să nu mai spui la nimeni. Lumea este râzătoare.
Vorbește cu părintele.
– Bine, mamaie! Cum spui. O să mă duc săptămâna
acesta când o să fiu liber.
S-a dus într-o vineri. A ieșit un părinte tânăr.
Acolo l-a recunoscut pe unul dintre băieții de la sală, de
la yoga. Află că este de fapt ofițer. O fi auzit și el? se
întrebă George.
Era mult timp de când nu mai intrase în biserică.
Bisericuța era de fapt din materiale ușoare. Lângă,
începuse construcția la ceea ce urma să fie o catedrală.
Se uita la icoane, dar una dintre ele îl atrase așa
de mult, că se apropie brusc, să se convingă că nu are
vedenii. Privirea îi rămase lipită de icoană, când veni un
bătrân, tot un zâmbet, și în ochi, și pe față, și în vorbă.
– Vreți să vă ajut cu ceva? Sfința mă numesc!
– George, răspunde el. Am o întrebare! Cine sunt cele
două personaje din acea icoană, unul în roșu și unul în
verde?
Bătrânul ridică din sprâncene, zâmbi, poate la
formularea lui
– Moise și Ilie sunt. Este icoana Schimbării la față a
Domnului.
– Mulțumesc!
– Vreți să intrați la Părintele?
– Da, aș vrea să vorbesc cu dânsul.
Până să vorbească cu părintele, veni spre el un
băiat, parcă îl văzuse și pe el la sală, dar nu au vorbit.
-Dumitru, s-a recomandat celălalt zâmbind.
-George!
Acum se gândește, dacă a făcut cineva atunci o
farsă? Dar nu a recunoscut vocea aceea. Doar le
cunoștea glasurile. Dar farsă, nefarsă, nici acum nu este
convins că i s-a întâmplat lui cu adevărat. Sunt oameni
mult mai buni ca el, și el nici nu se consideră bun. Doar
face ceea ce simte că trebuie să facă. De ce unul în roșu
și unul în verde, când eu nu aveam habar de nimic?

 

Sorin CĂLIN

Descinderi

În mâzgă să nu te-afunzi pân’ la glezne,
Te-nvăț de atâtea ore pierdute pe buza prăpastiei.
Dă-i ocol, smulge-i genunchii din țărână și…
Dă-mi ochelarii orbi să-i pun la gură
Să-nțeleg mai bine glasul asfaltului,
Să miros mai bine piatra cubică.
Pst! I-auzi, trec caii din lună, asmuțiți de vânt,
Cad potcoavele din marte prinse-n caiele tocite.
Dii, Carabeleo! Dă-i bice, murgule, pe spinare,
Să tragă până-n șina de tren, până-n frunză de platan!
Pst! Ia mai tacă-vă! Cremene-i cresc rădăcini de oase,
Și prelinse ape freatice, degerate de somnul de veci.
Mă trec de băltoacă, c-un singur pas ajung departe,
Cad în cer de abis, cad în faguri de loess ca musca-n
lapte.
– Tovarășe, șantierul s-a mutat la etajul unu, la parter
suntem în
pauză de masă.
Căruțele cu coviltir se pierduseră-ntre pietre,
Și eu încă le caut după dâra de pipă fumată-n colțul
musteților,
După mirosul de piele arsă-n Gange,
După sfârcul vinețiu al apusului.

 

Vasile GHICA

SURÂSURI MIGDALATE

Arta poate fi logodna abisului cu speranţa.
Cartea debutantului merge spre librării precum Nataşa
Rostova la primul ei bal.
Marea artă reciclează disperarea lumii.
În artă există valori, nu clasamente.
Ierarhia naţiunilor este arbitrată de cultură.
Plăteşte un critic să te înjure! Altfel, mori anonim.
Muzica de orgă are irizări de infinit.
Poezia-o împărtăşanie a orelor de taină.
Arta autentică are alonjă de vultur.
Artistul-acest oval de flacără al conştiinţei umane.
Artistul este un tulburător regizor de furtuni sufletești.
Artiştii scrutează sufletele semenilor, aşa cum vulturii
ţintesc din înalt peştii din apă.
Stropul de imperfecţiune potențează misterul
frumuseţii.

PERDAFURI

Aproape fiecare cârciumă are un Socrate al ei.
Tehnica ne-a adus confortul. Dar şi alienarea.
Oricum, poezia rămâne o primăvară a spiritului.
Cultura de astăzi dă semne de sfârşeală. Şi nici
civilizaţia nu se simte prea bine.
Uneori, românii au încercat să intre în hora istoriei, când
aceasta tocmai se strica.
Mai aproape de fericire au fost întotdeauna nesimţiţii.
Globalizarea de astăzi pare a fi o mai subtilă renaştere a
năravurilor coloniale.
Criticul de artă autentic trebuie să fie un admirator.
Exigent, şi când e nevoie, chiar cârcotaş.
Un artist de geniu este un diapazon al epocii lui.
Nepricepuţii noştri politicieni ne împing mereu în câte
un sens giratoriu fără ieşire.
Cazaciocul şi ceardaşul – două cântece pe care românii
le-au dansat, de multe ori, cu lacrimi înnodate în barbă.
Întreabă-te mereu, nu ce a făcut ereditatea din tine, ci viceversa.
Pamfletul este, deseori, răgetul cu care atacatorul
încearcă să-şi hipnotizeze potenţiala victimă.