De-ai noștri! – Anca Lascu – Jocuri (5)
Nu mai vreau nimic
Totul s-a născut atunci din vocea ta… Ai spus ceva și s-a materializat din fum și răsuflare.
Pentru că ai căutat lumina, apoi ai încercat să împărți lumea în două… Te-ai jucat folosind câteva culori și apoi ai spus că-s „lucruri ” cele ce au ieșit din mâinile tale.
în fapt tu doar te simțeai extrem de singur de la căderea ultimei Super Nove, și-ți trebuia poate o Eclipsă. O Cometă, ceva, aproape că nu conta ce, dar să fie ceva care să graviteze eliptic în jurul tău, să te definești și tu, în sfârșit, pe orbita măreței singurătăți acompaniate. îți trebuia ceva care să umple jumătatea singuratică ce se balansa pe un leagăn între o amintire din trecut și una ce ar fi putut exista.
Pustiu…
Și liniște…
Te ridici și rupi totul. Nu mai sunt „lucruri”, nu mai sunt amintiri ce se balansează între „a fost” și „ar fi posibil”, nu mai sunt nici Super Nove, Eclipse, Comete… nici culori care să curgă pe umerii tăi ca picături de ceară moale…. Nu mai sunt… Nu mai vrei să fie! Pentru că nu te mulțumești doar cu atât. N-ai nevoie de jocuri cu bețe de chibrit ori de castele de nisip pe marginea mării… Aveai nevoie de…
„E groaznic să aștepți pe cineva în pustiu… E groaznic, îți spun !”…
Ș-apoi ai ridicat din umeri pentru ca măcar așa pustiul părea că se dedublează și aveai impresia că-i răspunde cineva. Nici nu ți-ai dat seama când ai început…
încet…
… încet…
…Să ajungi undeva prin paragraful douăzeci și de acolo te-ai împiedicat și ai mai căzut încă ceva rânduri mai jos, în timp ce încercai să te acoperi cu pătura unei amintiri. Ajungi iar la ele și o să-mi vorbești iar de Super Nove… Mă opresc aici, deși, ele sunt tot ce mi-a mai rămas. Uite, e atât de frig încât cuvintele mi se lipesc de piele și se engravează adânc, căutând după căldură.
Nu mai vreau Comete, nu mai vreau Eclipse! Vreau doar culori și Super Nove, pentru că cerul e pustiu fără ele. Pentru că am uitat să desenez stele deasupra lumii.
Și am uitat despre ce era vorba la început…
Goana după albastru
Știi că stăm toți într-un deșert?
Ne întindem după umbra unui soare molatic și vișiniu ne agățăm de scântei albastre căzute dintr-un cer nevăzut…
Avem hainele mult prea rupte de atâția ani de lupte cu propriile gânduri neliniștite probabil că nici cel mai priceput croitor nu ar putea să le repare. Ne acoperim cu petece de teamă de albastru. Același albastru spre care privim cu admirație și pentru care tremurăm înălțându-ne pe vârfurile picioarelor pentru a-1 prinde.
Pentru a ne prinde.
Pentru a cădea,
În mâini neștiutoare și tremurânde ce aleargă după albastru… Suntem de sute… de mii… sau chiar de miliarde de ani aici… Și tot copii suntem…
Ne mai maturizăm si noi oare? O să mai înălțăm gândul nostru spre viitor cândva? Dar stai, între timp și albastrul s-a copilărit și acum fuge și se ascunde și el.
Ne afundăm degetele picioarelor mai adânc în nisipul de cuvinte și ne proțăpim zgâindu-ne în sus, asemenea unor străjeri ce păzesc pământul să nu fie atacat de cer.
Nici măcar nu ne mai uităm în jur. Stăm împreună de atâta timp și nu cred că ne-am văzut chipurile. Alergăm spre albastru. Alergăm de albastru… și… ne împiedicăm, apoi cădem în vârtejuri de nisip ce duc… nimeni nu știe unde… ori nimeni nu spune unde.
De atât de puțin timp împreună nu am învățat a comunica. Probabil ar fi ceva groaznic dacă am face-o. O gălăgie fără sens… o îmbrânceală, grabă și alergătură… Ca cea după scântei de licurici, căzuți din cer. Ar fi ca o febră ciudată ce ne-ar furnica pe toți din toate încheieturile și am încerca să scăpăm de ea dând-o la altul și la altul… și la altul… și tot mai departe… Până când iar s-ar întoarce la noi și totul ar lua-o de la capăt, iar febra insuportabilă ar deveni o emoție ce răsună de undeva din centrul pieptului, spunându-ți o incantație, la nesfârșit aproape. Aproape până când devii mai om decât ești.
Suntem creaturi ciudate și neliniștite. Ne umblă în vene sânge indigo și ne încălzim la un soare vișiniu. Oh! Și albastrul. Ne întindem la umbra lui, apoi, după câteva secunde fugim după un cactus diform.
Suntem o mare neliniștită de gânduri difuze și îndrăznețe. Suntem doar niște copii albaștri până la urmă.
Tu
Te-ai răcit o dată cu lumea. Ai închis ochii și apoi ai sărit într-un gol imens.
Te-ai ghemuit pe fundul prăpastiei și ai început să strigi după ajutor spre lumea închisă într-un glob de lună.
Daca îți voi trimite avioane de hârtie vei fi în stare să îți faci iar aripi? De dincolo de prăpastie, stau în spatele soarelui și îți păzesc visele difuze ce vor a construi o lume uitată de mulți. Ești un copil ce visează încă la Atlantida. Ești un copil care s-a închis în mijlocul lumii în timp ce căuta căldura.
în timpuri străvechi ai învățat să-ți clădești din hârtie și bucăți de lumânări topite în palme tremurânde, aripi spre infinit, dar ți-a fost prea frică de propriul vis și le-ai rupt, făcând din ele doar avioane de hârtie pe care le-ai trimis spre soare.
Nu ai știut niciodată dacă dincolo de el e cald ori frig. Te-ai ascuns repede în cămașa iluziei născute din disperarea de a trăi, imediat ce razele calde te-au atins. Ai refuzat să auzi altceva decât propriul adevăr al fricii construite în culcuș de foi mototolite.
Te-ai ascuns sub cearceaful pământului și ai încetat să mai visezi la zborul peste soare…
Te-ai ascuns sub grămezi de stânci și ai trimis în tăcere păsări de hârtie construite cu aceleași mâini tremurânde și cu zâmbet de copil pe chip, deși… Oh! Ai poate mii de ani acum, departe de a mai fi copil, dar tu încă te mai joci de-a v-ați ascunselea cu umbrele soarelui, ale meteoriților, ale stelelor… Și fugi repede, târând urmele aripilor tale prin țărână. Faci asta de mii de ani și încă nu te-ai plictisit, nu ai căutat răspuns și nici nu ai întrebat…
Nu închide ochii! Mai lasă-mă să văd în ei începutul dansând de mână cu infinitul… Cine ar fi crezut că infinitul are și el un început!? Nu te gândești la sfârșit, nu-i așa?
Îmbrățișează-mă cu aripile tale, promit să nu le ard… Promit că soarele nu mai e așa fierbinte ca acum mii de ani. E aproape un sloi de gheață… Nu are o inimă. Tu… Tu ai două, iar ochii tăi sunt plini de stele ce dansează în jurul lui. Lasă-mă să ating stelele. Te rog, nu închide ochii! Știu că și infinitul are un sfârșit, dar tu poți să-l amâni! Poți lua un arc din timp și-l poți alungi până la al doilea mare 5ww…Până când va vui mijlocul soarelui.
Tu ai două inimi și lumea întreagă în palmele tale. Tu ai visele tuturor agățate în păr. Tu mai ai mii de oameni de luat de mână ca să le arăți stelele, la fel cum ai făcut cu mine. Să le arăți viitorul. Să-i înveți să-și construiască aripi și să zboare. Nu pleca!
Ești un neînțeles etern și te închizi încă o dată între aripi.
Măcar, promite-mi, promite-mi că nu o să mori acoperit de cerneală și hârtie. Măcar atunci să faci rost de un stetoscop și să asculți inima dinăuntrul lumii tale.
Dar îți spun de acum: Nu mai e, nu mai are de mult! Iar tu, nu o să mai fii aici pentru mult… pentru că nu vrei. Copil mare! Măcar acum încearcă să zbori. Nu-ți lăsa aripile să mucegăiască degeaba.
Timp înghețat
Vreau să stau și să te privesc cum gândești mai frumos, mai înalt în fiecare zi. Cum reușești să împrăștii totul, ca apoi să aduni bucăți, să construiești castele din nisip până la lună.
Vreau să stau să te privesc cum respiri lumea. Cum o aduni la piept, cum îi sorbi conștiința din cuvinte, din clipe, cum trasezi cu un bețigaș un traseu al drumului pe care ai ajuns aici. Cum reușești să faci fluturi de hârtie pe care-i aduci la viață zi de zi.
Vreau să văd cum atingi infinitul. Cum stai cu spatele la pământ răsfirându-ți aripile până dincolo de limitele neștiutului, dintr-un impuls, să-i apuci mâna ce te va trage de partea cealaltă, acolo, de unde aparții.
Ai o conștiința frumoasă. Sună atât de banal! Când ai reușit să strângi un întreg istoric al ființelor interstelare ale lumii între două gânduri.
Ești o cometă gravitând în jurul pământului. Te-ai agățat întâmplător în plase de păianjeni, în mâini, în gene, în gânduri. Acum ai ajuns să fii aproape străin de pulberea de nori a infinitului.
Vreau să privesc cum rescrii povestea asta pentru ca eu am cuvinte mult prea simple pentru a-ți spune călătoria dintre lumi, pentru a spune ce ești și ce te definește. Mi-ai spus că tu nu ai niciun drept să te atingi de hârtie pentru că așa ni se rescriu destinele oamenilor: în picături de cerneală și semne ciudate scrijelite aiurea. Totuși, o să mă agăț de aripa ta stângă și o să te trag în jos până o să faci asta, până o să te apuci să lași ceva pe hârtie. O să par un copil enervant, dar nu așa îți pare toată omenirea? O să te trag de aripi chiar și cu riscul de a te desprinde de cer și de a cădea…
Vreau să te întorci în lumea ta indigo în care te-ai născut din cenușă și bucăți din stele ale speranței. Acolo, unde cerneala nu rescrie destine, penița nu lasă răni pe piele, iar armele s-au spulberat în vise înălțate noaptea, zeilor, asemenea unor focuri de tribut din care emană elixirul nemuririi și atotcunoașterii întregului univers.
Și, te mai rog, rescrie măcar o poveste din sutele de mii. Schimbă un cuvânt cu un gând curat de-al tău.
Tu ai conștiință frumoasă. Ți-am mai zis asta. M-am săturat să-ți pun la nesfârșit nume banale ce nu au legătură cu tine.
O să mă agăț și de aripa ta dreaptă. E posibil ca avalanșa de gânduri umane din mintea mea să o rupă și să rămâi agățat de cer doar cu o aripă dacă o să continui să te încăpățânezi.
Tu. Tu ai un torent de gânduri, iar toate escaladează munții, în loc să se întindă pe suflările vântului. Le-ai dat rădăcini, le-ai rupt aripile asemenea unui copil neștiutor în fața unor fluturi. Dar tu știi. Pune-le în palme, aruncă-le înspre soare! Noaptea or să răsară din ele stele…
Tu poți pune stele pe cer și apoi poți să le prefaci în fluturi ziua.
Tu prinzi raze de soare și de lună, le împletești în cosițe și faci comete în univers. Nu am mai văzut de mult comete. Nu am mai văzut de mult stele atât de multe și toți fluturii par să fi înghețat în zbor.
Pe fața ta s-au presărat modele de fulgi de zăpadă din care mai apoi a răsărit peste noapte lumea așa cum o știu toți.
De-ai încerca măcar să faci un salt pentru o clipă de pe
orbita ta empirică, ai vedea toate câte îți spun în fiecare zi… poate atunci ai ridica mâinile și te-ai agăța de eclipsa de soare… Apoi ai escalada universul tot așa până când aripile ți-ar crește la loc. Ai zbura înapoi în lumea ta transcendentă.
Ai uitat să zbori de când te-ai prins de oameni. Probabil ai uitat tot. Cum să renaști din stele căzătoare… ori cum să pictezi pe suflete scrisori.
Te privesc prin ocheanul de sticlă purpurie și-mi pari că ești tot tu, acoperit de mai mult soare doar…
Ai început să te legeni pe orbite și faci acrobații printre cele 12 constelații. Poate după un timp o să-ți amintești tot…. chiar dacă va dura și câteva secole…
O să-ți amintești să zbori spre lumea ta.
Jocurile noastre
Ne apucăm toți de filele timpului și le studiem. Suntem într-o continuă căutare după fusurile ascunse în lada de zestre a bunicii pentru a-1 prinde pe tot, ca apoi să presărăm flori peste el, ca într-un râu continuu curgător, prins într-o vâlvătaie de mâini și priviri.
Ne aruncăm în brațele lui, apoi ne întrebăm de ce zeii nu ne-au fost frați în căutarea asta. Ne ridicăm ochii și așteptăm mirați un răspuns de la purtătorul de cuvânt al fiecăruia.
Arunci o idee și o lași să ne picure, încet pe creștet, sute de ani până când ne plictisim sau uităm de ce am început să caut răspunsul unei întrebări imposibile și o lăsăm să pice în palmele altuia… degeaba!
Te rugăm… ne rogi… se face în final un joc în care cel care roagă mai bine pe celălalt e mai bun și schimbăm locurile în fiecare zi, ca să nu se supere nimeni. Ne mângâiem unii pe alții pe creștet, și apoi, ne dăm seama la ce ne uităm în tot acest timp. Curios… ne uităm la timp și am uitat de el, cu toate astea, cu ochiul de-al treilea ne uităm undeva… ceva mai sus și mai la dreapta de timp.
Absurd… stupid… fără pic de sens. Mereu încheiem gândurile cu un dubiu. Știm că am alergat degeaba, dar, cu toate astea, ar fi păcat să spunem că am stat degeaba în tot timpul asta. Ar fi un adevăr, iar asta ar fi ceva prea normal pentru anormalitatea vieților noastre.
Ne agățăm zâmbetele, le punem cap la cap, ca la o expoziție ciudată. Tragem o cortină ca să nu ne mai vezi că ne plângem de milă în fiecare zi pentru ce am greșit. Probabil ai tăiat de mult cortina, în curiozitatea ta, dar noi continuăm să ne ascundem după fâșiile rămase… închide ochii, îi închidem și noi, poate așa ne vom regăsi. O vom lua de la capăt așa cum trebuie și vom începe să punem întrebări întâi, în loc să ne apucăm de răspunsuri găsite la colțuri de străzi necimentate.
Poate vom pune în final întrebări mai bune cum ar fi: Nouă cine ne stinge lumina când o să adormim?
Dacă te duci tu, nu o să adormi
Se duce el… va fi la fel….
Și altul…
Și nimeni nu o să mai doarmă în final…
Cu toate acestea adormim toți și doar visăm că suntem treji și ne certăm pe întrerupătorul din perete.
