Spații culturale nr. 70 (2)

Șerban TOMȘA

Vizitatorul nocturn

lui Claudiu Bolozan

Maiorul Sordoni adormise spre ziuă, chinuit de
insomnia care nu-l părăsea de cincizeci de ani încoace.
A luat cina din mers, o bucată de brânză acolo, şi a scos
din pivniţă un borcan de vin alb, în tovărăşia căruia
spera să adoarmă. În vremurile bune, când vindea
tablouri şi fratele său mai punea un ban, reuşise să ridice
un nivel casei părinteşti şi să-i reconstruiască faţada din
termopane cu rame subţiri şi albe. E drept că o mare
parte din bani proveniseră din vânzarea luncii de peste
râu. În ultimii ani nu mai lua aproape nimic de acolo,
fiindcă hoţii erau mai iuţi de mână şi îi culegeau fructele
înainte chiar ca el să le guste. Era singur în casa
transparentă, luminoasă, construită aproape de zăvoiul
de pe malul gârlei sufocate de tufe şi de arbuşti
sălbatici. Se aşeză în fotoliu, îşi luă paharul şi stinse
lumina, pentru a scruta cu binoclul umbrele de pe malul
râului. Un bătrân priapic şi imun la răceli îşi aştepta
ibovnicele de ocazie pe o pătură, după nişte tufişuri. Era
înarmat şi el cu o damigeană. Maiorul vedea fundul
vasului urcând şi coborând, în timp ce bătrânul paznic
de vânătoare lua câte o duşcă. În rest, foiala obişnuită.
Pisici care căutau cuiburi de păsări, şobolani mari,
dihori, câini înfometaţi. Ochi roşii, aprinşi,
înspăimântaţi de foame şi de iarna care se apropia.
Apucă să bea câteva pahare de vin uleios, tare şi nu-şi
dădu seama când adormi. Se trezi că-l scutură cineva de
umăr.
─ Scoală, bă, că au venit hoţii!
Se frecă la ochi şi îl văzu pe tatăl său care murise
în urmă cu cinci ani. Îl dusese la cimitir, dar bătrânul
continua să-şi facă de lucru toată noaptea prin casă, iar
ziua meşterea câte ceva prin magazia veşnic încuiată şi
curată ca o farmacie. Pictorul îl auzea bocănind şi
cioplind fără odihnă.
─ Ce hoţi, tată, ai înnebunit?
─ E un hoţ, bă, în curte. A dat peste mine în magazie şi
acum cotrobăie prin atelierul tău. Ia puşca repede, că,
uite, eu am pus mâna pe furcă.
Maiorul se trezi singur în curte, în bătaia unui vânt rece.
─ Care eşti, bă, acolo? strigă el răguşit şi glasul nu i se
auzea deloc.
Apoi îl văzu. Era un tânăr care îşi făcea veacul pe
la cârciumă şi omora cu plăcere pisici. Le juca în
picioare şi le zdrobea capetele, în hohote de râs. Avea
un păr negru, revărsându-se peste figura-i lombrosiană.
Hoţul se învârtea fără rost prin curte. Între el şi pictor, ăl
bătrân îşi agita furca şi făcea gesturi de neînţeles.
─ Stai, că trag! strigă maiorul şi vocea i se auzi gros,
nefiresc.
Hoţul păru că nu-l aude. Maiorul îndreptă arma în
sus şi trase un foc de avertisment. Curtea şi casa se
sparseră în mii de bucăţi. Apoi hoţul se îndreptă către
gardul înalt, de ciment, pe care încercă să-l sară. Când
se afla pe culme, Sordoni mai trase o dată către ceruri.
Celălalt nu se mai văzu.
─ L-ai nimerit, l-ai nimerit, chicoti bătrânul, rotindu-se
ca un titirez, cu furca în mână.
Apoi dispăru şi el. Maiorul simţi că îngheaţă din
pricina răcelii nopţii şi dădu să se întoarcă în casă. De
dincolo de gard se auziră ţipate ascuţite, de femei
speriate.
─ Aoleu! Aoleu! L-a omorât! L-a împuşcat!
Sordoni rămase surprins, căci ştia că nu mai avea
vecini de mulţi ani. Plecaseră la oraş sau muriseră şi
rămăsese singur în acel cot al râului. Nehotărât, rezemă
puşca de colţul casei şi se îndreptă spre gard. Privi pe
deasupra şi văzu un bărbat întins pe jos, în timp ce nişte
femei în negru erau aplecate asupra lui. Nu li se vedeau
feţele şi îl boceau pe omul întins pe jos. Sordoni sări şi
el dincolo, iar femeile se topiră în beznă.
─ L-ai omorât, nu? ţopăia bătrânul cocoţat pe creasta
gardului.
Pictorul îşi trecu mâna peste faţa omului. Cum
dracu’, se gândi el, să fi ricoşat alicele tocmai aici?
Îl mângâie îndelung şi fu surprins că hoţul nu era cel
despre care îi vorbise tatăl său. Ce naiba…
Furul deschise ochii şi zâmbi.
─ Scuză-mă, sunt beat şi am leşinat, zise el. Sunt
neînchiuit de beat!
Şi dispăru şi el. Dar maiorul apucase să-şi dea
seama că vizitatorul semăna cu el însuşi ca două picături
de apă. Dispăruseră gardul şi curtea, iar casa se vea,
luminoasă, undeva în depărtare.
Îl trezi frigul. Tatăl său era lângă el şi îi trecuse
mâna pe după gât. Din râu se ridica un soare de argint,
un bulgăre gigantic care strânsese în el tot frigul şi toată
bruma lui octombrie. Lumina îl orbea şi simţi cum
răceala îl arde.
─ E timpul, spuse tatăl său.
Şi ridicară amândoi paharele pline.

 

Din poezia lumii

M. ROSSIIANSKI / HRISANF
(1892–1980)

În almanahul grupării literare petersburgheze
Mezaninul poeziei, cu pseudonimul Hrisanf, își semna
versurile și articolele Lev (Leon) Vasilevici Zak, cel
care, peste ani, avea să devină un celebru pictor,
scenograf și sculptor. Atât numele grupării, precum și
două din cele trei almanahuri – Vernisaj, Ospăț pe timp
de ciumă, apărute în anul 1913, i-au aparținut chiar lui.
Iar cu pseudonimul M. Rossiianski a publicat mai multe
eseuri teoretice. V. Șerșenevici susținea că Zak „târa”
grupul spre un futurism „academic”: „În contraponderea
simplității grupului în fruntea căruia se aflau David
Burliuk și Vladimir Maiakovski, în baza unei ample
cercetări lingvistice, estetul Zak a dezvoltat teoria
«cuvintelor-miros», sub pseudonimul Mihail
Rossiianski luptând aprig cu lipsa de obiect a
neologismelor lui Krucionîh. Spre deosebire de
cubofuturiști, el nu nega poezia veche, tinzând să edifice
futurismul «pe temeiurile depășirii clasicismului»”.
La un moment dat, Hrisanf își anunțase editarea
volumului de versuri Improvizații pirotehnice care nu a
mai apărut.
Din 1920 s-a aflat în emigrație. În 1970, la
München îi apăru volumul Dimineață în interior, care
include atât poemele sale de tinerețe, din perioada
„mezaninului”, cât și pe cele scrise ulterior.

În traducerea lui Leo BUTNARU

***
Peste scrum și pâine
Sufletu-mi plânge
Iar inima trebăluiește
Și se ceartă cu cerul

Pieptul e bucuros de tandrețe
Gândurile să-mi hrănească
La iesle se îmbulzește
Turma lor lărmuitoare

Ovăzul disperării
Toarnă în iesle stelele
O izbăvitoarea mea pâine
O tandra mea cenușă!

(1958)

***

Urma de ușoare picioare
Pe umedul cer
O sărut ca pe o stea
Și ocrotesc
Prelungul tău sunet
O viața mea

Ca pe un fruct
Ca pe un fraged măr desfă-mi
Pieptul mic hău
Vezi și tu iată
Viețuiesc risipitor
În raiul meu

Tu vezi colo chiar pentru noi
Am întins bogată masă
Atât de netrebuincioasă
Și iată vine fulgerător spre noi –
Ascunde-te! –
Ora prietenă cu moartea hidoasă

(1958)

 

Diptic

1

Chiar ora și liniștea să fie?
Dar tu murmurai: aici e capătul.
Smochini pământ aur jertfă
Liniște și oră

Munți darnici în struguri mieroși
Aur pământ smochini pâine
O de-ar fi să sfărâmi nevoința
Să ștergi paragrafe cer

Mă voi culca pe nori netezi
Găsește-mă atinge-mă liniște
Sunt înveșmântat cu văzduh
Iar inima mi-e labirint

Cine murmură: e capătul
Cine-i spuse pe nume liniștii?
Nu am nevoie de proverbe-nțelepte
Și de prorociri

O nimicnicie
De-a atinge cu degetele soarele!
Dar tu murmurai: timpul
Într-adevăr să fie liniștea și ora?

2

Da e liniștea și ora –
Spații
Date zilelor
Respirației și morții

Și tu geometrie a destinelor
Tu beție
Improvizație
Și dans

Omul
Vărui cerul
Și răzleți
Mărul și norul

Liniștea și ora
Legea miopului
Ce vede –
Vinul nevinovat

Copile
Joacă-te cu mine
Tu mă arunci
În vecie

(1959)

 

Elegie din Cadaqués

Chem și binecuvântez cuvinte
Plâng nopțile
Amicala datorie
A sufletului

Plutește marea
Precum pasărea
Și vremea-i gravidă
Cu liniștea

Liniștea
Avorton al cerului
Acostează
Lângă inimă

Acolo
Vântul de până la potop
Prinde cuvintele
Uitate de vis

(1959)

 

Răspuns vântului

(Nouă psalmi)

I

Nu suspina la zid
Unde anii au fost ghiciți
De ape
Cu adevărat obosiră buzele tale
Răspunde-i vântului
Ce duce tinerețea
Spre deltă
Dă-i răspuns
Vântului
Ce cheamă
Umbra zilei și ziua umbrei
Eternizează
Ce-a mutilat noaptea
Ocrotește ostroave țărmuri
Și înălțarea liniștii

II

Milostenia adevărului –
Pomana zilei
Cine întreabă
Trecutul
Și viitorul
Constrânge în spațiu?
Eu chem întru răzbunare
De stele
De flacără și nume
Prinde în cuie Doamne
Nedumerirea
Creaturii tale
Deschide-i
Covoarele și mărfurile
Cerului!
Și nu desculț
Căci de tine sunt încălțat
Voi intra în neștiut
Și în Demult

III

Voi intra
În apele văduve
Îndepărtatului trecut
Spălând smoala
De pe intențiile și gândurile mele
De pe drum și experiență –
Orbirea
Voi bate-n nor
Și voi trezi cerul
Cu urlete
Și scuipături
Umezeală și sânge Deschide-Te
Văzului și viezurelui
Robului și peștelui
Deschide-i creaturii tale
Tăria pământului și preintrarea
Palatul inimii și numelui
Amin

IV

Eu am măsurat moartea
Verificându-i prăbușirile
Prins în cuie
De unitate și sete
Am gustat oțet
Tu însă
Ai stors
Din păcat și pulbere
Din castitatea și din vina mea
Vin
Tu ai scăldat trupul dimineții mele
Reînviind forța și soarele
Mulțumesc viticultorului
Pentru loază și lacrimă
Pentru zvâcnetele
Curcubeului
Și drumului

V

Irigi
Înălțimile liniștii
Cu sămânța
Și numele tău
Măsori timpul
Tu ai conceput omul
În pântecele bolții cerești
Și volumul casei tale –
Înțeleapta dimineață
Ce se joacă
La marginea raiului
Merg cad oare voi nimeri
În nețărmuritul da
Unde nu-s nici depărtări
Nici stârvuri
Unde voi cădea la poalele
Zorilor și alaiurilor? Cu fulgurații
Tu grăbești poteca.

VI

Pe culmile tale nu cântări
Lucrurile
Nu vesti
Adevărul pustiului
Cu neștiutul
Eu am însuflețit apele
Și cu lipsa de gând înmulțit-am
Umedul și viul
Întâmplător m-am desprins de țărm
De neființă și cer
Și te locuiesc pe tine omule
Și creștetul și pleoapa ta
Sângelui tău
Și realității
Lucrurilor mă vestesc pe mine
Cu glagore și glorie

VII

Dar vai tu m-ai pescuit
(Pentru ce?) din pâraiele nopții
Unde nu mă stupefiau
Nici destinul nici timpul
Tu m-ai scos din albăstrime înălțime
Rostind și rostuind
Sămânța și vremea mea
Ai legat nod răutatea
Bolțile și libertățile
Drept dat dându-mi depărtările
Scăzământul muritul și durerea
Tu mutilezi cu măreția
Drapând cu purpură
Pierderile mele
După care plâng cu scrum și praf de drum.
Se istovește piciorul meu
Condamnați la neputință sunt umerii
Turmele-mi sunt date rușinoaselor cutume
Și psalmii câinilor pisicilor
Nu-i stă soliei în putere
Rană și coroană
Porfir și purpur.

VIII

Nu plânge înveșmântându-te
A doliu
Peste dimineața săpată de vânt
Nu sfâșia pripit
Zdrențele
Nu bătători țărâna
Tăriilor și azurului!
Tu ești adâncul și patria zilei
Ești creștetul și creșterea nopții
Buzele tale – gură de deltă
A sufletului și liniștii tale
Ziua pruncă
O înfășăm ambii
În leagăn fără aman
Ce amenință cu lucruri în tremur
Salută copilăria
Și jocurile lumii
Binecuvântează
Pletele
Vântului și dimineții
De cu zori șterge
Cenușa și praful.

IX

Se răcesc buzele
Celui suprapus pustiului
Cel ce nu are nume nu are
Nici sare nici scop nici chip
Eu merg în intimitate cu amiaza
Flacăra ei e pe creștetul meu
Și calicesc singurătatea –
Umbră a nimicului
Unde ești tu copil golaș
Trimis în ieslea asinului?
Eu voi veni ca ecou
La păstori
Sau (voi reuși oare?)
În clipite vagi la magi
Nu voi întârzia și din depărtare
După stea
Voi merge suflând abia-abia
Peste căzătoarele suflete viitoare
Da
Mă voi duce
Jubilând și lătrând
Aleluia!

(1962)

 

Gina ZAHARIA

Primăvara din vârful amiezii
.
Ai închis primăvara într-o duminică, Doamne,
și ce mireasmă ne răsfață pământul,
cât alb-intens
se joacă în verde și albastru,
de parcă un cor de îngeri ne învață să împletim lumina
în suflete!
.
Nu-i așa, Doamne,
că nimic nu ne poate opri să alergăm pe câmpiile abia
pornite la paradă,
că și de aici se văd la fel de optimiste
și frumos gătite,
că pădurile au trilurile tot la fel de bogate
ca ieri,
iar pacea ne salută din când în cânt
și ne binecuvântează?!
.
Se aude murmur de flori la ferestre,
intră în case, stau la masă cu noi și ne vorbesc despre
credință,
astăzi, mai mult ca oricând,
ar putea umple toate drumurile,
și satele,
și fântânile, și singurătatea,
și nopțile înghesuite în podul speranțelor,
ar putea deveni izvor
între oameni,
așa vom ști că suntem asemenea unui fluier
care doinește
din vârful amiezii.

 

o dată pe zi
.
ce departe e câmpul în care am deportat dragostea
zadarnic am învățat-o să se facă izvor
poate n-a știut să-și coasă fluturi pe rochie ori n-a aflat
că mersul pe jos alungă singurătatea
iar gardurile de nuiele înfloreau cât s-o deruteze
că venim o dată pe zi
cu apă și miere
.
când am văzut-o șchiopătând am crezut că glumește
că ne învață cum se trece printre spini
ori se alintă
uneori stă ghemuită lângă o căpiță de maci
ce tablou
zic
bărbia atinge genunchii părul a devenit spic de lumină
privesc și tac
palmele noastre duc făclii spre niciunde
privești și râzi
nu se poate ascunde în plină secetă
nu
niciodată
.
trec lupii spre nord și nu le pasă că pelinul e gata s-o
întreacă
măcar să-l așeze la pământ ne-am putea imagina asta
ar ajuta-o să înțeleagă că acolo s-a născut
departe de noi
departe
într-un car de cuvinte străine
care strălucesc de la o sută de metri
încolo

Povești de călătorie

Doina CERNICA

În Arca lui Noe

În fața numeroaselor atracții promise de
Ciutadella, cel mai vechi, mai mare – și mai frumos,
spun locuitorii capitalei Cataloniei –, parc al
Barceloniei, respectăm alegerea copiilor, „Zoo! Zoo!”,
recunoscând cu sinceritate o curiozitate egală cu a lor.
În ce mă privește, am puține amintiri cu păsări și
animale în cuști, câteva din copilărie la București și una,
de ziarist în documentare, la Rădăuți, mai multe fiind
legate de aparițiile acestora pe scena spectacolelor de
circ, pe care, ținută încurajator de mâini de copii, nu
le-am ratat niciodată la Suceava pe vremea tăpșanului
din capătul cartierului George Enescu. Astăzi acolo sunt
blocuri de locuințe, uneori cu firme la parter, care
continuă însă să beneficieze de respirația pădurii și a
curții-grădină-parc a Bisericii Sf. Vineri cu hramul
Cuvioasei Parascheva, tot „vineri” în grecește. Cu acest
nume, biserica a continuat în imaginar să-mi aducă
aproape făpturile mutate împreună cu circul, vara, de
Sânziene, în altă margine a Sucevei. Pentru mine,
venind din basmele copilăriei și începând chiar din
copilărie, ograda Sfintei Vineri a fost mereu un
echivalent mai prietenos, pe iarbă smălțuită cu flori, a
Arcei lui Noe. În făptura cu chipul luminos al Anei
Baltag, bunica maternă din Vama, prețuiam o
ocrotitoare a tuturor necuvântătoarelor, cu mult mai
multe decât povestea putea să înșire. Fiecare carte citită
în care apărea o pasăre, o jivină necunoscută, îi
deschidea poarta, așteptată în prag și primită cu bunătate
de Sfânta Vineri. Știu eu? De la pinguinii lui Emil
Racoviță la tapirul lui Cezar Petrescu.

Ceea ce de la bun început nu reușim să
respectăm, nici copiii, și de aceea nici noi, deși ne-am
dorit, este traseul, conceput probabil în spirit didactic și
recomandat de indicatoare pe alei și podețe ducând la
voliere, la spații delimitate de ziduri, de garduri de
sârmă, de luciuri ce apăsau la altele diferențiate doar de
vegetație, toate amplasate, realizate cu o impecabilă
știință a iluziei, în stare să mențină pentru vizitatorii
Parcului Zoologic din Barcelona o atmosferă de
libertate, de grijă pentru protejarea lor și a făpturilor
găzduite aici, accentuată de posibilitatea unora dintre ele
de a circula neîngrădit prin parc. Între acestea, păunii se
dovedesc cei mai numeroși, Dalia nu se mai satură să-i
fotografieze, iar Mara și Leo se abțin cu greu să nu-și
împartă mărul cu ei, sub privirea severă a Lilianei și a
lui Tandin, primii, ca toți părinții, responsabili de
ascultarea rugăminții imperative de pe panouri de a nu
hrăni și de a nu încerca să atingem pe niciunul din
locuitorii acestui tărâm de poveste. Fiindcă numai o
poveste putea să adune laolaltă pe nisipuri, în pădure, în
nămoluri, pe țărm de apă, pe stânci, pe ghețuri, animale
și păsări care pe mapamond nu se întâlnesc niciodată. Și
după legea poveștii și a libertății sale de mișcare, copiii
dispar brusc din colțul de privire rezervat lor de maturi
chiar și atunci când părea ațintită asupra cangurilor
roșii, suricatei, zebrelor, struților, antilopei gnu albastre
sau cămilei bactriene, cu două cocoașe și cu puterea de
a bea până la 110 litri de apă doar în zece minute.

Țâșnesc pe alei, dispărând în direcții diferite, amestecați
cu alți copii, vorbitori de diverse limbi, dar cu chiote
asemenea, însă de cum începem să-i căutăm, apar
triumfători și ne roagă insistent să-i însoțim la o vietate
sau alta, familiară din ilustrații de carte, din filme, dar
pe care încă nu o văzuseră în carne și oase. Ca în cazul
girafelor pe care le urmărim în cele din urmă cu toții, cei
mici fermecați de prezența aievea „a celor mai înalte” –
semnificația numelui lor în arabă, iar noi de încântarea
lor, încântare în care fac loc și evocării statuii de peste
patru metri a girafei din fața Muzeului „Grigore Antipa”
din București de care nu se mai îndurau să se despartă în
călătoria făcută împreună în Capitală în vara anului
2016.

Dar dacă cei mici nu se mai satură să salute cu
bucurie făpturi privite până atunci doar pe hârtie sau pe
ecran în cele 13 hectare cu peste 400 de specii a ogrăzii
Sfintei Vineri, noi, ceilalți, încă din clipa în care am
aflat că acest parc zoologic nu a fost conceput doar
pentru instrucție și educație, ci și arcă pentru salvarea
unor specii pe cale de dispariție, ne-am îndreptat
interesul spre cunoașterea măcar a câtorva dintre ele.
Mai este mult până vom putea să le reîntâlnim în mediul
lor sau în parcuri naționale, dar aici, la Barcelona,
supraviețuiesc, se înmulțesc, au viitor și lupul iberic, și
dihorul de Mallorca, și broasca țestoasă mediteraneană,
și călărețul de pârâu (calotriton arnoldi), o specie de
salamandră din masivul Montseny, unicul vertebrat
endemic din Catalonia, și alcaudón chico din Lerida, o
păsăruică de 20 cm, cu spatele și capul cenușiu, pieptul
roz și cu o mască facială brună, care o distinge, vulturul
negru din Pirinei – acesta, desigur, din Spania, dar și
gazela dorcas din Senegal, urangutanul din Borneo, ca
de altfel aproape toate primatele mari de aici, dar și
mangabeul (mangabeul cu coroană albă), cea mai mică
maimuță din lume, al cărei chip pare să-l fi inspirat pe
cel al gremlinilor, spiridușii dintr-un cunoscut film
american. Și câte altele. Da, ele alcătuiesc o Arcă a lui
Noe, se face totul pentru a nu le pierde, cum din păcate
a fost pierdută Fulg de Nea, gorila albino, ultima din
lume, după peste trei decenii de viață aici, vedetă,
emblemă a Parcului.

Gândul la Arca lui Noe ne scoate parcă anume
în față o sculptură cu înscrisul în partea de sus „L´Arca
de Noe”, dar numele este al unei asociații fondate la
Barcelona în anul 1927 de doi pictori, Santiago Rusiňol
și Francesco Llop, menită să-i adune pe concetățenii cu
nume de animale, ei înșiși cu astfel de nume,
„privighetoare” și „lup”, aproximez, fiindcă sunt în
catalană. Zâmbesc. Nu sunt nici douăzeci de minute de
când, căutând pe micuțul pliant orientativ, la insistențele
lui Leo, leii, am dat nu doar peste ei la numărul 55, ci
alături, la 54, pe o surprinzătoare „mara”. În cele din
urmă am descoperit-o, lenevind într-un colț de umbră,
asemănătoare unui pui gingaș de căprioară, cu două
cornițe delicate arcuite spre spate. Nu am vrut să o
deranjăm cu insistența noastră, deși ne-ar fi plăcut să o
vedem mai bine, mai mult, am lăsat-o acolo, ca în
cuibul unei enigme, deoarece, întorși acasă, nu am
izbutit să o aflăm în atlasul zoologic și nici pe internet,
acesta făcându-ne legătura doar cu ruda unui iepuraș din
Patagonia. Sculptura, piatră și bronz, o lucrare de Judit
Subirachs, fiica lui Josep Maria Subirachs, instalată de
consiliul local în 1981, omagiază amintirea
naturalistului Félix Rodríguez de la Fuente, mort în
1980 în Alaska, la prăbușirea avionetei sale pe când
filma un episod dintr-un popular serial, „Omul și
Terra”, tragedie care a îndurerat opinia publică ce îi
urmărea reportajele încă din 1964.
Termenul „naturalist” îmi stârnește semnalul
unei căutări în memorie. Până când va ajunge la
destinație, împart cu Niadi bucuria sa la descoperirea, în
zona ibisului sfânt, a unor tufe de papirus, cunoscuta
plantă suport pentru scris în Egiptul antic, care se cere
ținută în cel mai luminos loc din casă, dacă o avem,
decorativă, în ghiveci. Noi nu o avem, dar Niadi
păstrează cu grijă micul și frumosul papirus-suvenir pe
care i l-a adus artista plastică Ioana Nistor în dar dintr-o
excursie pe apa Nilului. O descoperire care nu miră,
fauna parcului a cerut și flora adecvată. Însă și aici
domină, precum pilonii unei construcții, ca în atâtea
locuri din Barcelona, platanii. În continuare, din nou
împreună, Leo, Mara, Dalia, Liliana, Tandin, Niadi și cu
mine, trăim împreună, vrăjiți, un moment de mare
poezie: o colonie de flamingi trandafirii, a căror
splendoare ține nu doar vizitatorii la distanță, ci și
respirația lor, pare surprinsă într-un balet executat cu o
nesfârșită lentoare, de parcă nu numai amiaza, ziua, ci
însăși veșnicia le-ar aparține.
Odată cu apariția focilor și a pinguinilor,
întâmpinată cu urale de copii, înțeleg ce căutam în
memorie. Dar, depășind rezerva, accentul peiorativ care
însoțește astăzi termenul „dobitoc”, încă plăcut la
Sadoveanu („În noaptea când grăiesc dobitoacele”),
trebuie să încep cu o mărturisire a unui fost elev al lui
Ion Creangă, mărturisire care ar putea să stea la fel de
bine și pe frontispiciul acestui parc, ca al oricărei
grădini zoologice, bogate și bine întreținute: „Iubesc
dobitoacele, le iubesc pe toate; nu e lighioană, oricât de
urâtă și respingătoare ar fi, care să nu aibă drept la
întreaga mea simpatie”. Ea aparține naturalistului Emil
Racoviță, valoros om de știință, fondatorul
biospeologiei și al primului institut speologic din lume,
fost președinte al Academiei Române, primul român
care a văzut pinguini. Iar grație jurnalului său, „Note și
impresii de drum din expediția antarctică pe vasul
«Belgica» 1897-1899”, primit în dar de la tata când
aveam nouă ani, nu doar le-am putut cerceta, în
copilăria mea fără televizor și internet, înfățișarea pe
coperta și în fotografiile cărții „Spre Sud”, dar cred că
tot atunci, în anul 1958, le-am citit prima dată numele,
am auzit de existența lor. Mai târziu, am aflat că
metabolismul pinguinilor nu le permitea viața în circuri
sau în rezervații din zona temperată, așa că singura
posibilitate de întâlnire aievea cu cele mai inteligente
păsări de pe pământ rămânea o călătorie în Antarctica.
Adică, imposibilul. Nu am visat niciodată, mă gândeam
privindu-i cum se joacă pe stâncile poleite cu gheață și
se bălăcesc în apă, să-i văd, după o viață de om, în carne
și oase și cu atât mai mult în Peninsula Iberică, la
Barcelona. Într-o asemenea măsură mi s-a întipărit în
minte cartea lui Emil Racoviță, încât nici acum nu mă
simt în stare să vorbesc despre pinguini altfel decât în
stilul cald, șăgalnic al celebrului naturalist român:
„Privind această ființă, umblând pe două picioare cu un
mers cam legănat și mișcând într-una din cap, vom avea
în fața ochilor un lucru nemaipomenit de drăgălaș și de
comic. Aceste păsări nu mai pot să zboare, căci au
penele de la aripi foarte mici și prefăcute într-un fel de
solzi; în schimb, ce înotătoare minunate! Cu lovituri
puternice de aripi, ele despică valurile sau sar într-una
pe deasupra apei, așa cum fac marsuinii. Pe uscat sunt
mai stângace, dar asta nu le împiedică să se cațere pe
țărmuri până la înălțimi amețitoare, ajutându-se cu
aripile, cu labele și cu ciocul”. Efectul acestei întâlniri,
trăit, cu siguranță, cel mai puternic de mine, deoarece
reprezenta mai presus de toate o întâlnire cu propria
copilărie, în ciuda entuziasmului sincer și sonor al
copiilor și al încântării celorlalți, a fost intensificat de
coborârea noastră într-un soi de submarin, de cutie
subacvatică, al cărei perete de sticlă ne permitea să-i
urmărim înotând, zbenguindu-se în apă. I-am cercetat cu
ochii fetiței de nouă ani, câți are acum și Mara,
împreună cu ea, cu Leo, și cu toți ceilalți Cernici, cu
obrazul lipit de geam, până când, dând ascultare unui
tainic glas interior, acela al răspunsului cu afecțiune
afecțiunii, trei dintre ei s-au apropiat în două picioare,
ca pe uscat, de cealaltă parte a geamului. Și mijindu-și
privirile într-un fel straniu, ca și cum ar fi avut ochii nu
de o parte și alta a capului, ci în față, ca bufnițele sau ca
noi, ne-au privit până ne-au văzut.

 

Dumitru ICHIM

Desen în cărbune

În loc de cleștele heruvimului,
cu buzele jarul aprins voi lua.
Vei fi adumbrita luminii,
chiar dacă-n locul
prea scumpelor uleiuri de pe pânză
desenul
va fi doar în cărbune.

 

Psalm la zidul plângerii

Luai plecând de-acasă doar scârțâitul porții
Bălăngănind țâțâna-n damf de tabac și vodkă;
Sub geamul spart din sălcii rămase-aceeași lotcă
Prin ceață… Precum toamna când marea-și mută
morții.

‘Nainte de-a fi iarbă, voiam Ierusalimul
Să-l văd piatră pe piatră… Sunați din corn de taur!
Te bucură Sioane, Iubire-n strai de aur,
Spre slava Ta sub daltă oprit e heruvimul!

A Dragostei mireasă! Aplece-se smochinul,
Psaltirion ce plânse prin mine tot a jale!
Cântați dintru cimpoaie, din trâmbiți, din chimvale

Și faceți loc să treacă prin inimă asinul!
…Pun degetul pe hartă și-ntreb cu ochii ghidul:
„Pe-aici mi-a fost Iubirea? Ce-a mai rămas e
Zidul?!”