CulturăDe-ai noștri!

De-ai noștri! – Anca Lascu – Jocuri (2)


Alergând

Printre oameni și umbre, să prindem vise, sub ferestrele deschise ale cerurilor… Ne înălțăm spre ideal cu aripi ce ating irealul zilelor de mâine… Ne prindem de mâini și ne aruncăm în marea de cuvinte ce ne vine în minte, apoi ne despărțim în culmile semnelor de întrebare din sufletul nostru.
Pustiu între noi…
Cineva mă prinde și mă trage de mână, apoi, îmi dă drumul din înalt. Speranță de o secundă cuprinsă între două spații. Era probabil un alt eu ce voia să pară mai vesel.
Rămân singură… Rămâi singur… Rămânem singuri…
Ne uităm la cerul înstelat din părți opuse ale lumii create de noi…
Mă prind de un fir invizibil și încep să urc pe el, asemenea unui număr de circ… De undeva din întuneric îți aud răsuflarea grea, dinspre trapezul pe care te-ai urcat…
Zburăm unul pe lângă celălalt asemenea unor năluci…
Ca niște nebuni.
Asemenea celor de pe tabla de șah… înaintăm într-un vals simplu și fără noimă… Cineva de sus ne dirijează ca un păpușar priceput. Se sparge totul în jur cu un răsunet puternic. Am descoperit glumețul tăcut din spatele lumii ce se destramă. Apucăm sforile cu putere și încercăm să le rupem…
Cădem…
Aparent.
Printre copacii cenușii ne ascundem apoi ca la un joc neînțeles, neauzit, nemaivăzut… Șoptind din răstimp, o vrajă veche scoasă din cărți cu file de mucegai… Jucăm un joc ascuns de vreme, de flori liliachii și mâini de copii…
Sub ramuri de cireș bătrân ne prindem mâinile cu fire de mătase și alergăm desculți sub ploaie măruntă.

 

Doar tu…

Trăiești într-o lume nebună. Umbli printre oameni ca o fantasmă. Umbre printre umbre, vise în vise. Te pierzi în lume. Te asfixiezi și vrei să scapi, să fugi într-un loc unde ești doar tu cu tine.
Îți îmbrățișezi propria persoană, îți despletești părul din gânduri încâlcite și te lași purtat de vânt.
Îți duce gândurile, visele, amintirile, speranțele și emoțiile într-un loc pe care doar tu îl știi… Ai vrea să te duci și tu acolo, dar nu poți.
Joci pe o scenă a unei lumi nebune. Ești personajul principal, îl joci pe nebunul de lângă regină, îți pui o mască, te închini pe tabla de șah în fața ei. Te lași purtat de val…
Ai vrea să ieși de pe tabla de șah, de pe scenă, de pe tot, să te duci în locul tău din spatele cortinei la o ceașcă de ceai, la o vorbă cu tine… Dar nu poți… Respiri adânc. Și azi te arunci în valul de nebuni… Ai vrea să fii regele, să muți tu pionii, toți, de pe tabla de șah, să îi scoți afară de pe ea. Să rămâi doar tu, pe un fundal monocrom, cu tine. In muzică singurătății să-ți cânți o odă ție, să te îmbeți în propria melodie și dans… apoi… să îți dai seama că ai nevoie de un nebun alături… Să-1 iei pe tabla ta de șah și să dansați amândoi… Tu regina neagră, el nebunul cel alb.
Dar cazi… Te trezești și îți aduci aminte că ești tot nebunul ei… Ești un bufon printre alții care joacă în jurul reginei pe o melodie veselă… Te strâmbi, dansezi, jonglezi, îți faci jocul în fața reginei melancolice. Porți o mască sub care îți ascunzi remușcările, eșecurile, regretele, visele și speranțele. Ai vrea să o arunci pe podeaua de porțelan, să o spargi. Să auzi cum cioburile cad nervoase pe podea și cum nebunii se înțeapă și fug de pe placa ta de joc, cum sângele curge prin rănile deschise și urme de pași rămân în urma lor. Insă rămâi doar tu, regina și el, nebunul cel alb. Bătălia între tine și regina pe acordurile înțepate ale unei melodii de vioară… Fără măști, fără iluzii, fără gânduri spulberate, fără minciuni și aluzii la o lume mai bună într-un castel dărăpănat… Fără arme în plus. Cu mâinile goale stați amândouă la un capăt și altul al tablei de șah, al scenei imense, al totului fără formă, cu nebunul alb care stă pe margine așteptându-te. Te arunci în vâltoarea flăcării. Se despică pământul, fulgerele trăsnesc și totul se sfărâmă, doar stâncile rămân. Cu toate astea lupți în continuare, te-ai trezit la realitate. Aparent…
De fapt, ești încă într-un somn adânc, încă joci în jurul mesei rotunde la care stă regina cu regele ei. O flașnetă se aude din spate, decorul se schimbă, dar rămâne aceeași scenă, aceeași regină, același tu; tu și el, tu și ei… Aceeași nebuni care joacă în jurul reginei cu lacrimi ascunse în fard și machiaj, în măști și costume, în jocuri și dans.
Te trezești pentru o clipă… într-o răsucire te duci la regină cu sabia-n mână… sângele curge… parcă e al tău… Decorul dispare și-ți amintești că rolul tău era doar de bufon stângaci ce nu are voie să pună mâna pe arme, iar răscoală îți era interzisă, la fel și lacrimile și regretele.
Închizi ochii și cazi într-un monocrom singuratic. Jos undeva, nebunul tău a prins aripi, te așteaptă cu brațele deschise să-i cazi la piept, să parcurgeți împreună ultima scenă dansând un ultim dans. Doar tu și nebunia ta… Un alb și un negru pe un vals vienez, vă balansați amândoi și deveniți unul. în sfârșit zâmbești cu-adevărat când te gândești că nebunii care au rămas or să facă aceeași greșeală ca și tine…
Te prăbușești în mijlocul dansului și râzi nebunește… Te îmbrățișezi pe ținem te spulberi în visul unei piese de teatru infantile.
Și-ți continui dansul monocrom în eternitate.

 

De dincolo, spre necunoscut

Îl așteptai în acea seară ca de fiecare dată. In ploaie, fără umbrela ta roșie deasupra capului, fără pantofi, fără nimic. Nu trebuia să ai multe ca să-l întâlnești, ca să-ți apară în cale.
Era de ajuns ploaia. Cădea asupra ta imprimându-și picăturile în sufletul tău, asemenea unor degete delicate într-o plimbare melancolică peste corzile unei viori, într-o noapte fără lună, sub un felinar mic, de pe o veche străduță.
Te simțeai asemenea unei viori mute. Ai fi vrut să le spui… Să le spui tuturor ce se ascunde în sufletul tău, dincolo de cortina după care nimeni nu a putut să intre, dincolo de masca pe care nimeni nu a putut să o dea jos, dincolo de mâinile acoperite cu mănuși de dantelă, dar nu puteai. Te-ai prăbușit în mijlocul străzii, în ploaie. Te izbeai de fiecare dată de ceva… Probabil era propria-ți cortină.
Poate că nici tu nu știai de fapt ce se afla cu adevărat dincolo de ea. Ai intrat acolo de zeci, de sute… de mii de ori… dar de fiecare dată îți lăsai felinarul în fața cortinei. Nu lăsai nici măcar o rază de lumină să cadă în spatele scenei. Era un ritual ciudat impus de tine în propriul imperiu deluzoriu.
în fața ta, ploaia formase o mică baltă. Te-ai aplecat puțin să-ți privești chipul, dar te-ai retras repede. Firele de păr îți cădeau peste ochii ce nu mai aveau nici un licăr în ei. Erau goi. îți era frică de tine. Arătai ca o fantasmă chiar și pentru tine, ai fi vrut să fugi departe… de umbra ta, de lumea din jur, de zgomotul mașinilor, de vorbele oamenilor, de vorbele tale.
Te-ai lăsat ușor, cu spatele, lângă un perete umed și rece. Ai fi vrut să-l îmbrățișezi… îți era asemenea unui geamăn pierdut. Era la fel ca tine. Rece, fără nimic în el.
Noaptea devenea din ce în ce mai lungă parcă, iar acel ceva sau cineva, nu mai apărea. îți venea să plângi de necaz, pentru nimic… Ai fi vrut să fugi de tot ce era înjur fără să știi de ce… îți lipsea ceva și nu știai ce… Parcă și peretele de care te rezemai începuse să se încălzească, să te trădeze, la fel cum au făcut-o toți.
Te-ai ridicat repede de lângă; ai început să te apropii cu pași lenți spre felinarul ce începea să se stingă. Ceva din tine se stingea la fel ca felinarul… Sclipind ușor, ușor, de câteva ori, până nu mai rămânea nici un pic de lumină.
Te-ai prăbușit iarăși pe trotuarul plin de bălți. Pașii oamenilor au început să se înmulțească, la fel zgomotele mașinilor, dorind parcă să te apese toate pe caldarâmul umed cu gălăgia lor și să te umilească fără explicații.
Soarele se ridica încet de dincolo de blocurile cenușii, mângâindu-te ușor pe obrazul murdar. începea să-ți placă mângâierea sa caldă. Ai închis ochii și, pentru o clipă, ai lăsat o rază de lumină dincolo de cortină.
Când i-ai deschis, mâna ce îți mângâiase chipul te aștepta întinsă în fața ta, să o prinzi, să continuați amândoi drumul.
Te-ai uitat nedumerită la ea, iar mai apoi ți-ai adus aminte că mai era cineva care nu uita nici o dată, nu te trăda și te aștepta mereu să-i prinzi mâna ori de câte ori cădeai, pentru a parcurge drumul împreună…
Te-ai agățat și acum de ea și ați continuat drumul spre necunoscut…

 

Singur

Te-ai ascuns printre umbrele felinarelor pentru a te găsi pe tine.
Te uitai cu teamă la trotuarul plin de oameni, la șoseaua plină de mașini. într-un fel ai fi vrut să te arunci în mijlocul lor, să țipi, să plângi, să râzi și să începi să dansezi apoi un dans neobișnuit care i-ar fi șocat pe toți și i-ar fi oprit din rutina lor enervantă… măcar pentru o clipă.
Dar îți era teamă să părăsești felinarul ce licărea prea frumos în noaptea aceea ploioasă. Te sprijineai de metalul rece ca un copil căruia îi era frică de întuneric… De fapt, chiar asta erai undeva acolo. Dincolo de carcasa metalică a sufletului tău.
Ultima ta șansă de a trăi depindea de tine. Depindea cât de tare, cât de mult te țineai tu de ultimul fir de păianjen, de oaza aceea mică de lumină… Mereu cu el, pentru totdeauna, sub lumina lui, nepășind niciodată în întunericul fioros. Urma să fie un torent, deși nu se anunțase nicăieri la radio, dar tu știai că se va întâmpla, între pereții lumii tale, între o oază de lumină și un mănunchi de fulgere întunecate.
începuse să plouă… sau nu. Erau lacrimile tale, îți curățau nisipul mării de pe față… De fapt, ploaia dorea să te ajute să treci peste asta mai repede, să ieși sub soare și să dansezi în continuare alături de ceilalți. Dar tu nu voiai.
Te obișnuiseși să te refugiezi noaptea lângă vechiul felinar și să plângi când nici o umbră nu se vedea în jur… Lăsându-te pe trotuarul rece, la baza lui, îmbrățișând metalul rece cu brațele calde. Stăteai mereu câteva ore astfel, fără să spui nimic nimănui, fără ca nimeni să-ți spună nimic. Erai un copil mare… prea mare pentru un astfel de joc, dar din moment ce nimeni nu știa, putea rămâne pentru totdeauna un secret între tine și tot orașul adormit. Uneori încercai sa jupoi vopseaua neagră de pe felinar și șopteai încet ceva, într-o limbă cunoscută doar ție…
Apoi soarele răsărea și te simțeai mai bine parcă
Nu înțelegeai de ce sau cum…
Doar noaptea acel sentiment de goliciune a sufletului, de singurătate și de dor de tine ți se așeza pe umeri purtându-te iarăși pe vechea stradă. Era ciudat să-ți fie dor de tine… dar când ai rupt multora prea mult din sufletul tău firav… Nu-ți mai rămân multe… ‘ți-e dor de tine pentru că nici măcar nu te mai recunoști când ajungi să-ți vezi chipul.
Te refugiai în oaza de lumină, lângă el, asemenea unui bun prieten, nevrând parcă să-l părăsești niciodată.
Dar în noaptea aceea era ceva diferit. Inima îți bătea mai tare, pulsul voia parcă să depășească granițele trupului acoperit cu nisip, lacrimile ți se uscaseră pe obraji.
Zgomotul mașinilor te atrăgea, lumea însăși parcă te trăgea de haine din mica ta cușcă fără gratii…
Un pas. Doar de atât a fost nevoie ca să-ți împărți pulsul tău nestăvilit cu cel al lumii, șoapta ta să devină a lor.
Un țipăt în mulțime. Undeva.
Un felinar singur pe o stradă veche… în altă parte….

 

Păsări căzute în amurg

Poate lacrimile ți se vor opri când ruga păsărilor căzute va fi strigată către cerul roșu.
Poate atunci scările din ramuri se vor deschide, iar noi vom avea toți același suflu, aceeași șoaptă. Poate ne vom uni sub același gând dăruit de inima copacului ancestral.
Un gong în flăcări va răsuna în depărtare, iar ruga șoptită va striga îndurare căutând liniștea nopților fără lună sub pecetea unor cuvinte sacre, înălțate spre depărtări. Aripile păsărilor vor tremura, lacrimi albastre vor cădea peste noi într-un semn de împăcare cu tot ceea ce am distrus în oarba noastră goană spre un țel inexact.
În liniștea unui anotimp fără nume vom aștepta toți revenirea lor… Pete de cerneală împrăștiate pe iarba veștejită de sub tălpile noastre goale.
Scâncetul lor încet îl vom auzi din depărtare, asemenea unui ecou gol ce va trezi amintirea faptelor noastre. Vom ridica mâinile spre cerul… odată albastru, vom vrea să sperăm, dar negăsind viitorul din palmele lor, vom alerga să le căutam suflarea și bătaia inimii, spre copacul sub care au adormit acum mii de ani când le-am promis ca ne întoarcem curând. Am uitat să ne mai întoarcem în trecut să ne reparăm greșelile făcute în numele unei așa zise dreptăți solitare crunte.
Din oglinda infinitului vom încerca să rupem bucăți pe care să le suflăm asupra lor, dar neputincioși ne vom prăvăli pe pământul cald. Oh! Din secretele lumii acesteia noi nu cunoșteam sfârșitul… nu îl vedeam… nu voiam… Am învățat în timp să refuzăm adevărul ce ne-ar fi putut salva înainte… Oh! Biete ființe!
Cuprinși de brațele disperării ne vom deschide ochii pentru o clipă, să auzim un tremur… Dar pleoapele grele se vor lăsa repede peste lumini. Vom începe a alerga spre aripile lor pentru alinarea rănilor, pentru iertarea faptelor nesăvârșite din ochii lor mult prea cinstiți, de prea mult timp închiși.
Tremurând, ne vom așeza apoi, cuminți sub aripile lor mici, căutând locul cel cald, în așteptarea trezirii… Veșmântul lor din aur și argint, purtat în sfera globului de sticlă, de vânt de noapte și de zi, va cădea peste sărmanii noștri umeri, încredințându-ne tuturor o ultimă iluzie a unor aripi întinse spre speranță vie… Și poate ultimul lor suflu… Ori doar așteptarea noastră ne va însufleți mirajul zadarnic al clipelor prelungite.
Pumnii noștri vor căuta să țină ascunși în ei lumina ce odată palmele-au văzut-o în locul ochilor orbi. Apoi când vor obosii, vor lua pământul cald în ei și tremurul stins demult vor încerca să-l simtă iar. Precum păianjenul, ce se-agață-n vânt de ultimul său fir, vom ține strâns în mâini zbuciumul lor cel cald, din alte timpuri adormit sub pleoapa grea a cerului bolnav.
Iar ochii noștri vor aștepta privirea lor și cerul însângerat va aștepta aripi albastre să bată iar spre el.
Vom aștepta, toți, sub copacul căzut în amurgul nopților tară sfârșit… într-un deșert nemărginit, al tuturor, vom aștepta răspunsul rugii strigate păsărilor, căzute într-un deceniu al iluziilor.

 

Curiozitate într-un timp neștiut

A atins conștiința trecutului și s-a trezit în viitor…
Necunoscutul s-a trezit într-o clipă printre cunoscuți. O mare de cunoscuți.
îi știa pe toți; cu defecte și calități, întâmplări vesele și triste. Nimeni nu avea un mister pentru el. A început să alerge în căutarea unei ființe necunoscute. Să o găsească. De ce nu, în cel mai mic loc al lumii stranii în care a ajuns?
Dar peste tot se împiedica de locuri văzute, locuri știute, persoane cunoscute, persoane știute… Ce rost mai avea lumea? Să ieși din casă, ori de sub acoperișul tău de orice fel fără să te întrebi ce mistere îți vor aduce azi oamenii pe care-i vei întâlni? Ce povești ascund ori ce-i frământă? Buni sau răi?
Nu. Necunoscutul nu mai putea face acest lucru… știa tot despre toți…
Viața cobora încet pe panta monotoniei și chiar sub ea.
Chiar anotimpurile care au mereu ceva surprinzător în ele, erau la fel. Și animalele.
Necunoscutul știa tot. Era, asemeni unui filozof absolut, ajuns la bătrânețe, cu munca sa de cercetare încheiată… ceva imposibil pentru lumea în care trăim. Dar, el însuși reprezenta imposibilitatea.
Astfel, cum el era aproape imposibilul, începuse să-și pună problema unei prefaceri în altă formă… De-ar fi fost făcut din scrum, ori măcar din fum să fi fost… S-ar fi risipit în văzduh doar prin simpla-i respirație. Ar fi fost liber… Liber spre o lume nouă, poate… Ori măcar, spulberându-se, nu ar fi mai știut de el… S-ar fi pierdut de sine în mulțimea de aburi, de curente și de nori.
Dar e legat de pământ. Cu mâinile adânc înfipte în buzunare, stând drept, nemișcat, în mulțimea de cunoscuți, asemeni unui copac… Ba nu… Copacilor le dau în fiecare zi o altă mlădiță… Pe când el…
De când stătea acolo, în acea lume? De o oră? De o zi? De un an? Un secol? Cine știa? Asta nu o știa nimeni, nici măcar el. Oh! Fascinația timpului… S-a legat de ea, pentru o clipă doar, apoi a găsit un calendar zburat de vânt pe trotuar și misterul s-a risipit…
Nu se putea metamorfoza până la urmă… Avea să ducă o viață tristă, monotonă de atunci înainte.
Acum, se simțea foarte singur… In marea de oameni… Sufocant de singur. Nu cunoscuse până atunci semnificația cuvântului singur în adevăratul sens al simțirii. Se însufleți în mod straniu, deschise ochii; simți un alt sentiment, ciudat.
în adierea vântului, o șoaptă din prezent spre viitor trimisă de ea. Străina… venită din trecutul mult prea cunoscut și visând spre prezent, sperând la viitor…
De-o șoaptă și de-un surâs a avut nevoie el, Necunoscutul. Să îndrăznească să-și ridice capul spre firul de păianjen întins de ea în bătaia vântului deasupra anilor.
S-au lipit apoi amândoi de peretele de sticlă al timpului, lăsând în urmă toată lumea. S-au oprit pentru o secundă, o oră, o zi, ori un secol. Nimeni nu știe. Nici ei nu știu… Preferă să nu mai știe nimic…
Tăcerea ce sparge zidul și cunoașterea îi leagă pe amândoi într-o plasă nevăzută… Într-un cocon auriu al timpului, și… ceva neștiut…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share