Spații culturale nr. 70 (1)

Ioan Romeo ROȘIIANU

Nevoia de Divinitate şi refugiul în tine însuţi

Într-unul din numerele cotidianului francez „Le
Nouvel Observateur”, publicista Marie Giselle Landes –
făcând un paralelism între incertitudinile pe care ni le
ridică existenţa cea de toate zilele şi regresul trăirilor
psihologice generate de-această stare de fapt – punea un
accent deosebit pe refugiul şi închistarea cetăţeanului în
sine însuşi, pe imperioasa necesitate de Divinitate.
„Tinerilor li se spune că lumea în care trăiesc nu
este bună de nimic, că (ea) a pierdut raţiunea de-a fi, că
este o lume de oameni singuri, de oameni triști, de
oameni urâţi… Se spune asta de o sută, de două sute, de
trei sute de ori pe zi. Şi, deodată, soluţia: trebuie să
găsim pe cineva care, învestit cu o putere divină, este
menit a fi urmat, menit să conducă omenirea întreagă
spre noul său destin. Şi, fireşte, acela este Profetul” –
nota ea.
Trebuie să mărturisesc faptul că respectivul
articol m-a pus serios pe gânduri. Apoi, ieşind în stradă,
cu groază am constatat că avea deplină dreptate, că încă
are deplină dreptate!
Constatând continua devalorizare a societăţii, a
moralei acesteia între altele, constatând că această
Societate nu prea mai are nimic de preţ, nici măcar
onoarea, omenia în sine, solidaritatea sau munca, nevoia
de închistare în mine însumi a venit ca o salvare, nu ca o
soluţie simplă de compromis.
Într-o lume improprie visului şi poeziei, în care
cei îmbuibați, dar goi pe dinăuntru, sunt preferaţi numai
datorită conturilor ciudat îngroşate, a maşinilor de lux şi
a vilelor crescute ca ciupercile după ploaie, nu prea mai
pare a fi loc de suflet şi de omenie.
Valorile s-au răsturnat inexplicabil, de parcă am
asista la o nouă facere a lumii.
De altfel sau într-o altă ordine de idei, cu
mentalitatea de „grup ales”, stare care-i caracterizează
pe cei din aşa-zisa Înaltă Societate, nu se poate lupta
făţiş.
M-a mirat şi mă miră continua dorinţă de
parvenire, pe orice cale şi orice mijloace, fie ele chiar şi
mai puţin ortodoxe, a celor aflaţi – vremelnic! – la
putere.
De fapt, ţinând cont de faptul că VICIUL cel mai
puternic care a dominat, care domină încă şi care va mai
domina omenirea până la sfârşitul ei este VICIUL
PUTERII, nu-mi rămâne decât să conchid că această
atitudine de dezinteres faţă de nevoile şi de necesităţile
Celuilalt tinde să fie deja o caracteristică a tuturor. Deci,
chiar şi a mea!
De aici şi până la o refulare interioară nu mai este
decât un singur pas. Dar şi acela mic, micuţ chiar!
Ce ne rămâne atunci de făcut?
Încotro să ne îndreptăm atenţia din nou şi paşii?
Singura salvare vine atunci chiar din partea
Divinităţii, singura care te mai face să te simţi tu însuţi,
nestigmatizat şi nedepersonalizat de o continuă regresie
a societăţii.
Cum se poate ajunge la o astfel de împăcare cu
tine însuţi?
Nu e greu de aflat!
La tot pasul îţi ies în întâmpinare tot felul de
Aleşi care-ţi oferă formula „magică”, anume
apartenenţa la Sfânta lor Grupare.
Şi cum accentul cade, bineînţeles, pe faptul că EI
sunt Singurii pe Calea Cea Bună, că ei sunt Cei Mai
Aproape de Cer, adică de Dumnezeu, îţi şi prezintă un
soi de Cod Valoric la… purtător.
Unul pe care, cică, dacă îl respecţi cu stricteţe e
ca şi semnat biletul de călătorie spre Mântuirea dorită,
odată cu depărtarea de impurităţile trăirilor cotidiene.
Adică spre-o eliberare deplină din strânsul şi, totodată,
largul corset existenţial, din demagogia care-a devenit o
adevărată trăsătură de bază a actualei societăţi.
Urmarea? Nimic nu te mai deranjează, nimic nu
te mai interesează – în afară de trâmbiţata mântuire,
logic! – nimic nu-ţi mai stârneşte senzaţia de victimă,
nimic din tot ce te-ar mai putea nemulţumi.
Devii imun cumva la devalorizarea leului nostru
deja văduvit de coamă, la constatarea lărgirii şi adâncirii
gropilor din asfalt, la creşterea galopantă a preţurilor, la
spectrul obsedant al şomajului şi al asigurării traiului
zilnic.
Totul capătă brusc o culoare roz, reconfortantă,
lăsând loc numai mulţumirii depline.
Asta aduce cu sine statul în casă, când alţii îşi
strigă cu voce tare nevoile în stradă, neapartenenţa la
clasa politică, atunci când alţii continuă să spere-ntr-o
schimbare la faţă a lumii, la fel faţă şi de multe altele,
toate reunite sub un singur cuvânt: Dezinteres, Apatie
sau Neputinţă.
O neputinţă care, dacă ar fi bine înţeleasă, ne-ar
sări în propriii noştri ochi, nemulţumindu-ne şi mai
mult. Dar nu e aşa!
Nu e aşa pentru că acest Joc place, place făcând,
la rândul lui, un altfel de joc, al celor aflaţi la Putere, al
celor ce nu sunt interesaţi decât de ei înşişi.
Conştientizând că nu e nimic de făcut, singura
întrebare pe care mai îndrăznesc să mi-o pun e aceea:
CE SĂ FAC?
O întrebare pe care şi-o pune fiecare Om, o
întrebare care ne frământă pe fiecare dintre noi.
Chiar dacă nu vrem să recunoaştem că e aşa.

Petrache PLOPEANU

Frica!

Motto:
„Ca să-şi păstreze bunăstarea
nervoasă, o naţiune are nevoie
de o nenorocire efectivă, de un obiect pentru temerile ei,
de o frică cu temei real, care să-i justifice «complexele».
Aflate în pericol, societăţile se consolidează, iar în stare
de neutralitate se atrofiază”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas 1992, p. 101.)
De la încheierea celui de-al Doilea Război
Mondial în Europa, au trecut 75 de ani (9 mai 1945 –
mai 2020). Din acel moment până astăzi, continentul
nostru nu a mai fost confruntat cu un fenomen care să
suscite atâta frică precum evenimentul patologic numit
COVID – 19, suscitarea atâtor temeri privind viitorul
construcției europene, al fiecărui membru al acestei
comunități umane. Au existat în istoria Europei
postbelice și alte momente cu o încărcătură angoasantă
precum declanșarea Războiului Rece, crearea „cortinei
de fier” și împărțirea continentului în cele două blocuri
politico-militare, al lumii comuniste subordonat
U.R.S.S. și cel al „lumii libere” sub influența S.U.A
(1947), crearea N.A.T.O. (1949) și a Tratatului de la
Varșovia (1955), ridicarea Zidului Berlinului (începând
cu 1961), „criza rachetelor cubaneze” (1962), înăbușirea
„Primăverii de la Praga” (1968), căderea comunismului
din statele-satelit ale U.R.S.S. (1989), căderea U.R.S.S.
(1991), bombardarea Iugoslaviei de către N.A.T.O.
(1999), „atentatele teroriste” de la Madrid (2004) și
Londra (2005). Pe lângă realitatea politică, militară,
economică și socială, toate aceste evenimente au fost
sursa sentimentului de frică, în proporții variabile de la
caz la caz, ca spațiu, intensitate, consecințe și ecou.
Unele au afectat mase mari de oameni, altele doar
anumite comunități, frica fiind și ea directă, pentru
participanții nemijlociți, și indirectă, pentru cei care au
auzit, au văzut reflectarea lor de către mass-media.
Actuala pandemie este desigur un fenomen
patologic, care afectează în primul rând sănătatea și
chiar supraviețuirea celor atinși de virusul respectiv. Ea
s-a abătut asupra populațiilor Europei în proporții
variabile, lovind în mod diferit anumite zone ale
continentului: foarte puternic Italia, Spania, Marea
Britanie și Franța, mediu Germania, Belgia, Olanda și
relativ slab statele nordice și cele din estul și sud-estul
Europei. Reacția autorităților europene pentru a preveni
răspândirea virusului a fost în general identică,
distanțarea socială, izolarea la domiciliu, carantina.
Mobilizarea medicală a fost aproape totală.
Toate acestea ilustrează o uriașă FRICĂ
BIOLOGICĂ în toate straturile societății europene, o
frică atât de mare, încât a înlăturat pe moment teama de
celelalte crize existente în societatea contemporană a
bătrânului continent: criza politică legată de ieșirea
Marii Britanii din Uniunea Europeană, criza economică,
criza ecologică, relațiile transatlantice etc. Am văzut „pe
viu”, ceea ce ne ridica altădată părul măciucă în filmele
SF sau horror, cu tematică specifică: un virus care ucide
majoritatea populației planetei, care transformă ființele
umane în zombi, în alt tip de monștri, rezultat al unor
experimente scăpate de sub control, al dorinței unui
grup de politicieni de a reduce populația planetei
datorită insuficienței resurselor etc. Nu știu cum s-ar
putea măsura această frică sau dacă se poate măsura în
vreun fel. De asemenea, nu știu dacă intensitatea
acesteia este proporțională, direct sau indirect, cu
numărul de morți, așa cum reiese din statisticile
„interactive” la zi. Adică, întrebarea este: populația
statelor care înregistrează un număr uriaș de decese,
între 24-30.000, a fost mai puțin temătoare, mai puțin
înfricoșată de puterea acestui virus, iar populația statelor
nord, est și sud-est europene mai înfricoșată, încât
măsurile luate pe fondul acestui sentiment manifestat
variabil să fi făcut diferența dintre viață și moarte?
Desigur nu intenționez să realizez o corespondență
absolut riguroasă între numărul de locuitori, decese și
intensitatea fricii din statele Europei, ci doar să conturez
un punct de vedere care să-mi permită trecerea la
introducerea în discuție a ceea ce spune Emil Cioran în
legătură cu apariția sentimentului de frică, a rolului
acesteia în „călirea” comunităților respective.
Cioran leagă bunăstarea „nervoasă” a populațiilor
europene de sentimentul de frică „cu temei real”.
Această frică ar trebui să le justifice acestora
„complexele” pe care le manifestă și pe care o serie de
filozofi, între care se detașează Oswald Spengler cu
cartea sa, Declinul Occidentului, apărută cu peste 100
de ani în urmă, le-au analizat. Consider că acest din
urmă termen, „complex”, este cheia care ne poate
dezvălui și natura „fricii cu temei real” pentru diferitele
zone ale Europei. Care sunt complexele Occidentului,
care sunt complexele Europei Orientale? Psihologi,
sociologi și filozofi au adus argumente în favoarea
alienării individului care compune societățile puternic
industrializate, cum este cazul Marii Britanii, al Franței,
al Germaniei, al Italiei și al Spaniei, a înstrăinării, cu
alte cuvinte, a ființei umane într-o societate care îl
înghite, la fel cum personajul lui Chaplin, din Timpuri
noi, este „mestecat mecanic” în măruntaiele unei mașini
uriașe. Concluzia era că bunăstarea economică și socială
nu creează neapărat și bunăstarea „nervoasă”, de unde
sentimentul de anxietate, de angoasă existențială,
„angst”, concept introdus în multe limbi datorită
filozofului danez Søren Kierkegaard.
Care ar fi „complexele” societăților din partea
orientală a Europei? Desigur, se poate vorbi aici despre
relația frustrantă dintre Centru și Periferie, bazată pe
teoria sociologului american Immanuel Wallerstein
despre „sistemele lumii („world-systems theory”), dar
cred că, dincolo de realitatea existenței unei astfel de
frustrări proprii periferiei, complexele țin de denaturarea
existenței individuale și colective, a practicii
simulatoare determinate de regimul totalitar.
Comunismul a impus frica, dar i-a obligat pe oameni să
simuleze curajul, îndrăzneala, cutezanța. Complexele
fostei lumi comuniste erau disimulate, pentru ca fațada
regimului să arate bine. Era vorba de a ieși în fața
capitalismului „uniți”, ca bloc politico-militar, dar și în
fața „marii patrii a socialismului”, U.R.S.S., deoarece
concurența exista și în interiorul „lagărului”. În realitate,
aici complexele nu mai erau de natura celor din
Occident, sublimate în conceptul de angst, ci era vorba
de permanenta preocupare în scopul asigurării unei
decente bunăstări materiale. Aici, „bunăstarea
nervoasă” de care vorbește Cioran era legată direct de
bunăstarea materială, iar frica era creată de
incertitudinea permanentă că aceasta ar putea fi realizată
sau continuată, datorită unei cohorte întregi de factori
politici, social-economici și ideologici, care crea o altă
cohortă de consecințe indezirabile. În fostele state
comuniste, indiferent de pașii făcuți pe calea
democrației, această frică a rămas undeva în straturile
conștiinței, depozitată mai în adâncul acesteia sau mai
spre suprafață. Ea s-a menținut și în prezent și poate fi
recunoscută ușor în rezultatele sondajelor, în polemicile
sociale, în luptele politice.
Probabil societățile occidentale, care nu au mai
trăit o „frică cu temei real” de la încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial și care au nevoie de o
„bunăstare nervoasă”, au simțit-o inițial nu în mod real,
ci într-unul sublimat, filozofic. Realitatea a venit peste
populațiile Occidentului atunci când numărul uriaș al
deceselor provocate de noul virus a conturat o
„nenorocire efectivă, un obiect pentru temerile ei”.
Angst-ului i s-a adăugat și frica primitivă legată de
supraviețuire, frică cunoscută deja Europei estice, frică
pe care oamenii de aici o exersaseră decenii de-a rândul.
Reflexele antrenate au revenit rapid, izolarea a fost
acceptată cu o anumită fatalitate, dar și cu o ușurință
relativă. Starea de urgență le era cunoscută populațiilor
din această Europă, întreaga perioadă comunistă fiind de
fapt o neîntreruptă stare de urgență, așa că un exercițiu
de memorie și de comportament, care să taie căile de
transmitere a virusului, a fost posibil aici fără prea multă
tevatură. Relativ vorbind.
Deci, ceea ce spune Cioran ar putea fi aplicat
doar în cazul Occidentului? Sau întregii Europe?
Să urmărim înlănțuirea propozițiilor și a
concluziei.
* „Ca să-şi păstreze bunăstarea nervoasă…”
* „…o naţiune are nevoie de o nenorocire
efectivă, de un obiect pentru temerile ei, de o
frică cu temei real, care să-i justifice
«complexele» .
* „…Aflate în pericol, societăţile se
consolidează…”
Am putea comenta, pe urma acestui silogism, că,
după Cioran, apare un moment în care societățile sunt în
pericol, iar pentru ca acestea să se salveze trebuie să
apară o „nenorocire” care să creeze o „frică” atât de
puternică, încât orice fel de „complex”, de orice natură,
ar fi justificat, comunitatea respectivă ieșind din bucla
vinovățiilor care îi răpea posibilitatea de a privi
curajoasă spre viitor. Pentru că, după mine, aceasta este
problema: societățile europene au acumulat multiple
vinovății care le împiedică să rezolve cu îndrăzneală
problemele cruciale ale mileniului. Nenorocirea actuală,
concretizată în acțiunea devastatoare a noului corona
virus a creat o frică intensă, la o scară uriașă, planetară.
Frica este vizibilă în comportamentul indivizilor, al
comunităților și autorităților și organismelor
suprastatale, chiar dacă acestea din urmă s-au dovedit
inițial incapabile să o simtă. A simți frica este
taumaturgic. Frica de virus vindecă celelalte boli
politice, sociale, economice, ecologice, culturale și
creează o nouă perspectivă care ar trebui să permită
salvarea societății și consolidarea ei.
Este evident că actuala pandemie este un examen
pentru civilizația actuală și spun aceasta fără a exagera,
aducându-mi aminte că gripa spaniolă din 1918-1920 a
făcut mai multe victime decât Marele Război, abia
încheiat. Examenul actual încă nu s-a încheiat, numărul
de decese crescând zilnic. A spune că vârful
evenimentului patologic a fost atins, înseamnă a
subestima capacitatea de adaptare a microorganismelor
la factorii de mediu. Mai mult decât armatele spaniole și
portugheze, populațiile precolumbiene au fost învinse și
decimate de virușii gripei, rubeolei, rujeolei etc., aduși
de conchistadori din Lumea Veche. Examenul continuă,
deci. Frica încă nu a atins cele mai înalte cote, acelea
care aneantizează toate complexele civilizației actuale,
economice, politice, religioase, acelea care trebuie să fie
înlăturate pentru ca umanitatea să-și găsească un nou
drum. Dacă această frică nu va fi percepută cu adevărat
și de cei „mari”, și de cei „mici”, în termeni politici și
de putere economică și militară desigur, trecând în
consecință la măsuri globale, chiar dacă acest virus ne
va „ierta”, probabil că o viitoare „ocazie” nu va mai fi
ratată. Astfel încât, o eventuală expediție extraterestră,
știutoare de spaniolă, să exclame debarcând pe această
planetă, așa cum o făceau cei ajunși în nordul
continentului american, „Aca nada!” – Aici nu-i nimic!

 

La aniversară

Nicolae MIHAI – 70

Amurg întors acasă

Amurg îndărătnic confiscat de zburătoare
văzut de-aproape poţi să-l atingi cu degetele
are culoarea întrebărilor banale
pierdute în ochii încercănaţi
obosiţi

am murit de-atâtea ori privindu-l
când stârnea murmure prin iarbă
lăsând peste tot semne
ale bucuriei întoarcerii acasă

mai există îmbrăţişări ale soarelui
– firmituri de raze – încăpăţânate
ca o sfidare a umbrelor compromise
asemeni slăbiciunilor noastre
fără de scrupule
lăsate să supravieţuiască

 

Instincte rebele

La gura săracă nu afli meşteri la vorbă
tăcerea nu poate fi cumpărată
rămâne să auzi doar infirmitatea spiritului
improvizată
capabilă să scuture cuvinte în pulberea
gesturilor de lehamite şi plictiseală necontenită

nu serveşte la nimic să te superi
pentru că există o măsură
un semn premoniţie în preajma căruia
se stârnesc vorbe de nimeni ştiute
şi-atunci gura deschisă ucide instincte rebele

 

Natală

A venit ca o închipuire
din versuri celebre
atât de singură şi fără de grabă
pleacă şi vine să încânte
ploile întoarse acasă plânsul
de fluier şi murmurul înserării
purtat atârnat de colo-colo
în cârligul unei macaralei

stă acolo dinainte a se naşte
fidelă apariţie cu sângele
dimineţii înflorit în vene
agitându-şi braţele spre trenul
care întârzie să vină

 

Lumânările timpului

O clipă nu poate fi câştigată
la negru pentru că nu este
un vis împodobit cu paiete
de aur dar nici suferinţă
îmbrăcată în doliu

este o simplă amăgire
a timpului când omul îi aprinde
fără să ezite lumânările
cele cu cântările
însoţind sufletul spre niciunde

 

Nopţi de veghe

În cadenţa răsuflării obosite
ele improvizează gura de aer
ce nu poate să tacă

uneori ridică praful în gălăgia
rebelă a lunii când clopoţeii atârnaţi
de crengile spiritului populează
năbădiosul sine cu înţelegeri
răutăcioase

cu trudă rescrie la preţul zilei de mâine
alfabetul absenţei fără nici o vină

 

Marcel MUREȘEANU

MONEDE ŞI MONADE

* Se moare mult în cartea asta, monseniore!
– E drept, dar numai după ce se trăiește, prințe!
* Există un roșu pompeian. La poalele
Vulcanului. Un roșu îndărătnic, ieșit din
cicatricele lavei.
* Jurnal. Luna e plină. Când s-a umplut, nu știu.
Cine a umplut-o, nici atât! Se văd acolo ființe
mici mișcându-se. Tocmai a fost înghițit un
tânăr schior lunatic de o avalanșă! Se ridică
grav și se uită spre mine. Îmi mulțumește.
Pentru ce?
* Eu pe dată îmi pot imagina o libelulă trăgând un
tanc, prințe!
– La ce-ți folosește, monseniore?
– În caz de război, prințe!
* Din Jurnalul unui gândac verde. Să ni se spună
odată cât datorăm și cât datorăm, altfel pocnim!
* Dacă noi trecem nepăsători pe lângă un câine
flămând și rănit, de ce n-ar trece și Dumnezeu la
fel pe lângă noi!?
* După ce dintr-o bibliotecă în flăcări am salvat
această carte, dintr-un bar de noapte, ruinat de
cutremur, l-am salvat pe autorul ei.
Stăpâne, iartă-mă că n-am fost lângă tine! a
suspinat ea și i-a șters rănile.
* Robert Kaplan, americanul! „România este
pentru mine cea mai frumoasă țară din lume”.
Era treaz!
* Munții Măcinului, ca o masă enormă de piatră
tocită de coatele zeilor, în încercarea de-a scrie
ceva despre noi!
* Mi-e frig, să aprindă cineva liniștea asta! zise
bătrânul tocmai când trecea un fulger pe acolo.
* Nu vă aşezaţi! An Nou, proaspăt vopsit!
* Scoală! A nins cu zăpadă! aud din gura visului
meu din dimineaţa de duminică, 5 ianuarie,
2020.
* – Ce-ai lua cu tine în rai, monseniore?
– Mioriţa, prinţe, Mioriţa!
* Limba clopotului, cea de dinainte de cuvinte,
stârneşte ideea adormită în trupul regnurilor şi o
silabiseşte milenii în şir, până se aleg
înţelesurile.
* Ţara asta are conjunctivită. O ustură ochii!
Încă-i sunt roşii!
* Din Mirările Temnicerului.
– Că e mai rău acum decât atunci nu înseamnă
că atunci a fost mai bine decât e acum!
* Zeitgeist-ul face lista tabuurilor. El impune
tăcerea vinovată.
Niciodată n-a fost atât de sătul de libertate.
* Cartea echilibrului se joacă încă: deopotrivă a
crescut numărul femeilor tunse cu acela al
bărbaţilor pletoşi. De sus priveliştea pare un
enorm ţărm cu foci!
* Neiertătorul destin! Fosta revistă Tânărul
leninist din Chişinău se cheamă acum Florile
dalbe!
* Trăim de 3 ani sub teroarea lui „va fi mai rău”,
după ce am trăit cincizeci sub teroarea lui „va fi
mai bine”. Cu acelaşi rezultat.
* Păsări de zăpadă s-au aprins pe cerul Anului
Nou. Ele ning.
* Ubicuu, timpul stă cu tălpile înfipte în Univers,
clătinându-se de la mijloc, ca un zeu beţiv. Pare
că doarme.
* M-ai mâncat fript, geme Timpul când vede cât
spaţiu mai are de parcurs, mi-ai mâncat viitorul,
Necuprinsule!
* Ieri am fost cu fiica mea la mormântul mamei
mele. Am intrat sub pământ să-i ducem soare.
* Rugaţi-vă să nu vină vremea ca bărbaţii să nască
şi femeile să-i moşească belzebuţilor! Se aude
un tropăit.
* Jurnal. Visez un Ulise ascuns sub o covată. Tot
acolo, în vis, o dansatoare mă sărută cu gust de
strugure. O veche cunoştinţă.
* E pace şi e linişte peste Cluj, e miezul nopţii!
strigă străjerii, un român şi un ungur, beţi criţă
cu votcă rusească şi cu iluzia că nu există
celălalt.
* Te-ai murdărit pe faţă! zice negresa către fiul
său, după ce acesta a mâncat ciocolată albă.
* Mi-am instalat definitiv cortul între bigot şi
ateu, dar foarte departe şi de unul şi de celălalt.
* Jurnal. Fericit este cel răscolit de furtuna unei
convingeri!
* Din marile întrebări ale lumii: vrea cineva turtă
dulce? Are cineva ceva împotrivă ca tânărul
Alex s-o ia de soţie pe tânăra Iana?
* Colacii de salvare sunt făcuţi pentru cei vii!
* Am încetat să cred că ne vom schimba. Între
timp, în mesteceni şi-n mierle se întâmplă
minuni.
* Oferta noastră depăşeşte cererea morţii.
* Atât de lungă este lista cărţilor scrise de acest
autor, de-aş zice că-i totuna cu aceea a celor
citite de el!
* Cum să te mai uiţi în ochii lumii dacă nu circulă
despre tine nicio minciună!
*Dar despre bucuria sinucigaşului care, cu o clipă
înainte de-a cădea în gol, apuca să vadă cum
apasă lunetistul pe trăgaciul puştii sale
îndreptate spre el, ce părere aveţi?
* Vântul suflă în foc ca într-un flaut!
* Visez un spectacol care să se petreacă pe tot
parcursul lui cu cortina închisă, iar un actor,
mereu altul, să iasă în avanscenă şi să anunţe
că reprezentaţia s-a sfârşit.
* Din Înţelepciunile Cocoşului de Tablă.
– Ouăle tale au fost cocoşite prea tare, surato!
– M-a violat nemernicul, Înălţimea Ta!
* Prea mult puţin în poemele tale, Roberto!
* Octombrie 2019. Cald ca vara. Cu Dumnezeu la
şevalet!
* – Ne va supravieţui Pământul, monseniore?
– Cu siguranţă, prinţe!
– De unde ştii, monseniore?
– Eu de acolo vin, prinţe!
* Dacă ne-am întoarce mai des în trecut, ce viitor
am avea!
* Nu plânsul, ci bucuria mă încercănează!

 

Mihaela AIONESEI

Somn orb

Te poți culca liniștit
știind că perna de sub cap
e la fel de moale și sigură
ca sânul mamei
ca sângele tatălui
care trece prin venele tale
ca un nechezat de cal
chiar dacă nici nu mai știi
de când au fost chemați
prea grabnic la Domnul.

Fericit că aparții
unei familii
unei Patrii
visezi stele pe care
urci și cobori
numeri oi și ciobani
apoi capre cu iezi
te strecori
ca un copil ghiduș în ulcele
și bei însetat și încrezător
laptele dătător de speranță
de pe Calea Lactee..

Fără puțină vigilență
pe sub pleoapele blege
te poți trezi chiar la tine
acasă
despicat ca un pește:
de părinți și de frați
de surori și prieteni
ori smuls ca un bob de grâu
din spicele Patriei
pentru că mieii cei blânzi
văzuți de departe
s-au dovedit a fi chiar
lupii din stână pe care
un duh rău înspre tine îi poartă.

Perna devine un pietroi
legat de gâtul credulului
tu – un mormânt
pe care o bufniță
începe să cânte prohodul
Patria – un cuib de vipere
care nu se mai tem
nici de țipătul șoimilor
nici de vulturi
nici de ulii…

Stând pe jarul răscolit de farisei
te întrebi ca descreieratul
dintre atâtea Iude
care-i Iuda adevăratul?!
Sub povara satârului
înfipt pe la spate
înțelegi că ți-ai trăit
ultima noapte de liniște
ultima noapte de dragoste
scăldată în lumina aproapelui
în care n-ai să mai crezi
niciodată ca un prunc,
în ea auzi cum crește
vertiginos ca un cancer
spaima de a nu mai avea
peste zi – o Patrie.