De-ai noștri! – Anca Lascu – Jocuri (1)

Plânset de anotimp

Ai îmbrățișat ploaia și ai lăsat-o să cadă încet peste pielea ta. Ai îmbrățișat frunzele ce cădeau în jurul tău, le-ai lăsat să-ți acopere ochii pentru o clipă, apoi ai trimis un sărut infantil soarelui ce se pierdea între ramuri sfâșiate… Ai început să fugi, să te lovești de pietre pe care cândva desenase-și cu genele prea lungi, poeme suspinate.
Ai îmbrățișat umbrele copacilor prea goi și ți-ai ascuns fața în frunzele de pe pământ, apoi ai lăsat luna să te mângâie pe creștet… Iar la urmă, tăcere.
Tresari.
Ți-ai adus aminte!
Ai început să fugi precum o nebună, sfâșiindu-ți hainele printre țepi și ramuri rupte, neștiind încotro te îndreptai.
Gândurile lumii se adunau și deveneau un strigăt sub copacii scheletici. Noaptea prea întunecată cu prea multe brațe întinse spre tine, cu prea multe vise aruncate pe marginea unui deal, cu prea multe strigăte… te urmărea.
Nu ai de ales, în final te acoperi cu noaptea pe umeri aștepți ca o martiră, cu steaua nemuririi strânsă la piept, un semn. Cu buzele tremurând, săruți ultima margaretă căzută pe rochia-ți acoperită cu felinare, cu oglinzi din vise și speranțe.
Te ridici ușor de la pământ, de parcă ai fi o păpușă pe raze de lumină, sub o cortină de purpură aruncată aiurea peste un glob luminos. Se cutremură cadrul poveștii tale, pentru puțin, te dezechilibrezi și te prinzi în grabă de ceva…
O mână mică își întinde degetele răsfirate spre tine, rugându-te să mai stai pe imensa scenă. Dar șoapta timpului nu cruță.
îți strângi la piept margareta, o acoperi cu lacrimi și o arunci ochilor rugători… Tu nu ai timp, nu mai ai. S-a hotărât deja că-ți este interzis să mai amâni… Toți cei din jurul tău vor avea mereu, vor putea să-1 admire, să-l scuture-n clepsidre… dar tu… Tu trebuie să pleci și nu poți să te lași pradă unor rugăminți sfâșietoare. Ai fost acuzată că îi iubești prea mult, dar acum nu poți decât să le lași pe chipuri doar un surâs, ars de soare în colțuri.
Te înalți în zbor spre cușca-ți ruptă din seninul infinit în timp ce întorci spatele umbrelor de fum și ceață…
Cu ultimele puteri, soarele îți pune sigiliul pe care doar el îl va putea rupe când se va îndura să-ți redea libertatea înapoi.

Un cuvânt atât de simplu…

Tu și cu mine… Stăm pe o bancă în apusul soarelui… Ne leagă o șoaptă. Ne leagă un gând. Ne leagă ceva ce nimeni nu ar putea rupe ori dezlega… Dar ce? Ce ne leagă pe noi în lumea asta nebună?
Ne găsim unul pe altul în întunericul de nepătruns, în nebunia orașului din miezul zilei, ne găsim acolo unde doar noi știm și doar cuvinte șoptite ne cheamă unul spre altul ca un strigăt ce se înalță peste capetele celorlalți…
Ne leagă ceva…
Ne căutăm îmbrățișarea și cuvintele celuilalt când lumea ne ignoră și e împotriva noastră, când cerul se despică iar pământul se cutremură… Ne aruncăm în brațele celuilalt după o lungă revedere, cu toate că suntem mereu aproape unul de altul, ca două pagini de carte ce împart aceeași filă.
Tu și cu mine… departe unul de celălalt. Cu toate acestea, ne leagă ceva… Cum frumoșii pescăruși sunt legați de cer pentru eternitate, deși mai coboară pe plaja nisipoasă din când în când, lor tot le e dor de azur și se întorc, plutesc pe el, pentru că acolo le stă mai bine. Suntem legați unul de celălalt pentru eternitate, oricât de cât de lungă ne-ar fi despărțirea, pentru că nouă ne stă cel mai bine împreună.
Alergăm prin ploaie fără să ne pese. Ne trezim la orice oră din noapte și străbatem întunericul cu furtuni ori cu fulgere pentru a fi aproape unul de celălalt.
Tu pictezi răsăritul meu, eu îți pictez apusul. Pictăm amândoi un cer înstelat ce ne e doar nouă cunoscut. Suntem două suflete albastre din îndepărtata galaxie necunoscută ochiului omenirii. Vorbim prin cuvinte înțelese doar de noi până când ajungem să nu le mai știm sensul și să ne certăm, să ne despărțim pentru o vreme, rămânând astfel doar suflete albastre și pustii.
Ne uităm la crengi cum se lăsă în voia vântului și ni se face un dor nebun de celălalt… Ne e dor de acea parte din noi pe care am vrut să o dăm la o parte… Alergăm pe câmpul argintiu unul către altul. Ce prostie! Ce aroganță! Aproape sinucidere. Pumnal în suflet fragil într-o zi ploioasă de mai… Să te părăsesc… Să mă părăsești… Ne leagă ceva pentru vecie, nici noi nu știm încă ce e acel ceva… Ne uităm în ochii celuilalt și începem să râdem… Și cerul ne așteaptă iarăși să-1 pictăm împreună și cuvintele au iarăși rezonanța lor unică în timpanul nostru.
Și tu îmbătrânești… și eu îmbătrânesc… în ochii celuilalt ne vedem la fel de tineri și neschimbați și am cutreiera iar munții și am sta iarăși noaptea să aprindem artificii pe cerul înstelat în speranța că extratereștrii vor veni să vorbească cu noi dacă le văd. Și am fugi iarăși unul după celălalt ca în filmele cu spioni sau cu gangsteri, ne-am urca în copacii din grădină în speranța că vom cuceri Everestul într-o zi. Dar singura ființă extraterestră pe care am întâlnit-o erai tu, cel de lângă mine, când te prindeam că ai trădat mica noastră mafie, spionule, ne aruncam împreună de pe deal în iarba cea verde și rămâneam amândoi închiși în temnița râsului; nu conta că după fiecare cucerire a „Everestului” din grădină ne alegeam cu julituri ori câteodată chiar și cu o mână ori un picior rupt, eram împreună și asta conta cel mai mult.
Ne leagă ceva mai puternic decât fularul cel lung de la bunica pe care l-am împărțit prima dată când ne-am cunoscut într-o după amiază de decembrie târziu într-un autobuz. Ce ar fi fost dacă atunci ai fi rămas doar un străin pentru mine? Ce ar fi fost dacă atunci nu ne-am fi salutat niciodată? Ce ar fi fost viața noastră fără compania celuilalt? Mă cutremur de fiecare dată când mă gândesc la așa ceva și încep să țip, mă ascund în cel mai ascuns colț al casei ca după un coșmar, ori ca și cum m-ar fi apucat cine știe ce boală ciudată. Dar tu ai fost aici mereu și încă ești, probabil vei mai fi… De fiecare dată te așezi cu un pachet de șervețele într-o mână și cu o cutie cu bomboane de ciocolată în cealaltă. îmi vorbești blând, mă iei în brațe îmi promiți că o să fii cu mine pentru totdeauna: „Pentru că suntem prieteni pentru totdeauna… pentru că ne-am promis în spatele copacului mare când eram mici.” Mă iei de mână și mă ridici spre soare, mă ridici mai sus, așa cum o faci mereu. Ieșim la o plimbare iarăși prin parcul neschimbat, ne plimbăm pe aceleași alei și ne așezăm pe aceeași bancă. Cineva ar zice că e plictisitor că ne plimbăm prin același loc de atâția ani, dar pentru mine nu e așa. Cu tine aș putea să recitesc aceeași carte toată viața, nu m-aș plictisi. Cu tine aș putea să mănânc aceeași mâncare în fiecare zi și de fiecare dată ar avea alt gust, ar fi chiar mai bună. Cu tine aș putea să fac același lucru toată viața mea și în nici o clipă nu m-aș gândi că mă plictisesc… Atât timp cât tu ești cu mine și ne leagă acel ceva.
Stăm pe aceeași bancă de atâția ani… Ea ne cunoaște atâtea povești… Pe aceeași bancă ne așteptam când chiuleam de la orele din vară pentru ca să jucăm șotron, ori să mâncăm înghețată… Pe aceeași bancă veneam și îți spuneam cum cineva mi-a frânt inima, iar tu jurai că o să „ai grija’ ’ de el a doua zi, dar începeam să plâng și nu te mai duceai nicăieri apoi continuam să ne jucăm, și să visăm la palate și zâne. Pe aceeași bancă veneam și ne făceam planuri să fugim de acasă când ne certam cu părinții, și de fiecare dată ajungeam să stăm în cort în grădina din fața casei, noaptea, spunând povești de groază. Pe aceeași bancă stăm și acum… doi bătrânei cu ochii încețoșați, dar veseli.
Doi bătrânei cu un pumn de pastile pentru inimă, după ei, dar cu sufletul plin de amintiri frumoase, tresărind de fericire… Unul lângă altul, am arunca pastilele, cârjele. Am pomi iarăși în aventuri nemaivăzute și nemaiauzite vreodată. Dar avem sufletul plin… plin de fericire, pentru că în ochii noștri nepoții se apucă se lege ceva… Nu… ceva îi leagă pe ei… Poate ei vor descoperi ce este acel ceva care ne-a legat și pe noi și îi leagă pe ei acum… Noi nu mai avem prea mult timp…
Închidem ochii amândoi, și respirația c din ce în ce mai grea… O lacrimă îmi curge pe obraz și mă întreb dacă îți vei respecta promisiunea, dragul meu.
Totul se întunecă pentru o clipă… îți simt mâna deasupra capului meu… Ai venit iarăși cu șervețele și ciocolată? Deschid ochii și te văd încă lângă mine… Suntem umbre deasupra tuturor, dar suntem împreună, asta mă bucură.
Ne leagă ceva… Ne leagă ceva atât de puternic, căruia oamenii i-au dat un nume banal… parcă era… prietenie…. Ne-a legat și încă ne ține împreună.
E ciudat să te lege un cuvânt… dar poate că nu e doar un cuvânt, poate e o întreagă luptă ce a trebuit să stea sub un monument, sub un simbol… Poate suntem doar noi acoperiți de vreme în timp ce cuvinte și mai banale cad, în ploaie, peste noi.

Pastel

Pășea prin grădină, parcă vrând să uite de lumea din jur, asemenea unei pantere în căutarea unei oaze. Se ascundea după tufe de lilieci, după copaci ori flori înalte… Era asemeni unei umbre, ori poate că voia să fie o umbră după ce-a fost lumină deasupra tuturor. îi era mai bine în întuneric, scăldânduse-n colb și răcoare.
Era asemenea unui fluture care după ce s-a săturat de pastelurile aripilor sale sau de parfumul în care a stat o viață întreagă, s-a înălțat mai sus, mai sus, tot mai sus… Deasupra tuturor, printre stele. S-a transformat apoi în luni pentru a traversa mai ușor, mai repede distanțele… pentru a ii pretutindeni… pentru a putea, în final, să devină orice își dorea, oricând.
S-a așezat apoi pe o stea, pentru un timp, și urmărea de acolo furnicarul de sub picioarele sale. Se amuza teribil de cei care încercau să-l ajungă și se împiedicau, alunecau ori rămâneau acolo jos, cu sufletul arzând în dorință puerilă.
Se întindea pe o parte și se privea în cioburi de sticlă pe el însuși. Da… Arăta superb în lumină, înconjurat de întuneric, deasupra tuturor, putând avea orice… aproape orice. Dar era singur… El, fluturele pastelat, se simțea monocrom… Sau nici măcar atât, pentru că albul îl are pe negru. Se simțea contrazis de lumea dinăuntrul său și trădat de propriile simțiri… Nu putea avea tot!
A început să lăcrimeze, îngrozit de singurătatea clădită cu trudă… Era îngrozit de propria ființă, încă necoaptă la minte, prea mărginit pentru a fi în stare să vadă dincolo de zidurile lui. II furnicau palmele și picioarele; începuse să urască stelele, întunericul, oamenii și propriul lor vis neînțeles de el, soarele și pământul îndepărtat. Se aveau unul pe altul… Toți aveau ceva… El…nu era decât un biet fluture pastelat ce se pierduse în imensitatea cosmosului, singur, îmbătat de ideea că putea fi pur și simplu, doar el și atât.
Era mai groaznic decât într-o cușcă. Acolo erau măcar el și cușca… El… și ea, care îi alina aripile rănite în gratiile cuștii, în visele prea mari pentru el, cu degetele ei delicate.
Și-a luat aripile pe lângă el pentru a se alina pe sine încă o dată cu pastelul lor. Cu toate că el însuși era un pastel neînțeles, un zbucium singuratic ce exploda în miliarde de nuanțe ce se răsfirau în aripi. Dar până și aripile lui l-au trădat în final. Nu mai aveau strop de culoare, erau și ele un monocrom ce se stingea sub soarele de mai. S-a întristat mai tare. Și-a rupt aripile și s-a aruncat în furnicarul ce îl ironiza acum.
Apoi și-a adus aminte că din nebunia lui nu mai putea zbura.
Credea că o să moară, că o să cadă pe pământul rece, iar acesta îl va prinde într-o palmă cc-1 va strivi și totul se va sfârși. Cădea printre petale de cireși și își aștepta sfârșitul… Atunci a văzut-o pe ea… și-a adus aminte că el era fum, putea fi orice voia… S-a preschimbat într-o vioară din lemn negru și a căzut în brațele ei firave, acoperite în dantelă albă.
Se reuniseră într-un monocrom vesel până la urmă… două ființe rătăcite în lume.

Împreună

Îmbrățișându-te pe tine… Găsindu-mă pe mine… Sub cerul prea mic pentru doi… Sub cerul prea mare pentru unul…
Devenim o pată de culoare așternută în vântul de vară, uscat, trecut printre stâncile goale…
Gândul devine o șoaptă. Alină rănile făcute de cioburi, de amintiri lăsate la fereastră într-o noapte.
Iar șoapta devine un țipăt, lumea se strânge parcă dintr-o dată, la picioarele noastre, la picioarele tale, la picioarele mele, la picioarele nimănui…
Lumea-i prea mică… Prea mică pentru noi. Ar trebui, poate, să o împărțim, iar atunci ni s-ar părea mai mult… Dar ar fi un lucru necugetat să împărțim un cer în două. Suspinăm ușor la unison și ne pierdem în galaxii.
La mii… La miliarde de ani lumină unul de altul… Cu toate acestea… împreună.
Auzim șoapta unuia celuilalt în ploaia ce cade mărunt în noapte…
Departe… Totuși împreună…
Întindem mâinile spre soare și ne simțim chipul reciproc asemenea unui miraj fantastic găsit doar între vârfurile degetelor noastre.
Uite! îți trimit un fluture din galaxia mea… Dar e prea târziu. Tu mi-ai trimis deja o stea care să-mi lumineze jumătatea de galaxie. Adormim sub cerul liber… Sub un cer albastru.
Nu contează dacă aici, ori acolo, cerul are altă culoare… Noi îl vom vedea mereu albastru… Pentru că într-o zi noi eram singura pată de culoare de pe el.
Într-o zi ne vom pierde iar în galaxii… Și atunci ne vom reuni… într-un gând… într-un suflet… într-o pată de culoare… Sub un cer din frânturi de speranțe și zâmbete.

Ecou

Captiv într-un destin multicolor, te-ai apucat să-l repictezi cu pensule găsite pe străzi și cenușiu de nori. Pentru ce? Pentru ce ai dat curcubeul pentru cenușiu? Pentru ce ai dat melodia pentru tăcere, iar libertatea pentru a fi captiv?
Cu toate acestea… Era acolo… Știai și tu asta. Dar nu voiai să recunoști că te-ai ascuns pe tine cu tot ce aveai… Undeva departe… în deșertul străzilor… Voiai să auzi mai bine ticăitul inimii și scurgerea timpului din propria clepsidră făurită din gândurile altora, poate…
Pentru ce…?
Tu care m-ai învățat să zbor, acum îți închizi aripile pentru eternitate? Oare se vor mai putea deschide stâncile după închiderea lor sute de ani? Nu… nu avem sute de ani, poate aripile-ți nu vor reuși să se transforme în stânci veșnic statornicite, veșnic legate de pământ și de ape, visând la orizontul cândva deschis.
Cu toate acestea… Pentru ce…?
Suspinul pe care-1 ascunzi dincolo de pereții globului cenușiu… Nu! Nu vrei asta! Doar eu îl aud…. îl aud pentru tine, precum în fiecare zi tu mi-ai auzit strigarea și te-ai întors de fiecare dată să mă ridici.
îți aud suspinul… Vreau să te i-au în brațe, să-mi deschid aripile firave, să te înalț mai sus de norul negru, deasupra tuturor. Să-ți recunoști curcubeul. Tu, o rază de lumină. Dar mâinile-mi sunt zgâriate de cenușiu… De tine.
Singur… Uitat în deșertul de oameni și străzi spiralate… Te-ai oprit în mijlocul drumului vrând să nu recunoști trecutul, ori viitorul.
Refuzând totul… Ai refuzat lumea… Pentru ca după mult timp să te întorci îmbrățișând tot ce în trecut ai negat și să urăști lucruri ce le iubeai cândva.
Ți-ai întors oglinda, ți-ai deschis aripile din nou, dar nu mai zbori. Rătăcești cu ele prin ocean. Rătăcești cu ele printre stâncile goale ale lumii, în speranța de a-ți umple sufletul cu sentimente.
Pierdut…
Privirile ni se întâlnesc străine, pe străzile pustii. Alergi după mâna mea prin ploaia ce cade mărunt. Nu… Nu vreau să te recunosc. Ți-ai înnegrit aripile târându-le prin noroi, de dragul singurătății, dar nu te las în urmă.
Îți aud ecoul… Se stinge… Alerg către tine și te ridic.
Plouă mărunt…. In zare se vede uneori un curcubeu…
Plutim împreună pe o mare albastră… Liberi…

Acolo…

Ne ascundem după umbrele înghețate de pe pereți… Ne atingem în fugă mâinile, ca la un joc de-a v-ați ascunselea, iar apoi alergăm spre colțuri opuse, unde privim în urmă spre dâre de lacrimi înmuiate în cerneală.
Șoptim ceva împreună, dar sunetul se sparge în peretele de hârtie creponată… întindem mâinile să astupăm golurile, dar ceva ne trage dincolo… Spre etern sau infinit… Spre nicăieri sau niciunde… O dungă roșie se materializează între noi…
La linia dintre tăcere și absurd… Ne aflăm amândoi cu mâinile încrucișate… Sună stupid… Parcă suntem la un fel de război… Dar unde am lăsat armata și armele? Muniția și zgomotul?
Războiul tăcerii în întuneric. Ne agățăm de raze de lumină, dar alunecăm și cădem precum marionetele la spectacolele de comedie…
Nimic…
Apoi…
Ceva se aude nedeslușit.
Parcă-i un ceas,
Nu…
Cineva râde?
Ba nu, plânge.
Din neant, scări absurd colorate apar în fața noastră. Mă iei de mână și începem să urcăm treptele în fugă. Alunec.
Te întorci să mă ridici, dar imaginea ta se îndepărtează.
Explozie de lumină, apoi, iarăși… Nimic.
Departe se aude un circ, mai încolo începe o operetă. Ceva mai aproape, cineva spune glume iar alții râd… Peste tot voci…
Îmi îmbrățișez genunchii și aștept…
Deschid ochii și-i văd doar zâmbetul sarcastic în timp ce fuge…
Sunt iar aici…

Distribuie: