Spații culturale nr. 71 (12)

Mihai VINTILĂ

Petre Solomon. Un personaj

Bucureștii văzuți prin ochii unui evreu în anii
1923-1947 sunt din punct de vedere istoric și literar nu
numai interesanți, dar, mai ales, incitanți. Petre
Solomon face o incursiune în tainele memoriei și aduce
în atenție acest București mai viu ca niciodată.
Apartenența autorului la confesiunea mozaică îi oferă și
ne oferă o perspectivă rar arătată publicului larg.
Autorul, absolvent al colegiului Onescu,
licențiat până la urmă al Facultății de Litere a
Universității București, a fost un cunoscut traducător și
poet. Deși a trăit între anii 1923-1991, ne lasă prin
memoriile sale, tipărite postum sub îngrijirea soției
supraviețuitoare, informații interesante despre o lume,
personajele ei și mai ales reușește să contureze o
atmosferă. Premiat cu premiul Uniunii Scriitorilor din
România pentru traducere în 1981, Petre Solomon a fost
un discret al vieții literare. Nu a dorit a fi în prim plan,
dându-și seama că, datorită originii sale și a momentului
de imigrant în Palestina din care s-a repatriat, are puține
șanse de afirmare. Astfel, a căutat refugiul în marile
opere literare din care a tradus competent și într-un ritm
susținut. Avantajul de a cunoaște mai multe limbi
străine și cultura sa l-au arătat publicului ca un bun
profesionist al traducerilor. Volumele sale de poezie nu
au cunoscut celebritatea, fiind doar borne rare de
evadare din rutina zilnică.
Volumul de față, deși format din fragmente, ne
pare unitar stilistic și din punct de vedere al limbajului.
Din informațiile lăsate de autor se pare că acesta dorea
să își sistematizeze cumva ideile pentru a scrie o operă
bibliografică, dar, datorită poate și apăsării regimului
opresiv ceaușist, nu a mai dus-o la bun sfârșit. Totuși,
fragmente din ea cuprinse în acest volum sunt vii și
trădează o poftă de viață care parcă a vrut a fi ascunsă
publicului.
Prima parte se intitulează Amintiri dintr-un fel
de copilărie și reușește să redea bine imaginea
comunității evreiești, a preocupărilor membrilor ei.
Partea a doua, intitulată Moartea fratelui meu, este
poate cea mai tristă din tot volumul. Aici se împletesc
notele scrise de fratele pierdut prea devreme cu ideile
autorului cuprinse adolescentin într-un caiet de suflete.
Povestea fratelui, trăirile lui interioare, iubirea și
tragicul sfârșit completează perfect atmosfera. Și fratele
avea talent literar, înclinații spre filosofie și meditație și,
mai ales, pentru că era mai mare, o altă abordare asupra
vieții, o încercare de detașare de problemele presante ale
războiului. Cele două caiete, al fratelui și al autorului, se
îmbină armonios și creează o imagine puternică prin
trăirile destăinuite.
Capitolul amăgirilor și efemeridelor poate fi
socotit cel intitulat În căutarea adolescenței.
Mie personal cel mai interesant mi s-a părut cel
imediat următor, Sub zodia cutremurelor, unde avem o
imagine a profesorilor și colegilor tânărului Petre
Solomon. De exemplu, notația despre Maxy este foarte
interesantă.
Dintre profesori, cel mai marxist mi se părea a
fi M.H.Maxy – marxist în ghilimelele disprețului cu care
îi ascultam cursul de Istoria Artei. Pictorul cubist de pe
vremuri devenise, sub înrâurirea evenimentelor, un
fanatic al artei cu tendință. Într-o lecție despre arta
Egiptului antic, de pildă, Maxy explica aspectul de
fixitate al statuarei egiptene prin invariabilitatea
condițiilor sociale, climatice și morale. Arta egipteană,
spune el, este o artă a potentaților, a faraonilor, deși
paralel cu aceasta s-a dezvoltat și o artă a poporului,
cu caracteristici diferite.(pg.181).
Și observațiile despre Mihai Sebastian sunt
inedite.
Un curs urmărit cu un interes dintre cele mai
vii a fost cel de istoria literaturii române, predat de
Mihail Sebastian… Discret și distins, își purta cu
fruntea sus crucea de intelectual evreu, așteptând cu
încredere închiderea unei paranteze ce se deschisese
pentru el încă mai demult. Spirit organizat, își folosea
timpul – devenit brusc liber prin interzicerea oricărei
activități publice – pentru a reflecta cu metodă asupra
literaturii, a celei românești, ca și a celei străine.
(pg.183).
Notele autorului sunt finalizate brusc, fără a fi
terminate. Din cele scrise de soție ar mai fi avut fișate o
serie de întâmplări pentru a fi incluse în memorii, dar
ele, din diverse motive, nu au fost incluse și nici
sistematizate de autor.
Cartea se încheie cu o secțiune intitulată
Palestina 1944-1946, care cuprinde scrisori către
cunoscuți și autorități în vederea repatrierii în România.
Un personaj care îmi poartă numele este un
volum care merită citit măcar pentru atmosfera timpului,
dacă nu pentru informațiile cuprinse în el. Scrise uneori
chiar cu detașare, notele lui Petre Solomon vibrează de
tinerețe, de idealism, de vremuri și sunt o lectură
plăcută.
*Petre Solomon, Un personaj care îmi poartă
numele: colaj memorialistic 1923-1947, București,
editura Humanitas, 2016, 300 pagini.

 

Camelia Manuela SAVA

O țară. Un neam. Un destin

„Bufnița albă” este o carte despre condiția
umană, despre moarte și viață, despre ură, iubire, despre
înstrăinare, despre familii destrămate. Autorul,
ieromonah Savatie Baștovoi, aduce în prim plan
imaginea Moldovei de dincolo de Prut, reconstruind
realitatea prin intermediul personajelor sale,
folosindu-se de un limbaj fermecător; într-o limbă
artistică plină de savoare, recunoaștem aceleași tare ale
neamului românesc aflat în tranziție după căderea
regimului comunist – destrămarea familiei cu plecarea
părinților de acasă, orfelinatele pline de copii cu
deficiențe fizice sau psihice, neputința bunicilor de a
mai salva ceva din aparențe, relația dintre soți,
alcoolismul.
Ca un axis mundi, orfelinatul din „L” este
centrul acțiunii – acolo moare Nicolae, un băiat de 15
ani, din motive neștiute, de acolo dispar Serioja și
Karlic, un cuplu ciudat (un fel de Pat și Patașon, Stan și
Bran al orfelinatului, căci primul este perfect sănătos
fizic, dar este întârziat mintal și este condus de al doilea,
care se află în căruciorul cu rotile, având o minte
ascuțită, diabolică și instincte criminale ), iar directorul
orfelinatului Piotr Kirilovici este un fel de Dumnezeu al
tuturor copiilor privați de libertăți. El este despotic și are
o viclenie procedurală – când se află despre moartea lui
Nicolae, dă porunci subordonaților, deși este vinovatul
principal pentru viața grea a copiilor din orfelinat –
furase ajutoarele de la Crucea Roșie (medicamente,
pături). Încearcă să iasă basma curată, ascunzând
adevărul. Se adaugă în listă secretara orfelinatului,
Klara, un fel de cerber care păzește secretele acestei
instituții și tine piept tuturor intemperiilor – în relația cu
presa ea este gardianul care apără interesele directorului,
dar și propriile interese: „Eu aici îs și secretară, și
paznic, și popă, și doctor”. Aici, în al doilea rând, este
Leonea, mâna dreaptă a directorului, șoferul
orfelinatului, bețiv din fire, vorbăreț, prietenos – un fel
de pierde vară și nu numai, căci este tipul de yesman (își
pierde nevasta, plecată în Italia la muncă), slab din fire,
băutura punând stăpânire pe el. Cândva, fusese un om
respectabil, lumea îl privea altfel, îl numeau Leonid
Rodionovici, fiindcă se ocupa de filmele de la
cinematograf (preferatele lui erau filmele indiene),
numai că societatea s-a schimbat și tinerii preferau
discoteca, iar Leonid devine Leonea, decăzând fizic și
moral, naratorul știe ceea ce îl frământă – „Toate
problemele lui Leonea i le-a făcut Italia. Italia este
vinovată de condiția jalnică în care a ajuns”. Prietenul și
confidentul lui este Valera, tipul raisonneurului, care îi
ține isonul în peripețiile bahice, dialogul dintre ei fiind
savuros:
„-Leonea! Leonea! – strigă în urma lui Valera.
Unde te duci?
-Mă plimb oleacă!- strigă Leonea înapoi.
-Hai să pornim mașina!
-Pornește-o tu, dacă-ți trebuie!
-N-are solearcă! (n.n. motorină/ combustibil)
-Pișă-te în bac (n.n. rezervor), că după câtă
votcă ai băut, o să se pornească!”
Atenția cititorului este îndreptată spre trioul
Karlic-Serioja-Aliona. Fata este ingenuă și lipsită de
apărare – dorită de Nicolae (acesta era sincer îndrăgostit
de ea) și de toți băieții/ bărbații din jur, este violată în
mod accidental de doi săteni, Karlic fiind singurul care
îi ia apărarea. Însă intenția lui este clară – vrea să se
îmbogățească pe seama violatorilor, șantajându-i. El
pune la cale un plan, obligându-l pe Serioja să joace
rolul martorului: „Ascultă, prostule! Eu ți-am tras un
cap în bot, dar tu să zici că boul ista din sat ți-o tras un
pumn în bot și te-o umplut de sânge. Noi doi o să fim
martori. Eu o să zic că o lovit căruciorul cu piciorul și
l-o răsturnat cu tot cu mine. Da´ Aliona o să povestească
cum o violat-o și o bătut-o. Și gata. Numai să nu uiți că
nu eu te-am lovit, ci prostul din sat. O să ții minte?”
Este un fel de râsu-plânsu´, îmbinând grotescul, comicul
și tragicul.
Nucleul textului narativ este dat de condiția
mortului Nicolae – copil din flori, înfiat de bunica
Daria, care s-a gândit la fata ei, Eleonora, și la viitorul
ei, crezând că va avea altă soartă mai bună dacă nu se va
ști despre copil. Numai că Nicolae este dat la orfelinat
de bunică și aici apare boala, lipsit de dragostea
maternă, aruncat în valurile vieții fără apărare –
epilepsia îi pune capăt vieții la o vârstă fragedă. Scene
grotești se succed în continuare – mortul este mâncat de
șobolani, are nasul și buzele roase. Este băgat în
frigider, ascuns de ochii celorlalți. Mai mult decât atât,
directorul orfelinatului și Leonea se gândesc să îi dea
foc și să scape de cadavru, ca și cum o viață de om nu ar
conta, ar fi ceva inutil, ca o povară de care trebuie să
scapi indiferent de metode.
În ciuda tuturor eforturilor celor de la orfelinat
de a scăpa de trupul lui Nicolae, soarta se răzbună –
mama sa Eleonora (căsătorită cu un italian) este
contactată de televiziune și instinctual matern se
redeșteaptă în sufletul ei chinuit, deși se află departe de
țara ei natală. Ea vine din Italia în Moldova și
organizează copilului o înmormântare creștinească,
după tipicul moldovenesc. Surprinzătoare este atitudinea
italianului Giuseppe, care găsește jurnalul Eleonorei și îl
traduce, ajutându-se de alte femei moldovence
(prostituate ca și Eleonora) – este impresionantă reacția
acestui bărbat care își iubește soția, cu toate că nu îi
cunoaște trecutul: „Deschise iar caietul și privi literele
desenate frumos. Îl duse la nas și îl mirosi. Era sufletul
ei acolo. Giuseppe se cutremura la gândul că ține în
mână însuși sufletul Eleonorei. Dorința lui de a citi ce
scrie în caiet era atât de mare, încât el nu-și găsea
liniștea.” Poeziile scrise de mama către fiul ei sunt
singura alinare, dar e prea târziu… dragostea de mamă
fiind cea care răzbate ca un fir roșu din întregul roman –
lipsa ei duce la singurătate, la recluziune, la
incertitudine, la nesiguranță, la boala sufletească și
trupească. Esența maternității o găsim în replicile celor
două bucătărese care discută despre moartea lui
Nicolae:
„-Eu mă gândesc la mama ce l-o născut. La ce
s-o gândit ea?
-Nu s-o gândit la Nică, îți zic eu. Femeile care
gândesc nu-și lasă copiii.”
În final, copiii de la orfelinat primesc la
praznicul de înmormântare a lui Nicolae un colac,
bomboane, fructe și un prosopel pentru sufletul celui
plecat ca o bufniță albă, care este simbolul inocenței
(când moare Nicolae, apare o bufniță albă, iar scena este
motivarea titlului: „Spălătoreasa, o femeie mai
vârstnică, a zis că, pentru a vedea dacă bufnița este
într-adevăr sufletul mortului, ea trebuie închisă în
frigider, împreună cu trupul. Dacă peste o zi se va vedea
că bufnița a dispărut, înseamnă că era într-adevăr
sufletul, iar dacă va îngheța, înseamnă că este o simplă
bufniță de pădure. Totuși această iscodire a tainelor
omenești și dumnezeiești li s-a părut Klarei și
bucătăreselor prea din cale afară și au poruncit copiilor
să ducă bufnița undeva cât mai departe în pădure, ca să
scape de bucluc.”)
Epilogul cărții este edificator – în ceea ce
privește destinul personajelor, Nicolae își găsește
liniștea, fiind înmormântat cu fast, iar mama sa
Eleonora dispare în neant, nimeni nu știe de ea,
deoarece a dispărut de la cimitir după înmormântarea
fiului, lăsând în urmă un mister („Femeile rămase să
ajute la strânsul mesei și la spălatul vaselor au discutat
până noaptea târziu despre Leonora. Unele spuneau că
se va întoarce, altele – că nu.”), iar alții sunt pedepsiți,
cum e cazul lui Karlic, condamnat la șase ani de
închisoare pentru proxenetism și trafic de persoane, el
având aceste abilități încă de la o vârstă fragedă prin
influența și magnetismul asupra altora din jur, împreună
cu el a fost condamnat și Serioja care și-a acceptat
sentința. Directorul și angajații orfelinatului scapă de
vigilența presei, căci alte știri senzaționale ocupă spațiul
televizat (americanii cumpără avioanele moldovenilor).
Vocea naratorului intervine cu explicații
suplimentare, făcând trecerea spre planul realității,
ieșind din această Distopie – azi copiii instituționalizați
din orfelinatele din Moldova au dispărut, „…unii au
fost dați în grija spitalelor de neurologie sau de
psihiatrie. Mai mult de atât nu va afla nimeni niciodată.
Nu-i va vedea, nu-i va auzi, nu-și va amărî inima din
cauza lor”.
Așadar, „Bufnița alba” și-a atins scopul – ne
vorbește despre o țară în tranziție, despre o societate
care se schimbă permanent, iar viața oamenilor cu
tradițiile lor, cu limba lor are de suferit – concluzia fiind
că oamenii sunt sub vremuri și important este să ne
păstrăm repere sănătoase și valorile care ne definesc.

 

Florin COSTINESCU

La vânt, în bătătură

Iubirea de-i adâncă, pe suflet suverană,
te saltă-ntre luceferi, te doare ca o rană,
cine-a simțit, întâiul, iubirea ca durere,
e cel ce dă iubire, nu omul care-o cere,

El a știut la vreme că ploaia nu ajunge,
că-n brazdă bobul leagă cu lacrime și sânge,
astfel deprinse rostul iubirea să și-o are
când cu un plug de nouri, când cu un plug de soare,

El țară zise vârstei ce-i clocotea în oase,
la fel găsi cuvântul sub vânturi reci, tăioase,
privind în dreapta,-n stânga, departe și aproape
el a mai spus că țara-i lumina de sub pleoape,

Iar limba-n gură, știu-l, nu îi stătea degeaba,
mult lăuda el rodul, mult suduia el pleava,
în graiul lui de veacuri deprins să îl strunească,
și mai cu seamă pleava omenească.

În vânt, în bătătură, cernea o zi întreagă,
ce-i bun, cu bucurie, de rest să se aleagă,
obișnuit cu-alesul, să-i fie grea cămara,
el pleavă zise celor ce își trădează țara!

Pe râuri vechi de doine cuvinte se născură,
sunt pentru noi îndemnuri, iar pentru ei arsură,
ca rodul sfânt al gliei aici sunt ele acasă,
aici miros a grâu, a tei și-a tămâioasă…

 

Exod

Bat orologiile în umbre de nisip
o oră ce a fost, se desprimăvărează în statui,
bătrâni de piatră orbi, cu mâinile întinse,
hrănesc din urne sparte păsări dispărute
în vechiul paradis, al nimănui…

Privirea lor, apusa lor privire,
se-ntoarce în orbitele de scrum,
și ies victorioși din neclintire
purtând pe umeri mantii largi de fum.

Își amintesc de dalta ce i-a scos din cremeni
eliberându-i din strânsori ca pe ocnași
și iată-i la întretăieri de bulevarde
sfințind pământul regăsit sub pași…

 

Valeria MANTA TĂICUȚU

Încă un cavaler al apocalipsei

Florin Ciocea este recunoscut de comunitatea
artistică de la noi drept poet, și încă unul autentic, mai
ales de când nu mai cutreieră mările ci, retras într-un sat
cu nume exotic și fiindu-i concesionat, întru poezie, un
fragment marmorat de braț al Dunării, își construiește,
în imaginar, o lume perfectă. Din când în când, poetul
coboară din lumea lui în lumea noastră, ca s-o descopere
cu ochi de prozator satiric, de fabulist și de cercetător
științifico-fantastic. Rezultă niște tablete cam amare, în
proză totuși volubilă și scânteietoare de inteligență,
menite să-i ofere cititorului o nouă perspectivă asupra
spațiului și timpului în care ființăm.
Deși atinsă uneori de nebunie, de prostie și de
lașitate, țara pe care o vede F.M. Ciocea este una în care
nu te poți plictisi: are păsări rare, care se pot da de trei
ori peste cap, transformându-se în intermediari ai mitei
și ai tradiționalelor șpăgi, are papagali care visează să
devină președinți de stat, iepuri verzi, miorițe și spațiu
mioritic, câini de copac etc., dar și junglă, și deșert, și,
deasupra tuturor, pe Marinică, regretatul măgar, bun să-i
consilieze pe miniștri în lupta lor cu sindicatele. Din
când în când, ca o promisiune a salvării, sosesc din cer
și aterizează pe pământ extratereștrii, nici ei mai breji
decât populația autohtonă, de vreme ce devin rapid mari
consumatori de licori bahice: dovadă că năravurile au
circulație galactică și că nu trebuie să ne fie rușine cu
ele.
Nu cred că Florin Ciocea vrea cu tot dinadinsul să
scrie proză, și încă una umoristică. Tabletele publicate
în volumul „Lumina lui Dumnezeu” par mai degrabă
niște pagini de jurnal atipic, prin care poetul se curăță de
spaime, de frustrări cotidiene, de mizeriile mărunte ale
unei existențe nu tocmai pe placul său. Cu rol de
catharsis, aceste scurte evadări dintr-un real în care se
trece prea ușor de la delir și halucinație, la un
materialism crunt, sunt scrise ca și când ar fi menite să
nu vadă în veci lumina tiparului. Stă mărturie în acest
sens lipsa de preocupare pentru inevitabila
„cosmetizare” de tip narcisist, cu care ne-au obișnuit
jurnalele kilometrice publicate de alți autori, cu
deosebire în ultimele două-trei decenii, când s-a dat
liber la exprimare și la „dregerea busuiocului”.
Deși, aparent, puse sub semnul subiectivității
(autorul pare a se confunda cu naratorul și cu
personajele), prozele scurte ale lui Florin Ciocea
ilustrează o mare capacitate mimetică: se pliază pe
conținut, dar și pe psihologia, sofisticată sau
rudimentară, a fiecărui personaj, fie el gropar, călugăr,
politician, poet ș.a.m.d. Pungașii pot fi simpatici (v.
„Moaștele sfântului Papintie”), „călărețul vântului”,
optimist, este convins că „Omul este copilul răsfățat al
naturii, căruia i se permite orice nebunie… Cu o singură
condiție: să nu fie destructivă” (pag.37), călugării nu
sunt tocmai ușă de biserică, iar despre politicieni,
afaceriști și oamenii de rând… să zicem că pun umărul
la edificarea istoriei noastre: „o nesfârșită hărțuială,
condimentată cu trădări și omoruri” (pag.35).
În realitatea „noastră”, în care poetul intră și
pleacă repede, ca să nu fie contaminat, cei care văd
„lumina lui Dumnezeu” nu pot fi influențați de ea la
nesfârșit, nu-și pot schimba mentalitatea și
comportamentul pentru că au în sânge pornirea de a
zdruncina „ordinea firească a lucrurilor”. Credința
constă, pentru mult prea mulți trăitori în această „țară
tristă, plină de umor” (cum o vedea și Bacovia), în
gesturi formale, cu rugăciuni rostite automat, din vârful
buzelor și nu din adâncul inimii, toate acestea având ca
explicație prețul prea mare pus pe bălăcirea în prezent,
cu ignorarea oricărei gândiri proiective.
Dacă nici Dumnezeu, nici extratereștrii nu ne
salvează, nu ne rămâne decât să bem și să ne veselim, să
trăim clipa și, cine știe, poate fentăm și judecata de apoi,
deoarece, par a spune personajele lui Florin Ciocea, în
politică și în literatură totul este posibil.

*Florin Ciocea, „Lumina lui Dumnezeu”, Ed.
Helis, 2020