Propoziții pretențioase – Apupau
N-am scăpat de mustrarea directorului. Mă ,,citise” la poartă, de înghețase portarul, cu cuvinte puține, apoi în atelier, în fața colectivului….
De-aș fi fost vreo poamă stricată. Eram doar crud, determinat, nu însă pentru munca în folosul tuturor, aveam câteva planuri ce excludeau tăierile, pilirile, ciocănelile, o ardere internă ce se lega ombilical de arta sunetelor și-o păcătoasă de iubire care nu-mi dădea încă pace.
Mi-a țâțâit inima, iar cuvintele tovarășului Dumitru, pregnante, ostășești – doar ce ,,apusei” militărește -, nu apării de genul celor ce-n ședințele de sindicat se perorau de câte-un neica nimeni, furând fragmente din discursul nea Nicului, aveau darul să pună capul în pământ și să te facă să alegi în sine: da ori ba serviciului. Se sfârșise parcă pământul și cerul tot îmi stătea în spinare cu toate poverile. Greu. Imens.
Nu vedeam niciun viitor, nimic din cele în care excelasem nu avea corespondent în fapte și oameni. Pentru desenator tehnic aveam nevoie de cursuri post liceale, iar zona noastră, Râmnic și Buzău, nu poseda la vedere o școală cu specific. De altceva nu era nevoie în întreprindere, contabil era, maiștri mai mulți decât necesarul, turnători, electricieni suficienți. Strungar… m-ar fi îmbiat, însă hala era ticsită de așchietori. Și nici pentru meseria asta n-aveam calificare, chiar dacă arhiva de încercări practice o avea bifată în liceu.
Ardeam. Încă. Mai ceva decât soba de rumeguș la ora 11. Nea Dinu, singurul, m-a bătut pe umăr: ,,Îi trece. Așa e el.” Adică nu ținea ranchiună, dar nu uita și nici nu se lăsa până când nu scotea, măcar o perioadă, din cel apostrofat muncitor exemplar. Avea armele lui. Mustrarea. Trimiterea acasă. Ciupeala din salariu. Discutarea în ședințele de partid și sindicat. Tata nici nu m-a băgat în seamă. De parcă nu eram al lui și nu el mă trăsese de mânecă să merg exact pe 15 ianuarie 1989 la serviciu.
Programul. 7-16. Cu două pauze de masă, cum înainte de a merge în armată nu fusese. La 9:30, până să te apuce primul plictis de atâta rutină, soseau gogoșile de la cantină. Unii le mai adăugau o șunculiță înfiptă-n electrod, părpălită în vâltoarea rumegușului, o cepșoară sau un cățel de usturoi. O fasole. Ce puneau femeile de-acasă. Oricum, ceva la repezeală. De-un sfert de oră. Ca cinci minutele ăluia, parcă Elton Mayo, de reflecție, în fiecare pe zi de lucru. Și-a zis probabil directorul, în anul plus un trimestru de lipsă a mea, că le poate unora schimba poftele și ameliora mult prea marele drag băuturică. Ori vreo idee izbucnită dintr-o inițiativă tovărășească, pusă pe tapet a doua zi după.
