CulturăDe-ai noștri!

De-ai noștri! – Veronica Laura Năstase – Suntem noi (5)


CAPITOLUL II
(Poeme în proză)

E aripă, nu semn. M-ai învățat despre lumină când închid ochii. Mai apoi să nu te gândești la mine; nici frumoasă, poate blândă… dar așa de sus crește luna, că țin în brațe, singură, inocența ta.
Nu vreau să te rănesc decât cu liniște.
Din depărtări vin albaștrii, cu aripile mari, care mă acoperă, când stau în câmp, lipită de pământ; pământul care mă închide, mă coboară.
Țin în mâini curajul de a spune ,,da!”. E greu, nu te gândi că pot să țin pasul cu florile tale; învinsă de flori, dar nu și de păsări, căci le voi învăța zborul.
Știu să zbor. Aripa ta de înger.
Tu, care n-ai iubit decât bobul de grâu, o furnică și poate… o fată. Nu, nu te gândi așa, e doar în cântec.
S Poate eu te simt al meu, din depărtarea cu care vii.
Ț’-Nu te apropia, vino, dar așează-te acolo, pe iarbă. Să-ți privesc iubirea, să pot s-o văd, materializată de iarbă.
Caut păsări în cuibul toamnei, pentru a lipi pe fereastră o pană argintie. Așa vei ști că sunt dincolo.
Dincolo de sălciile care străbat până în mintea crudă de copil.
Copilul care-mi adoarme pe brațe când cred.
Amintiri puternice, care răpun furtunile, pașii grei, tristețile, dar nu și singurătatea.
Singurătatea ca o stare de vis. Imaginarea unei alte țări, care cedează numai la realizarea ultimei legături cu viața.
Viața, o multitudine de noduri pe un fir. Colecția ta de noduri fericite și nefericite.
Fără flori, vreau să te văd fără flori, dezlipit de puterea cu care ele te înzestrează.
Nu pot să scriu așa. Vino mai de departe, să pot să mă gândesc la tine, puțin, înainte.

***
Întotdeauna, teama de tandreți prea puternice… Dependența.
Ceea ce creezi cu vocea ta, cu mintea ta, minții mele.
Brațele nu dansează înconjurări, pașii nu sunt convergenți, dar întotdeauna când îngenunchez ești în spatele ușii.
Ploi ce-mi lasă răni peste trup; flori care-ți fac cunoscută perfecțiunea, iți amintesc că n-aș fi o parfumată ființă de basm, că plâng, am contradicții și uitări.
Am mici călătoare în piept și știu să zbor, uneori până la a construi din cuvinte, vindecări de rană, sentimente și cărări.
Arunc trecutul în cărți citite, recitite, îngălbenite de ani, în septembrie.
Toamne coapte de soare port la gât și cânt câteodată cât o lume.
Despre tine știu doar să scriu, dinspre pământ spre acasă. Acasă e acolo unde te văd.
Și totuși nu pot decât să mi te închipui. O poartă. Și ierburi prea înalte și albul care mă concentrează într- un sâmbure.
Cresc până la fereastra ta, de unde pot să beau apa din crini.
Așa petrecem împreună; când nu știm unul de altul, chemarea celuilalt reface starea de început.
Suntem noi, aici, nu uita: ne-am întâlnit în viața aceasta și asta e tot ce contează.
Te aștept tare demult, și colile albe, mute sunt confidentele mele.
Nu pot sa plâng. Luna prea clară, închisă ca un cerc de pași.
Promite-mi. Vreau să mă încred în tine. Târziu, sunetul unui trandafir căzând pe o podea de sticlă…
Și cânți; și plâng. Acum, pentru prima oară. Nu știu ce e…
Închide ochii și ascultă-mă…
Șiragul de perle albe, ce-mi cade de la gât, cu un clinchet de cai. Albastru profund.
Cu pașii goi încerc un dans. E singurătatea primului dans.
Sentimente. Trepte.
Îngenunchez, căci îmi pare că vii. Jos, pe pământul care urcă pădurea.

***
A mă face să visez ușorul pădurii, când răsare, mic, botul de catifea al căprioarei după cetini…
E atunci o sete alinată, de începuturi…
Desenez mereu mâinile tale, împreunate, Ia nesfârșit de crini. Sunt apa și țărâna ta. Legate în veșnica stea de nord.
Orele fugare vor sta înmugurite la masa ta de scris, când penelul înmuiat în tuș coboară repetat ziduri de cetate sfântă.
Dacă te-aș cuprinde în părul meu la miezul nopții…
Obosim adesea de atâta singurătate… și niciodată nu termin de scris.

***
Pare că miroase a veșted, amărui…
Pare demult, că au plecat rândunelele, ostenind văzduhul de atâta ducă.
Arată-mi tu, încă odată, a mia oară, cerul…
Suntem singurii, mozaicul pământului ce ne este corespundere.
Lacrima în care îngheț sub forma statuară.
Starea primară, început de tresărire.
Deosebiri de valuri, stârnite în ochi de copil.
Nu am trăit după ore, am trăit după lacrimi.
Tot. E aurul nopții.

***
Zborul, care-mi corespunde brațele ce mă pierd în cuvânt.
Libertate: suflul luminii care ascunde de fiecare dată sufleorul, care-și scrie lecția de caligrafie. La caligrafie trebuie să devii pur, asemeni literelor.
O zarvă de cerbi iernatici, la ochiuri de apă.
O grădină, copiii lumii.
Te cobor din grămezile nemăsurate de gunoaie, pure și hrănitoare ale pământului, egoistă, care te gândește, te tace.
Nu e loc pentru tragice păcate cu flori în păr… și mă murdăresc cu iarba, să nu te mai umplu cu iama mea, cu încercarea de a-ți fi.
Nu am dreptul la pajiștile cu luceferi, am doar pământ stropit cu cer.
Ești cel de care-mi acopăr urmele în nisip, când plâng lacrima ta; … într-o lacrimă de sare, femeie de lacrimă ce-ți sunt.

***
Eu am cunoscut odată un astfel de om. Cel care nu se deosebește de ecoul cerului în zâmbetul lui.
Când urcă și coboară înserarea în sat, când e trist și plânge, el își luminează dinadins fruntea cu-n refren și uită că nu e înger.
Poartă mirarea pădurii în gestul cu care mângâie copiii. Și-l doare; și tace. Și pământul îi răspunde cu flori, numai lui, într-un fel anume, așa, ca o abținere prefăcută în aur, zi după zi și mai departe.
Mai departe sunt eu, care nu știu decât să plâng, care nu știu decât să râd.
Nu mai vreau să-mi fie frică de catifea. Vreau să adorm acolo, undeva, spre chipul lunii…
Sunt aici, acolo, pretutindeni, un simplu om, cu un caiet în care-mi păstrez bucuriile.
Îmbrățișează-mă. Nu sunt fragilă. Afecțiunea e o povară pe care o pot duce. Motivația mea sunt dealurile acestea verzi, ca un plânset de stea, pregătită de vis. Doar mugurele acesta, plesnit astăzi, în plin ger, îmi macină, fără voie, așteptarea ta…
Nu frunzăresc această stare, când mi-ai luat ochii. O chem dintr-odată. Cum apari, cum ești. Prezentul e un dar.
Ce sa fac eu cu atâtea flori în dar ?
Puținul din care sunt stea… Ceva ce-mi spune ce anume vrei tu.
Nu știi oare pe cel care avea numele tău?
Ce cauți tu în liniștea mea.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share