Spații culturale nr. 71 (11)

Petre ISACHI

Anatomia exilului interior
sau
cum se poate plagia sufletul*

Manuscrisul Pânze prin zborul de gâşte albastre
primit spre lectură, de la poeta Gabriela ANTON,
profesoară de literatură română şi limbi străine, în
Maliuc, Tulcea, pe care Istoria, ca mitologie personală,
o obligă să locuiască şi să spiritualizeze spaţiile natale,
îmi sugerează ideea că talentata autoare nu ar fi putut
scrie/ face poezie, fără o cantitate importantă de
singurătate – de gâşte albastre – pe care o asigură Delta
Dunării, un topos poetic unic şi inconfundabil, ce
trezeşte în omul cu sentimentul naturii şi vocaţia
cugetării, acel „apetit de demiurgie”, în stare să-i
confere Eului liric, o nouă identitate în planul creaţiei de
valori poetico-mitice.
Poeta care a debutat cu vol. Profesorul de
singurătate figurează cazul special (dacă nu chiar
specios) al aşa-numitului exil interior. Sintagma indică
situaţia scriitorului/ artistului, ce refuză dintr-un motiv
sau altul pactul compromiţător cu evenimentele
imediate, cu realitatea absurdă, derizorie, agresivă, şi se
retrage într-o izolare orgolioasă, de factură estetică.
„Turnul de fildeş” al tinerei scriitoare este Poezia auzită
simfonic într-un elixir invizibil al ideilor, „pictură
oarbă” pe care autoarea o simte enorm şi o vede
expresionisto-suprarealist, configurată în „pânze”
labirintice, ţesute de zborul „gâştelor albastre”/
lebedelor negre.
Act de revoltă romantică, tacită, exilul interior
al poetei din Deltei Dunării, nu implică tragicul pierderii
identităţii, ci doar dramatismul sublim al unei existenţe
în care spiritul poetic se salvează şi se perpetuează prin
abstragere şi prin exacerbarea gândirii poetice şi al
conştiinţei de sine. (Auto)exilul o obligă pe Gabriela
Anton, la permanente exerciţii de luciditate, la
însingurare şi la înstrăinare de sine. Scriitura vă permite
să examinaţi ideea, strict literară, că poezia însăşi a
Gabrielei ar fi un fel de exil. Scriitorul a fost
dintotdeauna, prin vocaţie, un exclus din comunitatea
pragmatică, un evadat din temniţa comună a limbii
cotidiene, spre a fi un auto-exilat, un prizonier al
propriei Opere, din care nu va mai putea evada
niciodată.
Poeta pare să transfigureze şi în cel de-al doilea
volum, celebrul vers eminescian: „Ajung pe mine
însumi a nu mă mai cunoaşte”. Legământul de
singurătate cu sine explică şi preferinţele scriitoarei,
pentru anumite arte poetice/ curente, personalităţi ale
poeziei contemporane: Lucian Blaga, Gelu Naum,
Nichita Stănescu, Emil Botta, Nichita Danilov,
Eminescu etc. şi înclinaţia înnăscută de a intui esenţa
existenţei. Elanul de iubire universală, conştiinţa
(ne)fericită în izolare – paradoxal, cu mijloacele oferite
de Internet, singurătatea a căpătat proporţii globale – îi
impune să nu considere poezia doar un joc gratuit, sau –
o delectare aristocrată, ci experienţă nemijlocită a
exprimării de sine. Sensibilitatea expresionistsuprarealistă,
cu rădăcini în romantismul considerat tip
estetic permanent şi în simbolismul autohton, justifică
poetica atmosferei, patosul, extaza, oniricul, fantasticul,
strigătul, evadarea în oniric, mit, fantastic, poetica tainei
– expresie a evocării/ invocării, durerii sau voluptăţii:
„Copilărie-strigăt al întâmplării de a exista/ cu zborul
zmeului din aripi/ de vultur./ Iubire-neant cu ciuperci pe
limbă,/ nu poţi nicicând să vorbeşti/ Înţelepciune-bătrân
cu ochi în fântână/ săpându-i neînţelesul// negrele
adâncuri încătuşatu-m-au, adună-mi rămăşiţele!
(Copilărie).
Poeta „îndeajunsă” stăpâneşte elementele de
compoziţie în textul poetic, de la imaginar, titlu
(Îndeajunsă; Rămăşiţele dintr-o chilie, Plecarea
străină, Strigăt către adâncuri, Mergând pe valuri, Spre
porţile albastre, Prin mersul etc.), la incipit,
relaţii de opoziţie şi simetrie, elemente de recurenţă,
limbaj poetic inconfundabil (sugestie, expresivitate,
ambiguitate, muzicalitate, simbol, tensiune, interogaţie
etc.), procedee artistice, versificaţie modernă, poetica
tăcerii etc. Vă rog să observaţi limbajul poetic, ce
confirmă un talent poetic autentic, cu nimic mai prejos
decât al modelelor ei estetice: „târziu, când noapteangrozită
a dat mâna/ în dansul cu ursitoarele./ mi s-au
auzit paşii în sus zdrobind stânci,/ lăcaşuri de furtună;//
târziu, când pământul în deschiderea-i ascunsă/ chema
poeţii la sfat,/ îmi sălbăticeam zborul/ prin flori de mac,/
îmi frângeam ochii/ prin spuma arămie în urma ploilor
tomnatice.” (Târziu). De observat cum lumea
fenomenală se estompează (Cine mai recunoaşte Delta
Dunării sau România, în transfigurarea de mai sus?),
universul devine o deschidere ascunsă invadată de
interogaţii insolubile, misterioase.
Lirica Gabrielei are drept fundal o stare de
nelinişte şi de tristeţe metafizică blagiană, care formează
substanţa a ceea ce s-ar putea numi poezia lamentaţiei.
Puterea de seducţie, omniprezentă, potenţează
aşteptarea, sentimentul marii treceri, minus-cunoaşterea,
opoziţia existenţei – inexistenţei, sugerează
metamorfozele destinului şi singurătatea ca lipsă a
Celuilalt. Izvorul cel mai adânc al lirismului se află în
sentimentul solitudinii cosmice, al curgerii predestinate
şi al (in)comunicării cu fondul vital al lumii: „curgeam
ca o umbră gâlgâitoare,/ ca-ntr-o întunecime pârâul;/
curgeam ca un sunet în adâncul fântânii;/ cu vocea
bolnavă/ un trecător/ îmi cerea apă.” (Curgeam). Poeta
reuşeşte să fie un adevărat mag al (ne)cuvintelor
continuându-i (nu pastişându-i) strălucit pe Lucian
Blaga, Nichita Stănescu, Emil Botta.
Expresionismul, suprarealismul şi
experimentalismul îşi dau mâna şi se alătură, când
problematica o cere, firesc, conceptualismului realizând
fericit, credem noi, motivul comunicării dincolo de
cuvinte: „de ce plecarea străină, neştiută de nimeni,/ de
ce ai rupt frunza în patru? De ce?/ Să te risipeşti spre
cele patru puncte cardinale,/ să te aduni cu vânturile?//
adună-ţi liniştea din adâncuri,/ la pagina-ţi preferată
Biblia singură/ se deschide,/ de parcă viforul mi-ar citi
în lipsa Ochilor” (Plecarea străină). Gabriela Anton
desemnează condiţia poetului neo-expresionist (condiţie
ce se dizolvă pe sine) care trăieşte poetic o experienţă
tipică, în singurătatea conştiinţei (ne)fericite şi în
izolarea Maliucului, reper terestru, unde Dunărea se
lasă cucerită de Marea Neagră.
Transcendentalismul topit în scriitura volumului
Pânze prin zborul de gâşte albastre trădează simultan:
relativismul axiologic impresionist, o certă apetenţă
pentru absolut, gânduri estompate din pesimismul
schpoenhauerian, idei teosofice de circulaţie, felurite
tendinţe neoromantice, o perpetuă pasiune pentru
libertate, o promovare a trăirilor cât mai subiective, pe
de o parte iar, pe de altă parte, cât mai obiective valoric
absolutist: „turn strâns între ceţuri pare bătrânul văzut
ieri/ mergând pe lac./ cocoşul cântă a treia oară!/ o,
pulberi, daţi naştere statuii,/ vântule, şlefuieşte-i ochii şi
buzele, în singurătate/ să o văd mimând!// lac strâns
între secunda primei priviri şi clipa/ ultimei plecări,/ de
ce n-am avea o carapace când simţim vârful coasei?// pe
ziduri rânjea mărginirea,/ paşi înfiorători apropiaţi de
vârsta liniştii.// acelaşi simţ, aceleaşi zaruri,/ aceiaşi
bărbaţi veniţi din deşert/ cu glugi negre, mănuşi albe,/
cu ochi înţepători, cu obraji negri/ se risipeau în mine:
„bună seara, bună seara,/ mai vrem nişte frunze!/ doar
turnul stătea strâns ca un bătrân mergând/ pe valuri/ şi
mă amesteca între cheile cu care să deschidă Universul”
(Turn). Absolutul ca reverie – pentru disoluţia
concretului şi a derizoriului – este starea visată de G. A.
Scriitoarea se vrea o „voce absolută”. O cheie
capabilă să deschidă Universul şi să găsească soluţii la
dilemele lumii. Un „poet-stâncă”, un „poet-cântare” (v.
Chemare) gata să retrăiască avatarii lui Ovidiu, adică să
transfigureze neliniştile, ontologia singurătăţii, dar şi a
(auto)exilului ca opţiune, ca destin, ca regăsire, ca
salvare, ca revoltă, ca fugă de presiunea realului etc. Se
ştie, (auto)exilul este provocat de oameni, niciodată de
locuri. Poeta în personalitatea căreia talentul nu intră în
disjuncţie cu înţelepciunea ştie că exilul absolut este
viaţa – ca o evadare din nefiinţa în care ne vom întoarce
negreşit –, ştie că exilatul absolut este Dumnezeul
fiecăruia, mai ştie că nu poţi fugi niciodată de tine
însuţi, deşi…
Făcând din poezie o formă de exil interior,
Gabriela Anton potenţează tensiunea lirică, prin opoziţia
a două puteri, purtând fiecare măştile duble ale binelui
şi ale răului. Autoexilul nu este o călătorie, ci un drum
ireversibil spre nicăieri: „mai e scrisă, Doamne; pe
paginile noastre risipa?// fără de ochi te uiţi la mine, fără
de urechi/ îmi porţi strigătul/ pe-o răsuflare a unui
mâine!// rouă din purpură, n-ai mai căzut de când/ în
golul Bibliei nici chiar aducerea-aminte n-a mai lăsat/
urme./ de aceea, Doamne, aştepţi la rând toamnele
noastre./ întruchipările din chiliile crucificate/ pentru o
altă mântuire.” (La rând). Revelaţia asedierii Eului de
către sine însuşi nu e determinată de factori obiectivi,
constrângători – ea este efectul unui sentiment de
singurătate funciară, de izolare a Eului în propria sa
iluzie, de aici fuga de sine şi dorinţa de exil interior,
benefice însă pentru creaţie.
Aspiraţia către exilul interior pare legată, la
autoarea volumului Pânze prin zborul de gâşte albastre,
de o anume sete de decisivitate. O decisivitate a fericirii
căuta şi Montaigne, atunci când recomanda autoexilul în
„încăperea din dos” a sufletului. G. Anton configurează
în scriitură, egocentrismul poetului etern: ne este cu
neputinţă să simţim pentru alţii, cum se spune, simţim
numai pentru noi: „nu se sătura cu dansul monstrului
neînţeles;/ poet-stâncă cioplită în şase-şase;/ zaruri se
sărută peste plânsul său;// nu se sătura a visa/ dăinuirea
sub o aripă de pasăre,/ poet-cântare spre adâncuri de
adâncuri.// nu mâine, nu ieri, acum mi-e ochiul abolit/
de-o revelaţie patetică,/ pământul aşternut să-mi pun, să
mă închin/ dansului de monstru neînţeles.// şi totul mi-e
un cerc răsfrânt în oglindirea ascunsului în vis!/ şi totul
mi-e chemare într-o absenţă a veacului de doi străini!
(Chemare). Adevărul decisiv, certitudinea definitivă vin
din îmbrăţişarea unei incertitudini cu pasiunea
infinitului.
Simfonismul temelor şi motivelor poetice
transfigurate – îngerul, corbul, cocoşul, fântâna, turnul,
Biblia, chilia, copilul, dascălul, măslinul, pădurea,
Dumnezeu, credinţa, copilăria, iubirea, moartea,
singurătatea, dorul, luna, marea, valul, mierla, timpul,
oglinda, pasărea, somnul, piatra, umbra etc. – ne
confirmă ideea că exilul interior apare ca o axă a
(post)modernităţii, ce-i permite Gabrielei Anton să
diversifice subiectivitatea în plan multiplu: cognitiv,
estetic, moral, teologic, filosofic etc. Exilul în propria
lume („Mă întorc în mine însumi şi găsesc o lume”,
spunea autorul lui Faust) este pentru poeta din Maliuc,
un exil auctorial.
Acest al doilea volum de referinţă, cu o
arhitectură construită sub simbolistica numărului patru
(numărul totalităţii şi plenitudinii lumii terestre;
tetramorfismul sacralizează cultura vedică şi
creştinismul sintetizat în Biblie, dar şi inconştientul
colectiv alcătuit din 4 arhetipuri colective: Eva –
instinctele, Helena – senzualitatea, Sf. Maria –
devoţiunea, Mona Lisa – înţelepciunea şi puritatea), cu
titluri revelatoare, fericit alese pentru a exprima
problematica, pluralitatea esteticilor interferate,
plenitudinea: *OGLINZILE DIN CERURI;
*MĂSLINUL SĂLBATEC; *PÂNZE PRIN ZBORUL
DE GÂŞTE ALBASTRE; *PĂSĂRILE LINIŞTESC
IAZURI. Scriitura reconfirmă teza că a trăi în mod
autentic înseamnă a trăi în propria ta lume, aceea pe
care ai creat-o și care, implicit, te-a creat. Autoexilul
auctorial este singura postură care-l satisface pe
creatorul (post)modern de tipul Gabrielei Anton,
contaminat de nemăsurata izbucnire de orgoliu, cu
rădăcini romantice – este celebră aserţiunea lui
Eminescu: Fără Eu nu există Dumnezeu – , încât fiecare
poet este/ se crede un Tot pentru sine, cu atât mai
necesar celuilalt.
Refugiul în sine însuşi – adâncă sursă a exilului
interior de tip romantic – ca un eveniment al
sensibilităţii (raţiunii inimii), al artei de a simţi Lumea,
particularizează retorica volumului ce se revelă ca un
atipic plagiat al sufletului: „simt că mă descompun în
sunete de clopot,/ un alt mort loveşte acum cerul cu
frigul/ ce repune munţii încremeniţi în zare,/ cineva
stinge lumânările, tu te trezeşti învârtit/ între lanţuri care
pleacă de la un popă şi/ se sfârşesc la un tată,/ simt că-ţi
mai pulsează mâna dreaptă,/ cât mai rezistă cuvintele
mele?” (Simt). Ontologiile singurătăţii – omniprezente
în structura compoziţională a „pânzelor” ţesute „prin
zborul de gâşte albastre”, cu devoţiunea şi răbdarea
benedictină a Penelopei, revelă autonomia şi autarhia
Eului auctorial, încât poetul/ omul îşi ajunge sieşi ca
însuşi Dumnezeu.
În viziunea autoarei, un excelent „profesor de
singurătate”, inima este cheia vieţii şi a universului.
Precizăm că refugiul în interioritate nu trebuie perceput
drept laşă retragere din realitate, dimpotrivă, el este
întoarcere la sursa autenticităţii existenţei. Poetica tainei
potenţează permanent, poetica tăcerii, Lucrul cel mai
important – pretutindeni în vol. Pânze prin zborul de
gâşte albastre, – este starea sufletească: „aş putea exista
şi într-o piatră:/ eram nenăscut şi mă hrăneam cu pietre/
pentru scutul lumii în care aveam să intru;/ mi s-a făcut
somn încă de atunci/ şi am adormit peste câteva decenii/
într-o lume cu groapă cu lei/ ca şi Daniel spre tânăr, spre
bătrân mă voi risipi.// eram prea blând, îmi plăcea să
mă-mbăt cu stări de veghe/ pentru glasul pietrei
înţepenite/ din care ţâşneau lumini.// aş putea exista şi
într-alte minţi;/ aş fi putut lua o altă cheie;/ ştiam numai
eu şi o piatră.” (Ştiam numai eu şi o piatră).
Iluminarea de sine aceasta mi se pare a fi
supratema scriitoarei din Tulcea/ Maliuc, convinsă
asemenea lui Holderlin cel din „Hyperion”, că „în noi
este totul”, încât adevărul ultim despre sine/ lume este în
adâncul Eului/ sufletului. Probabil, profesoara –
îmbătată „cu stări de veghe” – intenţionează să răspundă
elevilor săi, la întrebarea laitmotiv: Cine cunoaşte
Lumea? Desigur, cel care se cunoaşte pe sine!, le
răspunde cu fiecare poem, scriitoarea. Dar (întotdeauna
există un „dar”) nimeni nu se poate cunoaşte pe sine,
pentru că fiinţa umană este un analogon desăvârşit al
universului, încât fiecare individ infinit, cum ne asigura
Fr. Schleghel, este Dumnezeu. Rămân deschise
întrebările: dacă viaţa ne este ceva dat sau e o poveste
făcută de noi înşine? Este omul „singur şi fără stăpân”,
ne întreabă şi se întreabă poeta? Să nu aibă omul alt
duşman decât pe el însuşi? Pentru a fi fericit şi liber,
omul este suficient doar să vrea?
Neliniştile şi lametaţia pe care le citim pe
„Pânzele” Gabrielei – ivite prin zborul de gâşte
albastre – nu fac altceva decât să ne confirme adevărul
că nefiinţa este adevărul fiinţei noastre. Poate şi de aici
acel acut sentiment al insecurităţii, al relativităţii, ivit ca
un climat interior favorabil creării şi trăirii poeticului
specific frumuseţii locului. Poeta sugerează idei şi
intuiţii, printr-un limbaj ce uzează mai mult de analogii,
de poetica cuvintelor eliberate „prin liniştea liberă”, de
sistemul unei metaforizări abstrase, de radicalismul
extatic, de conştiinţa apocaliptică, de „gâştele albastre”
(sub aspect mitologic şi simbolic amintesc de lebedele
negre şi întruchipează unicitatea principiului feminin),
de mitul călătoriei (gâştele sălbatice sunt păsări
călătoare – solii venite din altă lume), de nostalgia
albastrului – culoarea simbolică, feminină, a
perfecţiunii, absolutului, lumii spirituale, idealului,
iubirii platonice, infinitului, visului de fericire – şi de
destinul transmundan al omului etc.
Volumul Pânze prin zborul de gâşte albastre
confirmă talentul autentic al poetei, vizibil de la debutul
din 2019, cu Profesorul de singurătate. Cu siguranţă,
zborul prelung al G. A., „prin albastru”, pe mai departe,
este asigurat „în pianistice acorduri” şi în culorile
curcubeului, prin „orga din depărtări”, spre cel „dintâi
Cuvânt”, tocmai de „Nimicul deschiderilor”. Acum,
poeta din Maliuc, purtându-şi ovidian crucea exilului,
poate să spună ca şi Shakespeare: „Ce sunt mă face să
trăiesc” poetic Lumea, am adăuga noi, cei aflaţi pe „cai
liberi spânzuraţi de lună”. Adaug din nou: volumul se
cere nu doar citit, ci recitit.
*Gabriela ANTON, Pânze prin zborul de gâşte albastre,
Editura COLORAMA, Cluj-Napoca,2020

Valentin POPA

Trilogia baladierului Nicolae Grigore
Mărășanu
(sau despre un eveniment editorial)

Apărută la Editura Istros a Muzeului Brăilei
„Carol I” în anul 2018 și dedicată împlinirii a 650 de ani
de atestare documentară a Brăilei, dar și Centenarului
marii unificări naționale, trilogia Comedia Valahă,
semnată de Nicolae Grigore Mărășanu, include în cele
trei volume ale ei un număr apreciabil de balade (dar și
poeme mai pregnant lirice), pe teme diferite, unele
dintre ele sondând adânc eposul și etosul național.
Volumul I, intitulat Iubiri și martiraje (212
pagini), volumul II, Baladele din Țara Crucii (254
pagini) și volumul III, Eudaimonia, memoria pierdută
(164 pagini) sunt cele trei nivele ale unei construcții
poetice în care autorul pare să-și propună să se întreacă
pe sine.
Precedată de un masiv studiu introductiv,
intitulat Întoarcerea baladierului (59 pagini), semnat de
criticul și istoricul literar Viorel Coman, și de o
Cronologie, realizată de poetul însuși (13 pagini),
Comedia Valahă se dezvăluie ca o îndrăzneață
provocare pentru poezia românească de astăzi. O numim
„provocare” pentru faptul că poetul mizează pe o specie
literară ce părea uitată de creatorul și cititorul
contemporan de poezie – balada.
Expresie a genului epic caracteristic unui popor
ce nu a avut geniul epopeii și și-a exprimat în produse
poetice de o mai redusă respirație dramele istoriei sale,
balada a revenit în atenția creatorilor de poezie cultă
abia în anii războiului al doilea (Cercul literar de la
Sibiu), ca intenție demonstrativă a unor tineri poeți
(Stefan Augustin Doinaș, Radu Stanca), ce-și
propuseseră o înnoire a retoricii poetice prin întoarcerea
la sursele străvechi ale poeticului românesc.
Compromisă de utilizarea genului baladesc în
confecționarea unor poeme de propagandă comunistă
(vezi Dan Deșliu, Lazăr de la Rusca), inițiativa
sibienilor a fost uitată în deceniile ce au urmat. Dar iată
că Nicolae Grigore Mărășanu își propune și reușește să
reabiliteze această specie a poeziei culte. Mai mult decât
atât, reușește să facă dintr-o specie literară tradițională
un mijloc de expresie literară de convingătoare
modernitate. Secretul acestei reușite constă în asimilarea
lecției poetice a unor antecesori virtuoși: Ion Barbu și
Nichita Stănescu. De la Ion Barbu sunt preluate teme și
„arome” poetice din constelația poetică „Isarlâk”, de
care se servește în reconstituirea atmosferei balcanice
proprii modului valah de viețuire de-a lungul secolelor,
în interacțiune cu ocupantul otoman și cu neamurile ce
au populat zona balcanică a imperiului. De la Nichita
Stănescu, poetul Mărășanu a învățat lecția extracției de
sensuri neuzuale ale cuvintelor de toate zilele, dar și
lecția modelării și modulării „ființelor verbale” pentru a
obține efecte poetice neașteptate. Ca susținere teoretică
pentru această opțiune, autorul trilogiei îl ia ca aliat pe
unul dintre cei mai notorii filozofi ai secolului XX:
Martin Heidegger, dar și pe Constantin Noica, cel care a
reflectat cu folos asupra „rostirii românești”. Filozoful
german a avansat teoria după care se poate ajunge spre
Ființă numai prin intermediul Limbii, dar nu a limbii
disciplinate prin intermediul gramaticii și logicii, ci a
limbii spontane, originare a comunităților. Dar cum se
mai poate ajunge la ea după milenii de disciplinare și
implicit de artificializare? Numai poeții mai pot face
ceva, dacă au harul de a smulge din învelișul cuvintelor
acele sensuri pe care le-au purtat în vechime, la origini,
sau de a prelucra aceste învelișuri ale cuvintelor astfel
încât să se ajungă la o ipotetică formă originară. N.
Grigore Mărășanu își propune să urmeze lecția
filozofului german și să îndemne poezia să se
aventureze către un asemenea țel. Poetul crede că
elementele ieșite din limbă (arhaismele) nu se pierd, ci
se depun într-un fel de „inconștient colectiv” sau
„subconștient păstrător”, cum se exprimă autorul
trilogiei. Poeții au datoria să le recupereze și să le
valorifice.
Citind baladele lui N. Grigore Mărășanu vom
întâlni o multitudine de îndrăzneli lingvistice,
comparabile cu cele ale lui Nichita Stănescu sau poate
chiar mai radicale. Poetul își justifică această preferință
în mărturisirea de la pagina 205: „Unul din atuurile
Comediei Valahe, fiind limba, logosul-cuvânt,
redescoperit, scos dintr-un subconștient păstrător,
revigorat și readus la lumină. Limbaj al vremurilor
cântate, mustind de poezie, plurivocitate, semantici,
plasticitate și culoare.” (I, p. 207).
Ilustrăm, în cele de mai jos, cu câteva mostre de
îndrăzneli de natură lingvistică, pentru obținerea cărora,
poetul utilizează mai multe tehnici. Una dintre ele este
transformarea genului substantivelor, uneori din rațiuni
de rimă, ca în versurile: „Și îi toarnă în pahară/ vinul lui
Ștefan –/ Zghihară”. Sau: „Ci pe pat alb îi prefiră/ flori
de măr/ și trandafiră” (I, p. 12). Nici conjugarea
verbelor nu scapă de schingiuiri poetice, uneori, poate,
din rațiuni de ritm: „…să-și oglinde chipul/ să-și vadă
ursitul” (I, p. 47). Poetul nu ezită, dacă simte nevoia, să
transforme substantivul în adjectiv. Chira apare
îmbrăcată cu o ie mălaie (I, p. 49), sau chiar în verb: „se
va dunări/ și va deveni/ știmă Dunării” (I, p. 63) O altă
tehnică este folosirea arhaismelor din necesități de
reconstituire a atmosferei medievale: „Cu praf de pușcă/
să pușce/ (trase-n mal/ briza să usce/ plasele)…” (I, p.
24), ori topici arhaice, cronicărești: „Că-n porniri
nătânge/ trei frățâni de sânge/ o au ars/ să spele/ rușinea
din stele.” (I, p. 43). Uneori, poetul se inspiră din graiul
moldovenesc, atunci când se obțin efecte expresive: „Nu
pohtește să mai hie/ preoteasă,/ nice zee,// nici hulită ca
Medee,/ ci doar mit și epopee.” (I, p. 137). În ultimul
exemplu, descoperim mai multe dintre tehnicile
prezentate mai sus.
În volumul II, Baladele din Țara Crucii, poetul
își mai domolește limbajul, dar nu renunță complet la
tehnicile de trecere a vorbelor în forme neuzuale: „trei
ceaune cu mălaie/ cu fasoli/ năhut/ păstaie…” (II, p.
119) sau: „izvor m-aș rostogoli/ în dunări m-aș dunări.”
(II, p. 196). Un alt exemplu: „că în umbră nu adumbră/
moarte,/ nici păcată sumbră.” ( II, p. 201).
Uneori, nu se sfiește să furnizeze construcții
gramaticale neuzuale în limba română, dar plauzibile
totuși: „N-am fost,/ nici sunt fan lui Pan/ să-i linchesc
din pandișpan…” (III, p. 20). Se remarcă aici și
disponibilitatea ludică a autorului, plăcerea de a se juca
manipulând urmuzian cuvintele „să-i linchesc din
pandișpan”).
Efecte poetice de neignorat obține poetul din
densitatea cuvintelor orientale (îndeosebi turcești), ca în
fragmentul: „În raia de acadea,/ cu urdori de lifte-n ea,/
zâmbra/ de sub feregea/ strigă:/ Bre, mai acana/ că
plânge o dairea/ în călcâi de geampara” (III, p. 55). Se
observă din ilustrările de mai sus că modificările de
limbă nu afectează substanțial gramatica, ci sunt firești,
acceptabile și conduc spre un univers poetic cu o
rezonanță sonoră unică.
De ce autorul își intitulează trilogia poetică
„comedie” când în volumele I și II avem teme tragice,
precum arderile pe rug sau descăpățânările, de care a
avut parte românimea de-a lungul veacurilor? Iată o
întrebare provocatoare, la care Viorel Coman a oferit un
răspuns sugerat de analogia cu Divina Comedie a lui
Dante, concepută ca o operă care „începe rău și se
sfârșește cu bine” („Întoarcerea baladierului”, în
Comedia valahă, vol. I, p. VI), analogie justificată prin
ideea de „fericire valahă” dominantă în volumul III. La
acest argument, mai adăugăm și faptul că asistăm, în
cuprinsul cărții, la o adevărată „comedie” a limbajului
prin forța și plăcerea deosebite investite de poet în jocul
cu vorbele limbii române. Valaha fericire, ne
avertizează poetul, în „limbă se petrece” și de aceea „nu
se strică,/ nu se trece”. „Și poate cu tâlc,/ Divinul/ a dat
verbului menire.// să ne luminăm destinul/ cu/ Valaha
Fericire –/ Noima,/ logosemnul,/ straiul/ ne împodobiră
graiul.// Iadu-n vămi/ și-n vise Raiul!” (III, pp. 158-
159). Așa se încheie trilogia poetului din Baltă,
motivând analogia propusă mai sus cu Divina Comedie.
Nu avem o mărturisire completă din partea
autorului privind procesul de elaborare a acestui
impresionant corpus poetic. În textul intitulat
„Mărturisire”, de la sfârșitul volumului I, autorul ne
încredințează că baladele din trilogie „sunt în majoritate
covârșitoare inedite. Doar câteva balade apărute în
volumele anterioare au fost incluse în acest triptic.
Avem însă mărturisiri indirecte. Astfel, sub titlul
„Balada bocancului sau triumful ierbii” (II, p. 31) apare
o însemnare: „Cenzurată, scoasă din cartea Distanța
dintre mine și un iepure (Ed. Eminescu, 1983)”. O altă
probă găsim într-o recentă carte a autorului (Izma
sălbatică), dedicată prieteniei cu Fănuș Neagu. Într-o
secvență referitoare la o întâlnire literară din Vrancea
(Țara vinului), de pe la sfârșitul anilor ’80, la
întoarcerea spre București, poetul de la volan
(Mărășanu) i-a recitat prietenului său prozator un calup
de poeme pe teme bachice, integrate în volumul II al
Comediei Valahe. Rezultă de aici că procesul de
elaborare a prezentei opere a început cu aproape 40 de
ani în urmă, ceea ce sugerează și criticul care semnează
introducerea (Viorel Coman) când notează observația că
Mărășanu „a scris balade în întreaga activitate literară”
(p. XI), deși nu le-a numit astfel.
De dată mai recentă par să fie acele construcții
baladești de inspirație istorică, din volumul I, Iubiri și
martiraje. În prima dintre ele, poetul invocă drama
Călțunei, o iubită, din Brăila, a lui Ștefan cel Mare, care,
supărat pe mândria și necooperarea brăilenilor, a
incendiat cetatea acestora („Balada Călțunei sau de ce a
incendiat Ștefan Vodă, Brăila”, p.p. 1-41). Urmează
„Balada Chirei Chiralina” (p.p. 42-87), „Baladele
Elvirei” (p.p. 88-95), „Balada Penei Corcodușa” (p.p.
96-127), „Balada preotesei Tahuchi” (p.p. 128-144),
„Dansatoarea hiperboree” (p.p. 145-156), „Balada
domniței Bălașa” (p.p. 157-190) și „Balada Caloianului”
(p.p. 191-204).
În volumul II, „Baladele din Țara Crucii”, avem
o tematică diversificată. Găsim aluzii la veacurile mai
de demult, când țara era schingiuită de liftele puse pe jaf
și violuri, dar și la timpurile relativ recente, ale lagărelor
de concentrare din Balta Brăilei, ale misiunii de
lămurire cu forța a țăranilor pentru a-i determina să se
înscrie în colhoz. Mai întâlnim și poeme ce invocă
vremurile copilăriei din Baltă (poetul e născut la
Mărașu, în inima Bălții Brăilei), ocupațiile
„băltăganilor” etc. Poeme mai vechi, cu tematică
bachică, găsim în ciclul baladesc „La căruța Brăileană”.
Poetul este interesat și de o altă figură legendară a
Bălții, celebrul bandit-haiduc Terente, pe care îl cântă în
ciclul baladesc „Terente și alte balade” (p.p. 137-206).
În alt ciclu baladesc „Baladele Prințului de pana
Corbului” (p.p. 207-220), sensibilitatea poetului se
oprește la drama unei mame căreia îi moare fiul în
floarea vârstei.
Ne oprim puțin asupra ciclului baladesc
„Comedia valahă”, în speranța că ne vom apropia mai
mult de intenția avută în vedere de poet când a hotărât
ca întreaga trilogie să poarte acest titlu generic
(Comedia valahă). În primul poem, „Zvonurile”, primul
vers exprimă alerta: „A căzut frontul la ruși!” (II, p. 71),
dar și semnificația acestui eveniment pentru neamul
românesc obligat să suporte o vreme cizma rusească
(sovietică), cu toate consecințele cunoscute din istoria
recentă: prigonirea gospodarilor, colectivizarea, lagărele
de muncă și de exterminare, schimbarea cu susul în jos
a ierarhiilor, toate tratate de poet în acest ciclu în care
numai de amuzament comic nu avem parte. În
„Patimile”, ni se transmite: Geme-n ștreang Crăciun,/
Valahul/ că nu mușcă din ispită.// Și ca să-l convingă,/
haita,/ cu picioarele pe plită-l/ țin la copt,/ să mai
gândească.” (II, p. 74). O bătrână descoperită de hăitași,
ascunsă sub pat, este schingiuită și înfricoșată pentru a o
obliga să se înscrie în colhoz: „Șapte coarne/ de
licoarne,/ de licoarne albe-breze/ o împung ca să
semneze/ cerere, pe-o foaie roz,/ că de bunăvoie,/
maica,/ și de nimenea silită,/ intră veselă-n colhoz!”
(„Alte suplicii”, II p. 79). De frica echipelor de
colectivizare, țăranii recurg la vechiul obicei, al
bejeniei, ascunzându-se prin păduri sau își sapă beciuri
sub dușumelele caselor. Poetul nu uită nici momentul
izbăvitor, când foștii proprietari sunt repuși în drepturi
și primesc înapoi moșia furată, dar nu au cu ce s-o
lucreze: „Dar, Doamne, n-au boi și n-au pluguri,/ n-au
ce să înjuge în juguri// Jugurile vechi n-au resteie,/
carele n-au proțap,/ bicele n-au tuleie.// Grapele au
putrezit,/ tăvălugele n-au tânjală!// Vin, vin țăranii,/ se
înjugă și ară!” (II, p. 89).
Comedia valahă este de fapt destinul tragic al
unui neam care a fost ținta tuturor ticăloșiilor. Termenul
comedie trebuie citit în notă ironică, adică între
ghilimele fictive. Singurul ciclu mai potrivit sensului
propriu al ideii de comedie valahă este cel dedicat
vinului și cârciumilor („La Căruța brăileană).
Volumul III, Eudaimonia, memoria pierdută e o
confirmare a aserțiunii noastre de la începutul acestui
studiu că titlul trilogiei vizează în primul rând efectele
ludice obținute prin plastifierea limbii. Poetul însuși
mărturisește această intenție în excursul teoretic de la
începutul acestui volum: „Pe un astfel de temei ne-am
îngăduit uneori să mișcăm limba, să trecem dincolo de
unele reguli restrictive ale dicționarului, în scopul de a
face din limbă un instrument magic. (…) Înmagierea
limbii devine astfel un fel de extază fantastă. Devine o
fericire a sufletului. O Eudaimonia (III, p. 11)
Volumul III conține, într-adevăr, poeme
orientate mai tranșant către dimensiunea comică, poate
chiar caraghioasă, a vieții, cum este ciclul care deschide
volumul: Reverii în meandrul Tiriplic. Acest personaj
cu nume amuzant apare mai ales în ipostaza de bufon
care se arată „tâmp” sau numai „tontuț”: „E cam chionc
și delirează!/ Îngână câlți de consoane” și „trândăvește
în hambar” sau în prepeleac. „Apoi,/ mușcat de ispite,/
rage/ zvârle din copite,/ se zburlește la otavă/ de parcă
i-ai da pe tavă/ jeratic,/ să-i intre-n nas,/ să-l faci din
măgar –/ pegas/ într-aripat și cudalb,/ ca în basmul
Harap-Alb”. (III, p. 23). Iată și un fel de ars poetica:
„Manasia,/ Enisala/ Eulalia/ ori Lala/ toate-mi cad în
poale/ cu-n tezaur de vocale.// De ce?/ Că din veac mi-i
crezul/ să scot din vocală/ miezul;” (III, p. 25). În ciclul
II (Ibrailul, la porțile Vavilonului), cu subtitlul
Călătorie în tărâmul apocrif, magia (comedia)
cuvintelor continuă prin valorificarea fondului oriental
(îndeosebi turcesc) al vocabularului românesc. Iată un
exemplu: „Ibrailul se-nnodară/ cu niscai consoane
turce.// În melicul lor cercară/ pe diftong turcit să-l
urce,/ moft, să le deguste raiul,/ argoul,/ zoiul și graiul,/
dedulcit prin tot seraiul.” (III, p. 61). În cilul III
(Logosemnele) asistăm la un adevărat carnaval al
cuvintelor purtătoare de logos, al semnelor care trimit
către mituri, numite de poet mitosemne, pe care le
întrezărește mai peste tot: pe ie, „pe cămeșa de noapte,/
pe colaci/ prescuri răscoapte.// Ori,/ pomelnice în stivă,/
pecețile pe colivă./ Sus, pe tâmple de biserici,/ pe
odăjdii pentru clerici…” (III, p. 81). Tonul ușor
amuzant se continuă și în ciclurile următoare, pentru ca,
în cel de-aș șaselea ciclu, Vise și vămi, poetul să revină
la un ton mai grav, inspirat de reflecții lirice pe tema
destinului tragic al neamului românesc urgisit de
evoluțiile politice ale istoriei recente. Invazia sovietică
din ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial a
generat numeroase catastrofe umanitare pe meleagurile
românești. „Și când un mancurt/ cu țâfnă,/ gata/ tontul/
să mă-mproaște/ cu rafale de sudalme.// Că nărod,
mancurtul ista/ de pitic,/ văr bun cu dracii,/ suge tâmp
dintr-o clondiră/ un vid crud/ soi țâța vacii.” (III, p.p.
115-116).
În concluzie, putem aprecia noua operă, în trei
volume, a poetului Nicolae Grigore Mărășanu, Comedia
valahă, un eveniment editorial marcant, generat de
Editura Istros a Muzeului Brăilei, într-un an în care
autorul, octogenar de-acum (născut în 6 decembrie
1937), și-a propus parcă, asemenea meșterului Manole,
să zidească o „mănăstire lirică” mai presus de tot ce
produsese până atunci.
Anticipăm că, prin această apariție editorială, se
va produce în universul criticii românești o nevoie reală
de modificare a ierarhiei poeților români contemporani.
Nicolae Grigore Mărășanu ar putea să ocupe o poziție
de prim rang (poate în galeria primilor zece) în topul
valoric al creatorilor români de universuri poetice.

Octavian MIHALCEA

PULSAȚII HIPERSENSIBILE

Volumul poetei Evelyne Maria Croitoru, O cafea cu
tine (București, Eikon, 2019), conține meditații cu
accentuat grad de profunzime asupra naturii creației
estetice, asupra celor ce aderă consubstanțial la ucenicia
în templul Poeziei. Descinderea în lume poate fi însoțită
de nebănuite pericole ce au rolul încercărilor inițiatice.
Fiorul pasional, nedisimulat, constituie unul dintre
principalii factori soteriologici: ,,Și poate că ne-am
întâlnit/ cutreierând Calea Lactee,/ într-un fuior de
infinit,/ eram bărbat, erai femeie…/ Și poate că am
învățat/ să ne iubim zburând, ca fluturi,/ mileniile-am
dezbrăcat/ și ne-am făcut din ele scuturi,/ prin galaxii
am colindat,/ în zbor de gând arzând ca stele,/ cu norul
alb ne-am scuturat/ și ploaie-am fost și stropi de rouă,/
din molecule-am renăscut/ iubirea în iubire nouă./ Doi
maci frumoși,/ aprinși în foc,/ cu sete de ființe vii,/
purtând în amintirea lor/ un dor nespus de galaxii.” (Dor
nespus). Nu lipsesc nici stările dramatice, catalizând
sinele spre universuri complexe. Paradigmaticele figuri
ale lui Baudelaire, Verlaine, Rimbaud sau Mallarmé
populează fantasmatic zone care mereu vor inspira
sufletele aflate în căutarea dezmărginirii. Incandescențe
ascensionale însoțesc acest demers sprijinit pe o
sensibilitate fecundă. Poezia de dragoste a Evelynei
Maria Croitoru este reconfortantă. Glisările onirice au
darul de a potența farmecul. Proximitatea
indeterminatului, ce poate fi asimilat cu neantul,
accentuează caracterul percutant al gândurilor din carte.
Tentația desăvârșirii se situează în proximitate.
Temporalitatea ia valori aparte, consonante cu ecourile
florale proprii unei interiorități suave. Mutațiile clipei
comportă accepțiuni fluide. Orizontul de așteptare e
aspectat oceanic, pe fondul numeroaselor interogații
existențiale. Incongruențele fac parte și ele din acest joc
al esențelor. Între lumină și întuneric se ivesc enigme
supuse decriptării. Evelyne Maria Croitoru apelează la o
intensă recuzită romantică pentru accentuarea stărilor
care o inspiră. Astfel, ,,Când dragostea ta/ m-a strigat/
mi-au înflorit uimiri/ neîncăpute-n ochiul minții.// Am
franjurit tristețea,/ fluturii s-au scuturat/ de fumul
pământului/ și-au înverzit dealurile.// Ai devenit
anotimpul meu.” (Când dragostea ta m-a strigat).
Problematica înțelesului celor trăite animă volumul O
cafea cu tine. Glasul sângelui are o deosebită pregnanță,
ca și inevitabilele abisalități ce intervin uneori
intempestiv. Destinul pare a fi integrat unei constante
selenare. Din când în când, gânduri triste amintesc de
vibrația amurgului. Ființa creatorului liric are o
rezonanță aparte: ,,Poetul singur este inima/ eternă a
simțirii.// Vâslaș printre/ false combustii,/ are adesea
soarta/ nisipului spulberat/ de vântul deșertului.//
Rareori, firul își găsește/ locul în scoică./ Atunci
luminează poetul.// Singurătatea îi adâncește/ căderea în
libertate.” (Singurătatea poetului). Fericirea depinde în
mod direct de ,,urzelile cercului”, nu de puține ori
impenetrabile. Linia vieții este aspectată complex, cu
nuanțări hipersensibile. O deosebită efervescență
marchează esența versurilor din volum, ceea ce nu
exclude anumite pasaje acute, supuse angoasei
existențiale: ,,Singuri/ am crescut/ pustiul din noi.// Glob
de patimi,/ pânză aspră/ pironită-n tăceri.// Strălucește
păianjenul/ în lemnul crucii?// Sau timpul nostru/
rostogolit în mărăcini,/ tremură pe culme,/ niciunde
oprit…// desișul vămuiește/ noduroase ore…/ spleen”
(Spleen). Solitudinea se dovedește propice
interiorizărilor estetizante. Acorduri mozartiene însoțesc
pulsațiile lirice. Într-o persuasivă prezentare, la finalul
cărții, Ana Dobre esențializează: ,,Volumul O cafea cu
tine marchează încă o treaptă în spiritualizarea emoției.
Evelyne Maria Croitoru este acum preocupată de temele
mari ale reflecției, meditând asupra trecerii timpului,
asupra condiției creatorului, a creației, a iubirii.”

Distribuie: