Fărădelegea lui Călin – Vă
Franțuzismele nu strică. Frăția latină permițând toate jocurile.
Dă-i ăluia, și altuia și întreg neamului… judecătoresc. Xeroxuri pentru procuror, părți, originalele la instanța cu casația. De-mpărțit le împarte cel căruia i se contestă hotărârea sau vreun pus al lui, cu cerința ca-n zece zile să nu lenevească, să pună mâna pe hârtie și plaivaz, să tragă concluziile. Cu au fără ele…, casația merge-nainte…. Adică, încă cinci zile din momentul depunerii, cu variantă… la finalul primului termen. Mai… ,,uman”, o mică tragere de timp, la câte au fost în urmă, e un nimic. ,,Important este să se facă justiție!”, după cum ar declara regizoral. În privințele alineatului dublură la al patrulea, două, credeam că s-a elucidat doleanța CCR de a da ,,recurentului” – arvunind terminologia – corecta poziție: despre el este vorba, el cere, el așteaptă ceva-ul, pricinașul. Și-așa a fost dus cu vorba că se rezolvă, că justiția câștigă întotdeauna (declamându-se un mare adevăr la citire), să-i tai macaroanele (de picioare…) cu lipsa unui avocat ca intermediar, este aproape mișelesc. Să pună el concluzii în fața ÎCCJ. Normal și normal ei ar trebui să le tragă. Restul își răcesc gurile la ghici. Spre final, la Al. 5, mai apare un personaj: magistratul-asistent. Sarcina lui: să verifice uzanțele depunerii, și, dacă nu-s conforme, să le ducă într-un fel la îndeplinire sau să le completeze. Pe-al șaselea mi-l închipui doar. Înșirarea Secției penale, completelor de cinci juzi…. De parcă n-ar fi firesc. Neparticularizând la deja amintitele articole cine și ce face, însă normându-se depunerea cererii la instanța care a dat hotărârea, și-a Secției… intrând sub aceeași incidență. (Art. 439)
Art. 440, chiar dacă nu formulează intențional chestiunea încheierilor, ci ,,Admiterea în principiu”, induce ideea că oricare ar fi concluziile și hotărârile, ele se finalizează cu acest act. Nu se lasă loc nici aici definirii admisiei principiale, numai se atârnă de ,,poalele” Al. 4 și atât. E ca și cum ,,Lasă-l și pe ăsta.” Sau ,,Treacă-meargă.”
Simplitate și normalitate. Ai…. Suspendare. Doar n-or fi casatorii mai cu moț și-or inventa alte reguli. Ce-ar putea înnoi Art. 441. Nimic. Se dă sentința suspensivă, se cer ,,condamnatului” – e liber ca fiecare – câteva mici ,,favoruri”, pentru care poate fi resancționat la nerespectare cu executarea pedepsei din hotărâre. Peste toate acea supraveghere de ducere la îndeplinire.
Recurentul e al Art. 442. Împreună cu sistemul, înscrie dex-ul, juridic rar ,,devolutiv”. Să ni-l disece și pe urmă să trecem la efecte. Fiindcă nu am găsit o legătură. Vine cam așa: recursul în casație se judecă ,,… doar cu privire la persoana ce l-a declarat și la persoana la care se referă declarația… și numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.” Limitarea este clară la Al. 2, până la motivele de casare. Sensul ,,devoluției”: trecerea unui drept de la o persoană la alta. Și vag, și incert, și dincolo de… propunere.
Restricție. Extensie. Fie. Se referă la cele două părți, dar mai trag cu ochiul și la ăi de stară în afara recursului…, nedeclanșându-l sau nepăsându-le, și hotărând și-n dreptul lor. Fără să le facă viața ,,… mai grea.” Și nu numai instanța își poate aroga ,,puterea invazivă”, chiar procurorul poate apela la întinderea ,,… și față de alte persoane…” (Art. 443)
Cei doi ,,tartori” prezenți la Art. 444, smulgându-și coarnele public, sub jurământ: unul că ,,… mai grea…” nu-i vine în fire; ălălalt că nu agravează. Văzusem acum două articole prezumția certă de neîmpovărare.
