De-ai noștri! – Veronica Laura Năstase – Suntem noi (4)

Cu noduri prelungi

Legând veșnicia

Îmi scriu interiorul
Tropăind pe nesfârșitul alb

Tu, Nordul
Stelei mele Polare…

Trăiesc incomplet

Fără jumătatea ta
De soare

Lacrima,
Curgându-ne
În ochiul celuilalt

Până la pruncie

Nesfârșitul,

Dar, făcut oamenilor
Pentru devenire

Schimb de focuri –
Sens al pașilor
În jurul fântânii

Surâs de copil

Ca prezența
Unei păsări

Mă pradă frunzele

Cu rouă lor de întuneric;

Și trec
În pașii povârniți
În rădăcina soarelui
De nord

Sărutând cu mâinile
Cuvinte albastre…

Neștiind că sunt
Un nescris

Într-o absență,

Am gândit la iubire…

Nu pot să ridic ochii
În durerea ploii

Sunt planta care-și visează floarea.

E vioriul din tine
Care-mi mușcă secunda de dor în care
Intru însetată,

Prea însetată…

Aruncată de viață

în nebunia înminunării…

Prea mult răsare soarele
Și-i prea puțină lacrima
Cu care să te veghez…

Să luăm lumea de la capăt,

Să ne luăm cerul acasă…

E gândul cu care calci zorii
La nesfârșit.
Să ne jucăm cu ace de brad

În închipuirea inimii

Îmbrăcați în petale, în stele
Și vise

Nu-mi săruta numele,

Sărută-mi versul
În care te caut, te adorm,
Te alung, te vreau
Fără nume…

Moarte,

Incizie de stele conjugată la infinit

Ca o inflorescență
A pietrelor, pe pietre

Adun fericirea din pietre de râu

Să-mi tom în ele chipul.

Prin mine, a sinelui
Devenire să fii

Colț de frunză prea devreme,

Rază aurie în toamnă.

Spre niciodată numai iubirea
E poartă
Dincolo de iubire

Nici un apus nu mă îndeamnă

Să îi fiu soare încă odată.

Dreptul meu la nebunie
E timpul unui vers
De care nu m-am dezgolit

Am rămas

Înainte de vremuri.

Aștept
O invazie de cercuri
La răsărit