Spații culturale nr. 71 (9)
Nina-Elena PLOPEANU
Dincolo de geam
Dincolo de geam dimineața de mai începe
devreme. Ciocârlia intonează imnul în copacul de lângă
mica alee pietruită. Vrăbiile, după ce se freacă la ochi cu
boabe de rouă, își trezesc puii și pun la cale orarul de
peste zi. Guguștiucii își umflă gulerele în timp ce își
urechează odraslele neascultătoare ce se apropie
periculos de mult de marginea podului în care sunt
găzduiți. Mai leneșe, ciorile se trezesc ultimele, fac un
mare tărăboi și apoi zboară din creangă în creangă
adunând resturile de pe frunze, nucile rămase în pom de
tomna trecută sau melcii rătăciți printre frunze și fire de
iarbă. Pe aceștia din urmă îi prind în ciocul lor puternic,
zboară cât mai sus și le dau drumul pe caldarâm unde
cochilia se sparge și lasă fără ocrotire trupul unsuros
savurat de păsările negre ca delicatesă.
În grădină e armonie și culoare; un tablou ce
amintește de zâmbetul lui Dumnezeu din spatele
curcubeului. Irișii au ținut neapărat să întâlnească florile
de trandafir, să facă reverențe în fața reginelor care își
desfac petalele roșii de catifea privind semeț peste
gardul viu ce le înconjoară de jur împrejur ca o armată
de soldați credincioși. Caprifoiul se ia la întrecere cu
iasomia, iar crinii galbeni se străduiesc, ocrotiți de
ramurile caisului, să rămână cât mai mult timp
îmbobociți. Zeci de melci se cațără pe grumazul
lujerilor tineri ca niște vampiri. Le sug cu poftă seva
vieții până când nu mai rămâne aproape nimic din
planta ce a îndrăznit să li se opună. Câteva pisicuțe vin
în ospeție și privesc rugătoare spre geamul care se
deschide și, de unde, cineva, uneori un domn, alteori o
doamnă, le alintă și le oferă festinul de dimineață. Se
vor întoarce spre seară dacă n-au mâncat destul la
mesele de peste zi. Cei doi iubitori de feline domestice
sunt profesori de istorie. Din cauza pandemiei, sunt
nevoiți să stea acasă și să-și întâlnească elevii în lecțiile
online. Le-au dat și nume celor două pisici. Pe el, care
este un amestec de pete albe și negre, îl strigă Hitler
pentru că are sub bot o mustăcioară neagră și este foarte
sonor, iar pe ea, care este tigrată, suplă și afectuoasă, o
alintă Eva. Aceasta avusese o prietenă pe care soții P. o
botezaseră domnișoara Motănescu și care crescuse pe
lângă bloc și în grădina din spate, unde se urca pe
pervazul de la dormitor sau de la bucătărie ca să
primească pliculețul cu hrană umedă. Era o adevărată
jucărie vie pentru cei doi profesori nevoiți, în starea de
urgență provocată de sarscov-2, să stea închiși în casă.
După ce mânca, își ridica coada sau se înălța în două
labe pe plasa de la geam în semn de mulțumire. Defila
de-o parte și de alta a pervazului de parcă se afla pe un
podium, așteptând încurajările și aplauzele celor doi
spectatori încântați de dansul micuței domnișoare. Când
era pui, îi aștepta în fața ușii de la intrarea în bloc și
începea să frământe biscuiți cu lăbuțele din față,
așteptând mângâieri sub care își arcuia grațios spatele.
Când domnul P. ieșea la cumpărături, mieuna foarte tare
și se ținea după el o mare bucată de drum, amintindu-i
de pliculețul pe care îl adora. Din păcate, chiar când cei
doi soți se hotărâseră s-o ducă la veterinar s-o
deparaziteze și s-o sterilizeze, a dispărut fără urmă. La
început, profesorii nu s-au îngrijorat. Domnișoara
Motănescu obișnuia să lipsească uneori din grădină
două-trei zile. După ce a trecut mai mult de o săptămână
și nu s-a întors, și-au dat seama că o doamnă din
împrejurimi, care îi tot dădea târcoale de ceva timp, a
furat-o. S-au consolat că îi este bine în noua locuință și
cu mâncarea rămasă au început să hrănească celelalte
pisici.
Dincolo de aleea pietruită este parcarea în care
stau încremenite de ceva vreme mai multe mașini, toate
negre sau gri, mărci străine, cumpărate bineînțeles la
mâna a doua. Un Matiz roșu înviorează atmosfera
tronând ca un rege fără regat printre rudele cu sânge
albastru din Europa. Avusese și domnul P. o astfel de
mașină și de câte ori o privea îi provoca nostalgii.
Printre automobile se înalță, albă ca un porumbel cu
aripile pregătite de zbor, micuța bisericuță cu hramul
Sfântul Antonie și Sava de la Buzău. O casă a domnului
care este patronată de doi sfinți M-am gândit mult la
această asociere și nu am găsit un răspuns mulțumitor.
Sfântul Antonie cel Mare, părintele călugărilor, a urmat
cuvântul evangheliei „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te
de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în
ceruri”. Sava Gotul sau Sava de la Buzău, prigonit de
regele got Athanaric s-a jertfit pentru credință
găsindu-și sfârșitul prin „lemn și apă”. Doamna P. a
constatat într-o zi, când s-a uitat peste fișele de prezență,
că aproape toți elevii pe care îi avea purtau câte două
prenume, unii chiar trei: Victorița-Lucreția, Claudia–
Adriana, Daniely-Marian, Lorena-Valentina, Emanuela-
Maria, Cristi-Ionuț, Nadina-Bianca și exemplele ar
putea continua la nesfârșit. Și mai interesante s-au părut
prenume ca Ștefănică Ică sau Ștefan Fănică. Unul este
numele nașei sau nașului (nanei sau nanului), iar cel
de-al doilea numele dorit de părinți. Dacă așa stau
lucrurile în cazul muritorilor de rând, nu trebuie să ne
mai mire faptul că în cazul capetelor încoronate la
numele dinastiei se adaugă patru, cinci sau șase nume
preluate de la tați, bunici străbunici sau stră-străbunici.
Elocvent și mai aproape de noi este desigur primul rege
al României Karl Anton Eitel Fredrich Zephyrinus
Ludwig von Hohenzollern Sigmaringen.
La poalele bisericuței, în care slujbele se fac,
acum, afară, iar credincioșii se închină printre mașini,
se răsfață sub razele darnice ale soarelui sute de
trandafiri de toate culorile, formele și mărimile. Atracția
grădinii o reprezintă, însă, cele câteva pergole cu roze
mari roșii, roz și galben. Aproape toți cei care trec prin
apropiere imortalizează cu telefonul tabloul floral.
Să nu vă închipuiți că în grădina bisericii veți
vedea și trandafiri verzi sau albaștri. Aceștia nu cresc în
mod natural, deoarece nu dispun de pigmentul
delfinidina. Trandafirul din Jericho este un ghem
aparent fără viață, care dacă este pus într-un vas cu apă
rece se deschide complet într-un verde catifelat. Provine
din regiunile deșertice ale Iordaniei și Israelului și nu
are nevoie de apă multă. Poate hiberna cincizeci de ani.
Sunt povești vechi care vorbesc despre trandafirul
albastru, simbol, la unele popoare, al iubirii imposibile.
În China îndepărtată trăia un împărat a cărui fiică nu
dorea cu nici un chip să se căsătorească. Deși a fost
pețită de mulți pretendenți, i-a refuzat pe toți. Pentru a
scăpa de insistența tatălui, care dorea să-și vadă odrasla
măritată, a pus condiția ca cel care îi va deveni soț să-i
aducă în dar un trandafir albastru. După un timp, în
orașul în care trăia a sosit un cântăreț care a cucerit
inima prințesei. Dar, cum nu aparțineau aceleiași stări
sociale, nu se puteau căsători. Cei doi îndrăgostiți au
pus la cale o mică înșelătorie care să-i ajute să fie
împreună. Într-o zi, cântărețul a venit la palat cu un
trandafir alb. „Dar trandafirul este alb”, i-a spus
împăratul. „Nu. Trandafirul este albastru!” l-a contrazis
prințesa și împăratul i-a acceptat dorința de a se căsători
cu cel pe care îl iubea. Se pare că o companie japoneză
a reușit totuși să producă, cu vreo doi ani în urmă, și
acest Sfântul Graal al horticulturii.
Înainte de prânz este liniște în parcare. Acesta
prinde viață după amiaza, când se umple de fetițe și
băieți, care ies la joacă însoțiți de părinți. Printre ei se
află și neastâmpăratul Ianis. „Ai grijă, Ianis, că trece
mașina!”, „Nu te duce acolo, Ianis!”. Este fiul unor
părinți tineri, așa cum de altfel sunt și ceilalți, care merg
singuri sau în cărucior. Ianis este văzut adesea în
compania unei mingi roșii sau portocalii. Este ușor de
făcut asocierea cu un tânăr și celebru fotbalist cu toate
că numele său are origine evreiască, fiind legat de Ion.
Poate fi tradus prin Dar de la Dumnezeu sau Harul lui
Dumnezeu. Cel care îl poartă are un caracter puternic și
este încrezător în forțele sale. Astrologia ne spune că
Ianis are asociată cifra șapte corespunzătoare
succesului, spiritualității și încrederii în divinitate. Cel
mai bun prieten al lui Ianis este un alt băiețel, Denis, la
fel de zburdalnic și vioi. Când se întâlnesc, se naște un
adevărat tărăboi dincolo de geam, de care, însă, cei doi
profesori nu sunt prea deranjați, deoarece sunt la vârsta
când ar putea să fie bunici.
Anul acesta, luna mai s-a bucurat de
generozitatea soarelui mai mult ca altădată. Agricultorii
erau îngrijorați de seceta prelungită ce amenința
recoltele. De regulă, luna lui florar abunda în
precipitații. Nu degeaba se spune că „dacă plouă în mai,
ai mălai”. Ploile, furtunile, grindina și-au făcut apariția
spre sfârșitul ultimei luni de primăvară și s-au perpetuat
în prima săptămână a lui cireșar, compensând puțin
seceta anterioară.
Domnul și doamna P. ieșeau o dată pe
săptămână la plimbare pe străduțele din jurul blocului.
Aveau grijă să nu uite declarația pe propria răspundere
în care specificau traseul pe care îl urmau, masca și
mănușile. Încercau să respecte cât mai bine
recomandările transmise de autorități pentru a preveni o
eventuală îmbolnăvire a lor sau a altora, având în vedere
că se apropiau de vârsta critică. Peste puțin timp, el avea
să împlinească 61, iar ea 59. La ușă și în holul de la
intrarea în apartament așezaseră covorașe îmbibate în
soluție de clor și apă. De câte ori ieșea sau intra în casă,
domnul P. folosea din abundență lichidul miraculos ce-i
venea de hac lui Sars-Cov-2. Mâinile profesorului
începuseră să miroasă a dezinfectant. Lucru acesta o
deranja foarte mult pe soția sa. Aceasta nu suporta
miasmele puternice, nici măcar aromele dulci ale unor
parfumuri tari ce îi provocau greață și amețeli.
Doamna P. era încântată de ieșirile săptămânale,
de o oră sau cel mult două, care îi permiteau să admire
în voie fiecare floare, fiecare copac sau fir de iarbă.
Învățase să nu se mai grăbească. Așa a putut să
surprindă înflorirea salcâmilor și să se bucure de
mireasma cercelușilor albi despre care a citit că au un
rol terapeutic important în combaterea ulcerului sau a
altor afecțiuni ale stomacului. De asemenea, a observat
că în apropierea blocului în care locuiau se afla și un
salcâm cu flori roz, dar și un soc din care a cules câteva
pălărioare dantelate și a făcut o băutură răcoritoare ușor
acidulată. S-a minunat împreună cu soțul său de cât de
bogată și generoasă este natura înconjurătoare și au
ajuns la concluzia că omul ar putea trăi foarte bine cu
darurile oferite de divinitate, dacă nu ar fi atât de
vanitos și pretențios.
Titi DAMIAN
Damian Stănoiu, minunată icoană
a contemporaneității
Opera lui Damian Stănoiu, scriitorul-călugăr cu
un imens succes la publicul cititor din perioada
interbelică, a străbătut singură deceniile, fără a fi
clasicizată prin școală. Se impune a fi citită azi printr-o
cheie critică, morală și psihologică, modernă, căci o
bună parte din opera sa și-a păstrat farmecul,
expresivitatea, savoarea și vigoarea, după cum vom
dovedi în această prezentare.
Probabil bun cunoscător al jocurilor de noroc pe
care probabil, de plictiseală, le exersează cu ceilalți
cuvioși, pe furiș, în mănăstire, dar și, desigur, al
psihologiei jucătorilor, reușește în câteva romane să
realizeze o excelentă monografie a acestor jocuri și o
subtilă radiografie a împătimiților jucători.
În romanul O PARTIDĂ DE POKER (Editura
„Cugetarea”, București, 1938, 283 p.), Damian Stănoiu
urmărește această pasiune în cadrul unui grup de femei
din „lumea bună.” Cartofor deloc accidental, după
expulzarea din mănăstire, căci rutina și toată tehnica
jocului de poker sunt descrise în detaliu, cititorul va
observa că scriitorul nu pune accentul pe jocul în sine,
ci pe caracterele deformate de joc, pe blocajul psihic și
spiritual ce i se asociază. Așadar, urmărind femeile
într-un „joc” eminamente bărbătesc, nu poate decât să
creeze efecte comice, desigur din situații comice.
În Prolog este prezentată una dintre
protagoniste, gazda Marta Aldea care „de douăsprezece
ore nu mai pusese mâna pe vreo carte”, cu alte cuvinte
„o frigeau palmele”, își caută partenerele de poker.
După zeci de telefoane date pe la amici și pe la amice,
găsește pe Smara Munteanu, pe Mira Pârvu și pe Nela
Eremia. Se fac pregătirile necesare parcă pentru un joc
de cursă lungă (sandvișuri, măsline, cașcaval, toate
udate cu țuică), apoi încing jocul. În toiul partidei „se
văd răutăți strecurate din priviri pe sub sprâncene sau
aruncate din vârful limbii”. Faptul este menit să
urmărească îndârjirea femeilor care „se urmăresc ca
niște vulpi”. Sunt necăjite, pentru că de două ori jocul se
încheiase cu o cacealma, fapt care le îndârjește și mai
tare. Marta primește un telefon că una dintre cele mai
bune prietene de-ale sale se află în spital, bolnavă grav,
dar amână vizita. Nela își leagă soarta căsniciei de
reușita unei combinații și se întreabă „ce importanță are
supărarea logodnicului pe lângă faptul de a fi pierdut”.
Apare între ele și Silvia Balaban care își așteaptă rândul,
acum pe post de chibiț.
În capitolul al doilea, îl prezintă pe Mavru
Aldea, soțul Martei, care venise de la club într-o
excelentă dispoziție, dar îndârjirea femeilor care nu-l
bagă în seamă, captivate fiind de jocul lor, îl face să
creadă că este „ca un musafir nepoftit în propria-i
casă”. Încearcă să le mai împiedice să joace,
întrerupându-le siguranța la lumină, dar femeile,
încrâncenate, continuă la opaiț. Naiv, solicită un bun
amic să le dea telefon care să le anunțe că a început
războiul. Femeile, în această situație, joacă un pot
pentru Franța, unul pentru Paris, pentru istoria Franței,
dar și pentru regele Ludovic. Scriitorul constată: „Toate
turnurile treceau ca frișca prin gura flămândului și ca
vântul prin plasa timpului.”
Capitolele următoare le surprind pe femei încă
neobosite. Vine dimineața, moment în care apare și
conu’ Iorgu Costache. Deși soarele a răsărit de mult
timp, totuși niciuna nu a observat acest amănunt
cotidian. Totuși, când una câștigă, se felicită cu răutate
și invidie: „Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap, o felicita
ca un blestem madam Pârvu.” Sunt anunțate că a murit
altă prietenă de-a lor de poker, Ana Dobrescu, dar nu
întrerup nicio clipă jocul, doar „comentează
evenimentul printre cip-uri, pas-uri și plus-uri”.
Nimic nu le poate întrerupe jocul: nici
promisiunea făcută unei prietene că o vor vizita la spital,
nici telefoanele date de nefericitul Opreanu, logodnicul
Nelei, nici încercările soților de a le rupe cumva de la
masa de joc. Ca să le calmeze jocul îndârjit, pentru
cititori, scriitorul povestește cum a cunoscut-o pe Nela
maiorul Ion Opreanu, logodnicul acesteia, care își dorea
o căsnicie „la temperatură moderată”, dar acum se
confruntă cu aceste frământări și îndoieli în privința
pasiunii ei pentru jocul de poker. La ora 10 și 30, Marta
trebuie să meargă la o expoziție, dar amână momentul,
prea îndârjită în joc, tocmai când pierduse destul de
mult. Conu Iordache, tot urmărindu-le, deznădăjduit,
devine și el chibiț, dar încearcă să inventeze ceva
pretexte de a le desprinde de la masa de joc. Anunță că a
început războiul, inventează minciuna că imobilul a luat
foc. Din când în când, naratorul împreună cu servitoarea
marchează timpul. Iată-le cum arată după 10 ore:
„Buzele domnișoarei Eremia s-au veștejit ca după
pasionante exerciții ale sărutului, nasul Mirei se
distinge de restul feței printr-o pată albă – gălbuie, iar
coana Smara trage din țigară cu disperarea unui
artilerist.” Lina, servitoarea, contabilizează,
mirându-se: „S-au consumat în cincisprezece ore, 66 de
cești de cafea și s-au fumat 216 țigări. A dracului boală.
E o boală că numai popii cu cădelnița o termină!” Nela
nu ieșise afară, la toaletă, de 15 ore și leșină tocmai
când îi ieșise o quintă royală de ași, se trezește din leșin,
căci trăia o bucurie unică: „mai mare decât câștigarea
lozului cel mare.” Se hotărăsc să încheie jocul, oricare
ar fi rezultatul, la ora trei și jumătate, dar apariția unui
platou cu țuică și gustări le revigorează. Totuși, sub
cuvântul de onoare, hotărăsc să încheie, după ce mai fac
doar patru tururi. Iată-le cum arată după șaptesprezece
ore: „Coana Smara respiră greu, e pământie la față,
Mira Pârvu n-are în obraz niciun pic de vlagă. Marta,
ori s-a ridicat acum după boală, ori așteaptă vizita
medicului. Silvia Balaban pare că a născut cu două
ceasuri în urmă. Tușește ca o bătrână și scuipă ca o
țigancă ofticoasă.” Și chibiții au obosit: „Crețurile de
pe fruntea lui conu’ Iordache au luat proporții de
tranșee, chilia-i seamănă cu o opincă din piele de
porc.”
Obosit parcă și naratorul de încăpățânarea
jucătoarelor, mai aruncă o privire în natură: „Vede peste
tot acea dispoziție de a te îmbăta de aer, de soare, de
entuziasmul ochilor la privirea acestei fețe de rai care
se cheamă primăvara.” Nici cei doi chibiți (Silvia și
profesorul) nu sunt uitați de scriitor: „Să privești
ceasuri întregi în șir, înseamnă suferința flămândului
care poate să intre în restaurant, să adulmece cu
mirosul și cu ochii, dar nu poate să mănânce.”
Logodnicul a consumat trei cafele la Corso, ca s-o
aștepte pe Nela. La patru fără un sfert, „Madam Praz e
ca muribundul nesătul de viață, care se agață de ultima
linguriță de medicamente, de razele soarelui; ține
hangul la masa cu mușamaua cenușie, ca o otravă la
efectuarea unei operații și ca al paisprezecelea invitat
la masa boierilor superstițioși”. Îndemnată să mai lase
pokerul, această îi dă replica: „Vreau să mor întocmai
cum trăiesc necurmat de vreo 15 ani: la masa de
poker.”
Oboseala jucătoarelor atinge alte cote și mai
înalte după 24 de ore: „Obosite și enervate, riscă sume
mari, jucătoarele și-au pierdut calmul; adesea țipă și
strigă ca și când le-ar fi lovit o molimă a surzeniei.”
După treizeci și șase de ore, i se spune Silviei că
bărbatul o înșală, se anunță foc în cartier, dar nici atunci
nu renunță, dar pentru a fi gata de orice eventualitate,
„doamnele joacă din picioare și complet echipate,
desigur și chibiții”. La ora 6 și 30, pleacă toți ceilalți,
dar rămân numai doamnele de la masă. Servitoarea dă
raportul bărbaților care obosesc așteptând să se
sfârșească jocul: „Conița noastră și conița Mira s-au
bandajat cu felii de cartofi, conița Silvia ține bulgărași
de gheață la sân, iar domnișoara Nela suge lămâi și
și-a pus două perne pe scaun.”
Nimic se pare că nu le mai interesează pe
jucătoare, nici chiar moartea colegei lor despre care află
din ziare.
„– Nu cred că se cară, spune Mara căscând.
Baba e obișnuită. Plus 100!
– Îmi pare rău de ea, repetă Marta cu toată
sinceritatea. Merg cu 200!
– Plus 200! scrâșni biata Nela.”
La șapte fix, maiorul Aldea dă telefon acasă.
Aceeași situație. Se duce la Corso, unde îl întâlnește pe
Alecu Pârvu, soțul Marei și pe logodnicul Nelei,
Opreanu. Făuresc împreună planuri naive care să
conducă la încheierea interminabilei partide. Hotărăsc
ca la ora 11 să meargă acasă. Ceilalți intră hotărâți să le
curme cumva jocul, numai maiorul rămâne afară. După
câteva ceasuri de așteptare, intră și îi găsește și pe
ceilalți, culmea!, chibițând. Lui Aldea i-a venit ideea
salvatoare – un șoricel introdus în sufragerie. Toate s-au
speriat de moarte și au fugit în cele patru părți.
Nuvela are și un epilog, acoperit de un
tragicomic. Scriitorul notează că după 24 de ore de
pauză, li se făcuse din nou chef de poker. Se află din
„Universul” că a murit Smaranda Munteanu. El notează
cu umor, parcă să comprime pasiunea într-o cât mai
succintă formulă: „Trebuia adăugat. A murit la
datorie.” Cele patru jucătoare nu sunt ridicole, cum s-ar
părea la o primă vedere, desigur superficială. Pasiunea
pune stăpânire pe ele, fiind mult mai aprigă și mai
agresivă în lumea instinctuală a femeilor, sugerează
autorul. De fapt aici a și vrut să ajungă. O pledoarie bine
regizată pentru cumpătare.
Bărbații nu sunt decât niște păpuși răbdătoare.
Romanul are în bună parte umor, satira e blândă.
Scriitorul nu aprofundează pasiunea, ci vizează
suprafața, dovedind, de fapt, că jocul de poker e o
patimă care nu cunoaște înfrânarea. Scriitorul se
limitează la planul descrierii, fără să atingă stările
sufletești generate de joc. Pasiunea domină rațiunea, ar
vrea să demonstreze scriitorul, dar o face cu mijloacele-i
specifice, comicul, în faza sa primă, umorul, care este
menit să stârnească râsul. Ici și colo, scântei stilistice,
dar totuși, scântei, fapt ce salvează mult din platitudinea
romanului. Romanul mai este salvat și prin foarte bune
maxime de bun simț, pe care autorul le plasează
inteligent, în momentele cheie: „Prietenia nu merge
decât în pragul interesului și până în dunga banului”;
„Nu cred că există proces în care femeia să nu fi
început cearta.”
FAPTE CULTURALE
Zi de iulie, la Maltezi, pe brațul Borcea al
Dunării. Două grupuri de scriitori – unul din Ialomița și
altul din Buzău – se întrec într-un turnir poetic. Gazdă
este Florin Ciocea, cu „artileria” lui cea grea: Florentina
Loredana Dalian, Titi Damian, Gheorghe Dobre și trei
pictori de la București, încântați de borșul de pește, de
cărțile primite în dar și de poemele în lectura autorilor.
Buzoienii, descotorosiți între timp de măștile care le-au
stat regulamentar pe față în microbuz, respiră aer de
Dunăre și-și reglează bătăile inimii după ritmul poetic al
valurilor, al cântecului firav de păsări ascunse în
păduricea de arini și sălcii, al zgomotelor înfundate, cu
sursă misterioasă, numai bune să intre, cândva, în noi și
noi poeme. Silvia Ioana Sofineti, Nina Beldie, Mariana
și Teo Cabel, Maria și Stan Brebenel, Corina și Sorin
Călin, Nicolai Tăicuțu, Tudor Cicu, Dumitru Pană,
Vasile Ghinea și Valeria Manta Tăicuțu au citit și au
ascultat poeme, au dat și au primit cărți și reviste, au
trebăluit cu rândul pe lângă un grătar nărăvaș, au uitat
de realitatea care-i pândea dincolo de pădure și s-au
simțit intrând, preț de câteva ceasuri, între-o necesară și
dorită stare de normalitate.
