De-ai noștri! – Veronica Laura Năstase – Suntem noi (2)
Din floarea de stejar
Se coace
O lună ghemuită
În scoarță
Zi de zi,
Din anotimpul
Rămânerii,
Până în inima pădurii,
Frunzele…
Am mâzgălit dorurile
Cu mucegai de stele;
Merele dorite, merele coapte-
A suferință
O lacrimă pe o apă,
Pe o coamă de vânt
Liliacul alb
Îndoliat
Sub petalele sale de cruci…
Numai bufnita roșie a gândului
Scaldă ideea de sentiment
În idee
Mi-am visat mormântul
Înmiresmat de ierburi;
Apele, împletite în ochii copiilor
M-au îmbrobodit
Și umerii,
Singuri,
Umerii mei calzi…
Din noi
Se nasc care de foc
E prea devreme
Să fie
Ora noastră, absolută
Aripi împletite
Sub formă de zbor
Lumea ce o am
Pe suflet
Fiecare om,
Fiecare trestie
În care să-și încapă
Gândul
Lumea,
Nuntă de vulture
Un braț de stele ca de pământ
Susținându-mi pașii
Frumusețea
Zilei de vineri
Căzând peste oameni…
Anii,
Săraci de primăveri…
O poartă găsită –
O lumină în drum găsită.
Sufletul, singur
Stă rest tăcerii
Clipă de rar…
Când cerul coboară în palme
tot.
Cuvântul care oprește timpul…
Peste nopți,
Dumnezeu
Împarte uși
Iubirea,
Arsă în călimări…
… cu tot grâul
Gurii din carne…
Sufletul stă
Pe după uși;
… furișat
În colțul ochiului
O poartă
În mâna vremii
Sunt
Orele firave ale minții
Curmate în flăcări
Ne simt singurătatea
În păsări
Cerul,
Sfărâmat
Într-un gest de copil
Aici,
Acum
Este cea mai frumoasă
Parte
A universului
Aripile noastre suprapuse
Cântecului de greier
Scufundă veșnicii
Liberi de rouă
În gândul stejar
Asfințim în mătănii,
Stând de veghe florilor
S-au trezit mieii
Bocetului nostru
Îndrăgostit
O aripă, un semn.
O oră pe ramură,
Cât visul…
Binecuvântare de-o floare…
Luna,
Îmbrobodită în busuioc
Și-n cămașă de stele
Zborul pământului
În
Zborul unui fluture
Versul,
Pierdut în cocori,
În pieptul incandescent
De-albastru.
O mână de cântec
Ar spori
Încrederea în viață
Până la viață,
Trecerea prin vis…
…până la vis
Caii ce-i am pe suflet
Cu potcoave simple, de aur,
Legați de vietățile albastre
Ale surâsului,
Scutură lumea de cătușe
