Spații culturale nr. 71 (8)

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

En attendant Cousteau

Nu știu nici acum dacă mi-aș fi dorit
realmente să trăiesc într-un oraș apropiat de Marea
Neagră – probabil e unul dintre gândurile ce nu îmi va
da pace niciodată, până la sfârșit. Aproape ritualic, an de
an, mi-am petrecut vacanța neezitând, la mare. M-am
îndreptat către litoralul nostru, ca o declarație de
dragoste ce trebuie afirmată încă și încă o dată. Cumva
paradoxal, sunt mai degrabă un introspectiv, dar poate
tocmai de aceasta m-am și atașat, sub forma unui gest
de disperare, de bucuria întâlnirii cu valurile, cu soarele,
cu acea frenezie a oamenilor liberi care, aflați în
vacanță, uită preț de câteva zile bune, greutățile
cotidiene. Altfel spus, de acolo preluam și încă mai
preiau o energie numai bună pentru a mărșălui de-a
lungul altor douăsprezece luni, având mereu în fața
ochilor grandiosul spectacol al naturii. Treptat, am
realizat că mă preocupă nu doar Marea Neagră, ci mai
degrabă caut să surprind realități marine de aici și de
oriunde, Marea și Oceanul acaparându-mi din ce în ce
mai mult existența sub semnele tainelor lor.
Sfântul Augustin era convins că „oamenii
merg în locuri străine pentru a se minuna de înălțimea
munților, valurile uriașe ale mărilor, lungul parcurs al
râurilor, nemărginita întindere a oceanelor, mișcarea
circulară a stelelor, dar trec pe lângă ei înșiși fără să se
minuneze deloc”. La rândul meu, am luat act de justețea
acestor cuvinte! În drumul pe care omul îl parcurge spre
propriile interiorități, spre redescoperirea acelui Chip
dintâi, nefiind în stare să întrevadă (încă) luminile
persoanei, el are nevoie de asemenea repere; ieșirea din
labirint nu poate fi posibilă decât în sensul acestei
definiri prin frumusețile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat.
În strigarea sa, Psalmistul mărturisea: „Toate câte a vrut
Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate
adâncurile”. Mărturisesc, se pare, un asemenea
atașament.
Marea și Oceanul au însemnat prilej de
meditație, s-au auto-instituit în locuri ce au semnalat mai
abitir decât altele „corola de minuni”. Îmi mai aduc
aminte că din postura studentului la Facultatea de
Litere, secția Română – Engleză, m-am bucurat de o
întreagă literatură a descoperirilor și naufragiilor, a
oamenilor de știință aflați nu o dată în umbra piraților, a
încercărilor tari, a întâlnirilor providențiale, a miturilor
topite în mentalități la modă. Toate acestea și altele ce
vor fi completat un imaginar cât se poate de ofertant mă
impulsionează acum spre un nou capitol al
comentariilor mele, mai mult sau mai puțin critice.
„Literatura adâncurilor” e un dublu peste care așez
lumina înțelegerii cititorului, e o invitație în larg, către
un orizont care va părea odată cu fiecare carte ori idee
din ce în ce mai îndepărtat. Voi încerca implicit să
retrasez înțelesurile unei „fișe de lectură”; prin urmare,
comentariile mele nu vor fi interesate de întregul cărții
ori de fragmentul aflat sub lupă, ci de diferențele
specifice, de idei-ancoră, uneori poate chiar de portrete
(cum e și materialul de față!) care să restabilească
legături cu intertextul în/ către contemporaneitate.
Într-un final, „literatura adâncurilor” nu se vrea doar o
instalație, ci va trece de la statutul de panoptic către un
organism viu, poate chiar autonom, consemnând registre
polifonice, întrupând o existență culturală sub forma
unui „palimpsest” mereu în curs de redefinire, în parțial
acord cu așteptările individului.
În general, sunetul apei nu poate fi confundat.
Cu atât mai mult sunetele mării, comparate pe bună
dreptate cu un poem simfonic. Rețeta unei seri de
neuitat s-ar putea lega de audiția chiar la țărm a lucrării
„Vox Maris” a lui Enescu, ori în cazul celor mai puțin
pretențioși, a admirabilului poem electronic „En
attendant Cousteau”. Iar lucrurile se leagă, pentru că
figura lui Jacques Yves Cousteau a rămas emblematică
pentru necesitatea explorării neîntrerupte a suprafețelor
marine în întinderea lor nemărginită. Cu alte cuvinte,
Cousteau e primul pe lista mea! Dacă e să fim corecți:
mai înainte de a fi cunoscut întregii lumi prin filmele
sale dedicate adâncurilor mărilor, Cousteau s-a remarcat
prin invențiile, premierele și descoperirile sale. După
ani și ani, The New York Times avea să titreze:
„Victoriile lui Cousteau sunt victorii ale forței morale”.
Deloc o noutate, „Lumea tăcerii” este totuși un volum document
despre admirabila forță a unui om care s-a
dedicat exclusiv privirii… în adânc. Primind haina unor
memorii, textele constitutive ale volumului inventariază
primii săi pași într-un domeniu cu totul nou la acea
vreme – de menționat că documentarul cu același nume
a fost distins cu Premiul Academiei Americane de Film
și cu Palme d’Or, în timp ce cartea a făcut figura unui
bestseller, vânzându-se în peste cinci milioane de
exemplare. „Lumea tăcerii” reface, printre altele, istoria
acvalangului pe care Cousteau l-a perfecționat undeva
în jurul anului 1940, acvalang care stă la baza a ceea ce
astăzi se numește scuba diving, instrument ce a făcut
posibilă explorarea subacvatică autonomă, practic
deschizând orizonturile unui spațiu fascinant, din păcate
necunoscut (până atunci) decât infinitezimal căutătorilor
de perle.
Echipa lui Cousteau a înotat printre creaturile
guvernate de Poseidon, a vizitat epave uitate în
adâncuri, a pus bazele arheologiei subacvatice,
înregistrând pe propria piele efectele fiziologice ale
decompresiei și ale beției adâncurilor. Rețin măcar un
fragment din narcoza azotului, experiență legată de
atingerea pentru prima dată a 90 de metri adâncime: „La
60 de metri am simțit în gură gustul metalic al azotului
sub presiune și am fost lovit instantaneu și grav de beția
adâncului. Mi-am încleștat mâna pe funie și am așteptat.
În minte mi se învălmășeau gânduri care-mi spuneau cât
de priceput sunt; eram cuprins de o stare de voioșie
stranie. Am făcut un efort să mă concentrez asupra
realității din jur, să încerc să definesc nuanța mării care
mă înconjura. Bleumarinul, turcoazul și albastrul de
Prusia erau variantele. Dar dezbaterea n-a dus la nicio
concluzie: singura constatare la care am ajuns era că
spațiul acela albastru nu avea nici tavan, nici podea.
Torsul motoarelor diesel de deasupra mi-a invadat
mintea: s-a amplificat de parcă ar fi fost ritmul inimii
universale”. Deși am lăsat să se înțeleagă, simt nevoia
de a rosti direct: o carte despre pasiune, voință,
încercarea limitelor, despre om și dorința sa de
cunoaștere cu orice preț. Un manual despre cum se trece
dincolo de conveniențe, de bariere: acolo, în larg și în
adânc, acolo unde cu fiecare metru coborât câștigi
practic 300000 km cubi de spațiu vital, acolo unde
„reușeam să furăm câteva ore pentru noi, ca să ne
relaxăm și să analizăm nuanțele culorilor și ale luminii,
să ascultăm sunetele îndepărtate ale oceanului să ne
bucurăm de voluptatea dată de mângâierea apei. Abia
atunci poți înțelege privilegiul de a fi trecut dincolo de
un hotar, de o graniță […] dintre elemente. Dacă omului
i-a fost greu să treacă prin acest obstacol, cu atât mai
greu le este peștilor, care prin scurtele și stângacele lor
salturi la suprafață ne arată cât de străine unul de altul
sunt aerul și apa”. Riguros, apoi despre Bathyscaphe și
superbul Calypso – realități ce laolaltă completează
întreg imaginarul trasat de expedițiile lui Cousteau. Ar
mai fi de consemnat că transcrierea tuturor acestor
experiențe nu se încurcă în mofturi și prețiozități
literare: Cousteau rămâne simplu dar în adevăr, își
invită cititorul în metamorfozele unor spații ce compun
o adevărată odă naturii. Pentru cei ce se vor simți
aproape de figura savantului francez, devenit cu timpul
membru al Academiei Franceze, semnalez și prezența
(în acest areal) lucrărilor semnate (mai ales „Odiseea
căpitanului Cousteau) de românul Alexandru Marinescu
– biolog, oceanolog, istoric al științelor, muzeolog.
Ei bine, „literatura adâncurilor” se deschide cu
această figură reprezentativă, ca presemn al încrederii,
pentru încă o dată, în omul frumos. Jacques Yves
Cousteau, un Icar întors, a înțeles printre primii
frumusețea „zborului sub apă”: „De multe ori, noaptea,
visasem că zbor întinzându-mi brațele ca niște aripi. Dar
acum zburam fără aripi (iar din momentul primei
experiențe cu acvalangul, n-am mai visat niciodată că
zbor)”.

Paul SPIRESCU

Mama mea din adâncuri

În fiecare dimineață mă trezesc
într-un balcon împrejmuit cu ceață deasă
o strig pe mama și n-o mai găsesc
și mama a plecat în zori de-acasă

adulmec umbra ei prin ierburi reci
o urmăresc tot furișându-se printre ruine
dar mama mea nu-mi mai răspunde-n veci
și cred că mama a uitat de mine

îi perii straiele rămase-n șifonier
și-i lustruiesc încălțămintea pe-îndelete
din când în când tresaltă-ntr-un ungher
fotografia mamei pe perete

o strig prelung cu glasul răgușit
adulmecând absurd prin ceața deasă
dar mama mea cred că m-a părăsit
și nu mai vrea să se întoarcă-acasă

în fiecare dimineață mă trezesc
pe un covor de iarbă-înrourată
o strig pe mama și n-o mai găsesc
și mama nu mai vine niciodată…

 

Pedeapsă

Mă frământ în banca mea de şcolar leneş
furişându-mă în spatele cuvintelor
şi în spatele celor mai buni
ca mine.
– Tu, ăla de-acolo din spate, ia să-mi spui tu mie
ce este Poezia?
– Nu ştiu, Doamne, că n-am învăţat
pentru azi.
– Te pedepsesc să o scrii
de acum înainte
până la moarte…

 

Mihaela MALEA STROE

Nea’ Petrică, moțul-geamgiu

Nea’ Petrică, moț de undeva de prin Apuseni, era
un familiar al cartierului nostru. Se stabilise în Brașov,
lucra la stat, angajat la „geamgeria” din cartier. N-avea
răbdare să aștepte clienți acolo, în atelier. Pornea pe
străzi. Îl vedeam adesea purtând calm, temeinic, pe
îndelete, povara grea a ramei de lemn încărcate cu
geamuri, purtând-o, ca pe o cruce, ușor adus de spate, pe
aleile și trotuarele din zonă. Îi auzeam glasul
inconfundabil, strigând pe sub ferestrele noastre
„geamoooo!!!”, doar-doar cineva o să-i facă semn să
vină, că i s-a spart geamul, și el, nea’ Petrică, e așteptat
să-l repare. Blocuri vechi, de peste șaizeci de ani,
ferestre de-o seamă cu ele. Longevive. Și nea’ Petrică se
bucura nespus, ori de câte ori îl chema cineva. Era mare
meșter în meseria lui. Tăia, din vârful diamantului, cu
precizie milimetrică, geamul cel nou, apoi îl chituia
artistic, dintr-o singură mișcare de cuțit înclinat la 45 de
grade, după ce, în prealabil, frământa chitul cu ulei,
într-o proporție doar de el știută, așa încât mixtura aceea
să dureze. L-am văzut lucrând, că l-am chemat de vreo
două ori să repare geamuri sparte și la casa mea,
geamuri de la ușa balconului, sparte de curent. Chiar am
„furat” din ochi, privindu-l, ceva din meșteșugul și arta
lui: cum să așezi perfect, la 45 de grade, din lama
cuțitului, chitul ferestrei, ușor, dintr-o singură mișcare,
ca și cum ai unge o felie de pâine cu unt, la micul dejun.
Ce n-am „prins” – că prea era de taină: cât ulei (de in?,
de floarea-soarelui?, de rapiță?, de ricin?, de porumb?)
amesteca el în chit, ca să nu crape la primul ger, la
prima arșiță, amestecătura ceea și să țină bine în ramă
geamul. Nea’ Petrică avea un fel de a lucra din suflet,
din rărunchi, din inimă, cu mare bucurie… Nu punea
geamuri, de fapt făurea sau repara ferestre. Deschideri
largi spre lumea largă, a căror reparație cerea precizie și
finețe de chirurg estetician. Nea’ Petrică știa bine asta,
deși n-avea prea multă carte. Era, în munca lui, un
simbol pe care el, cu bunul-simț al omului simplu, îl
intuia și-l respecta.
L-am auzit ultima dată prin 2007. Își purta
povara, crucea de lemn și sticlă, pe aleile parcului dintre
blocuri și striga „geamooo!!!”, cu același inconfundabil
glas. Am deschis fereastra și l-am privit: se uita blând,
din alee, spre etajele blocurilor, își „evalua”, își
contempla cu senină tristețe propria dispariție. Mai peste
tot – geamurile din sticlă în rame de lemn, de altădată,
fuseseră înlocuite cu… termopane. Nu mai era nevoie de
tainicul, de durabilul lui amestec de chit și ulei, nici de
tăietura precisă cu diamant. Termopanele nu se sparg ca
sticla, au rame din plastic și chedere din cauciuc
sintetic. Care vor crăpa. Dar nu contează. Vorba e că se
întrețin ușor, nu trebuie vopsite, lăcuite periodic și, da,
(te) izolează mai bine de gălăgie, de frig, de tot ce-i
pe-afară. Când se strică, nu le repari, cumperi altele și
gata! Asta e lumea nouă, în care totul ține de joi până
mai apoi…
Nea’ Petrică, moțul domol, meșterul cu crucea de
lemn și de sticlă în spinare, nu se mai aude, nu se mai
vede…
El știa să repare acele ferestre care se deschid, nu
pe acelea care te izolează cât mai bine. L-au acoperit pe
geamgiu, ca pământul din țintirim, zgomotele stridente
ale lumii moderne.

 

Umbrelarii

Nu știu cum să le spun, nu știu dacă meseria lor
avea un nume aparte. Îmi amintesc doar că, din timp în
timp (pe vremea când umbrelele nu se găseau chiar pe
toate drumurile și costau multișor), le auzeam glasurile
ridicându-se, aidoma glasului lui nea’ Petrică geamgiul,
spre ferestrele noastre: „reeeepaarrr umbreeleee!”. Un
strigăt cumva cântat, unduios, sinusoidal. Umbrele, nu
umbrele. Mare lucru și accentul în vorbă! Erau mai
mulți. Nu le-am aflat niciodată numele. Veneau,
plecau…, câte unul, câte unul, din primăvară până
toamna târziu, până să înceapă ninsorile. Reparații la
domiciliu. Sau, mă rog, pe-aproape, că, de obicei, nu
erau chemați în case, în apartamente. Uneori, de la
câte-o fereastră, li se cerea ajutorul: „hei, nene, stai
puțin, că am o… Vin imediat! Așteaptă!”. Meșterul se
oprea, se așeza pe o bancă din parcul generos, plin de
copaci, dintre blocuri și aștepta acolo, în aer liber.
Cobora clientul cu umbrela stricată (o spiță îndoită de
vânt, un mâner rupt, o coadă turtită sau strâmbată, un
arc sărit, o pânză învechită, găurită) și reparația se făcea
repede, sub ochii lui. Ieftin. Convenabil pentru amândoi:
și pentru meșter, și pentru client. Reparația avea aer de
ritual. Umbrelarul scotea tacticos uneltele din tașcă pe
bancă, le așeza într-o anumită ordine doar de el știută și,
cu gesturi iuți, sigure, de maestru sau de prestidigitator
se punea la lucru. Uneori se chinuia cu mărunțișuri de
finețe. Se oprea, se gândea, căuta în minte soluții sau
scotocea în tașcă după alte unelte. Când umbrela era
gata-reparată o deschidea și o închidea de câteva ori.
Verifica, să fie totul în ordine, să fie mulțumit clientul.
Zâmbea și i se lumina fața a mândrie și a bucurie că a
izbutit. A izbutit… Ce?! Un fleac, o nimica-toată, un
chichi-michi: a reparat o umbrelă. Mare scofală! Pentru
el, nu reparația asta era importantă. Important era faptul
că, prin meșteșugul lui, a fost de folos cuiva care avea
nevoie de el. Își primea răsplata, își strângea atelierul
mobil și pleca fără grabă, strigând: „reeepaaarrr
umbreeelee!!!” Cine știe câte străzi mai avea de
străbătut, cât era ziua de lungă, până să-l mai oprească
cineva…
Acum, în comerț se găsesc umbrele berechet, și
mai scumpe, și mai ieftine. Au apărut ca, vorba ceea,
ciupercile după ploaie. Unele sunt atât de ieftine încât,
dacă se strică, e mai avantajos să cumperi una nouă
decât s-o repari pe cea veche.
Umbrelarii au amuțit. Au rămas umbrele lor în
memoria noastră, a celor care am apucat să-i vedem, săi
auzim. Am apucat să fim martorii trecerii prin lume a
umbrelor pricepute să repare umbrele.

 

Ceasornicăreasa

De fapt, erau două ceasornicărese, lucrau în
schimburi, la ceasornicăria din cartier. Colege și
prietene. Să repari ceasuri mecanice de tot felul nu era
jucărie! Nici la-ndemâna oricui. Chestiune de
multă pricepere, de multă răbdare, de tragere de inimă.
Timpul e pretențios, nu-și lasă măsurătoarea în seama
oricui. Mecanică fină. Foarte fină. În atelierul lor mic,
de câțiva metri pătrați, puteai vedea de toate, aproape ca
într-un muzeu. Ceas de mână, cu sau fără rubine, ceas
de buzunar, ceas de perete, cu sau fără cuc, pendulă,
ceas deșteptător cu cifre fosforescente, ceas-inel, ceas-medalion…
Bijuterii mici și mari. Prețioase sau mai
puțin prețioase, cu mecanisme complicate sau mai
simple. Rusești, elvețiene, franțuzești, japoneze,
germane, moștenite de la străbunica sau primite de
curând, ca dar de logodnă, de aniversare, de Crăciun…,
ceasuri de toate neamurile și vârstele. Uneia dintre
ceasornicărese, doamna Ibolya, îi plăcea, când avea
răgaz, să spună povești despre ceasuri. Știa istoricul
unor mărci, era gata să facă pe ghidul într-o expoziție
imaginară de Omega, Rolex, Seiko, Poljot, Orex…
Numai că nu prea avea răgaz. Mai mereu așteptau la
rând câte trei-patru clienți. Ea primea la tejghea ceasul
cu simptome de boală („o ia-nainte, doamnă!”, sau
„rămâne în urmă!”, sau „s-a rupt ceva înăuntru, nu mai
pot să-l trag!”, sau „s-a blocat cheița!”, sau „zornăie
ceva în interior”). Tic-tac, tic-tac! Ceasornicăreasa își
fixa lupa, orienta lampa de lucru spre măruntaiele
ceasului, îl privea cu atenție, îl sucea, îl învârtea, punea
diagnosticul și fie repara pe loc stricăciunea, fie, dacă
era ceva grav, complicat, îi spunea proprietarului să
revină peste câtva timp – o oră, o zi, o săptămână…
Se pricepea să repare ceasuri mecanice și socrul meu.
Pentru el era un hobby. Repara ceasurile rudelor, pe ale
prietenilor, pe ale colegilor de serviciu. Îl pasiona, îl
absorbea și-l relaxa munca asta. Când a plecat spre
lumea fără ceasuri pământene, au rămas în urma lui,
într-o cutie de lemn cu separeuri, unelte fine, pensete,
lupe și „piese de schimb” – carcase, arcuri fir de păr,
ace orare și minutare, rotițe, telescoape minusule,
cadrane…
Cum nu trebuiau nimănui și nici să le-arunc nu
mă-nduram, am luat cutia cu tot ce era în ea și m-am
dus la doamna Ibolya, să i-o dăruiesc, poate ei îi va fi de
folos…
Ceasornicăreasa nu avea clienți. Rămăsese
singură, colega ei plecase, nu mai era nevoie de două
ceasornicărese.
A primit cutia zâmbind cu tristețe:
– Meseria asta frumoasă e pe ducă, doamnă! Mulțumesc
pentru cadou, dar, de când cu invazia de ceasuri
electronice și telefoane mobile cu ceas, eu nu prea mai
fac altceva decât să pun curele, să strâmtez sau să
lărgesc brățări, să schimb baterii. Prea puțini mai vin la
atelier cu ceasuri mecanice de reparat. Mă doare
sufletul, o să-mi uit meseria. Bine că nu mai am mult
până la pensie! Va fi nevoie de foarte puțini dintre noi.
Atât cât să păstrăm vii ceasuri vechi din colecțiile
pasionaților sau din turnurile cu ceas vizitate de turiști.
Am plecat din atelierul de reparat ceasuri vechi cu
sentimentul că am intrat în zodia timpului ieftin și
degrabă risipit. Ceasuri electronice sunt, azi, la tot pasul.
Ieftine, accesibile oricui. Se pot cumpăra la… duzină.
Ceasuri de unică folosință, adaptate la un timp de unică
folosință. Ca umbrelele. Dacă se strică, e mai
convenabil (financiar, adică privind lumea prin ochiul
dracului), să le arunci decât să le repari.
Am ieșit din ceasornicărie și mi s-a făcut, dintr-odată,
dor de clepsidre. Poate singurele „ceasuri” ce pot
fi întoarse cu susul în jos ori cu josul în sus și în care, pe
lângă cele ce măsoară timpul prin urma umbrei în
lumină, deși pare captiv, timpul nu e încorsetat.

 

Lustragiul

Îmi vine-a crede că tinerimea zilelor noastre nu
mai știe ce înseamnă lustragiu. În cel mai bun caz, caută
în dicționar sau pe Google. Și află că lustragiu sau
văcsuitor era cândva o meserie, răspândită prin toată
lumea și practicată inclusiv de către copii. O meserie
prețuită. Să lustruiești-oglindă pantofii trecătorilor pe o
pietonală aglomerată sau prin gări, nu era lucru de șagă,
nici de batjocură. Putea fi subiect de film, ca în
„Micuțul lustragiu” sau de cinstit prin muzică, așa cum
a făcut Frank Sinatra în „Chattonoogie Shoe Shine
Boy”. Erau și lustragii de lux. La mari hoteluri. Trecute
vremi… Până când – să fi fost prin 1998… A apărut
într-o bună zi pe aleea de la bloc, aproape de intrare,
Nicu. Un băiat blond, cu ochi mari, limpezi, albaștri. Cu
figură blândă, surâzătoare, luminoasă. Îmbrăcat în haine
modeste, ce păreau să-i fi rămas mici, dar curățel. Lângă
el, o cutie de lemn, înăltuță, întoarsă cu gura în jos.
Într-o altă cutie avea creme de pantofi, două perii și o
bucată de molton.
–Bună ziua! Sunt Nicu. Ați vrea să vă lustruiesc
pantofii?
Nu se pricepea la „arta conversației”, ca lustragiii
meseriași de odinioară, nu știa să-și ademenească prin
vorbă ironică sau dulce clienții. Invitația venea mai mult
din zâmbet și din privirea lui de culoarea cerului senin.
Arăta din ochi, domol, spre cutia de lemn pe care
clientul își putea așeza piciorul.
Era vară, eu – încălțată cu sandale în curelușe
fine… Nimic de lustruit. L-am întrebat cât costă și mi-a
răspuns „Cât vrea să-mi dea fiecare!” N-avea tarif, nu
negocia. Se mulțumea cu cât primea. Am intrat în casă,
am luat două perechi de pantofi de-ai copiilor mei,
m-am întors și i-am dat să-i lustruiască. S-a bucurat.
– Aveți copii…, a zis.
– Da, sunt pantofii copiilor mei.
– Copiii vă au pe dumneavoastră, sunt norocoși, eu
n-am pe nimeni.
Așa a început să-mi povestească, în timp ce
lustruia încălțările. Crescuse la orfelinat, împlinise 18
ani de curând și fusese nevoit să plece. S-a pomenit în
stradă. Povestea detașat, de parcă vorbea de soarta
altcuiva. Nu-și propunea să stoarcă lacrimi, să
stârnească milă. Ca să nu se-apuce de cerșit, „trebuie să
muncesc”, s-a gândit să lustruiască pantofi. Găsise
undeva o cocioabă părăsită și, deocamdată, își făcuse
culcuș acolo. „Nu știu ce o să fac la iarnă, dar acum mie
bine. Găsesc eu o soluție până atunci. O să-mi caut
altceva de lucru, o să găsesc, am încredere. Sunt tânăr,
nu beau, nu fumez, nu fur, știu și-un pic de carte, până
la urmă o să-mi găsesc un loc în lume.”
A stat Nicu prin cartier aproape toată vara să
lustruiască pantofi când la o scară de bloc, când la alta,
când la intrarea în vreun magazin. Îmi spunea, când ne
mai vedeam, că a tot căutat, încă n-a găsit un serviciu,
dar o să insiste, nu-și pierde nădejdea. Pe urmă a
dispărut. Am crezut că s-au așezat lucrurile cum și-a
dorit, s-a angajat undeva și, poate, are și un acoperiș
deasupra capului, măcar o cămăruță în vreun bloc
amărât de nefamiliști. Vreo cincisprezece ani n-am mai
știut nimic de el. Până-ntr-o zi de toamnă când, la
intrarea într-un hipermarket din cartier, am zărit un
cerșetor. În haine ponosite, nebărbierit, nepieptănat,
slab, palid, ridat, tremura și bâiguia ceva aproape de
neînțeles. Când m-am apropiat, m-a privit și-a zâmbit
trist. „Sărut mâna!” L-am recunoscut după zâmbet și
după ochii albaștri, acum de un albastru tulbure: Nicu.
„N-am reușit, doamnă, n-am reușit! Ce fac copiii
dumneavoastră, sunt bine? Or fi mari acum. Eu… De
lustragii nu mai e nevoie. Muncesc cu ziua, orice, când
am unde. Când nu…”
„Da, copiii sunt bine, sunt mari, lucrează…”. L-am
întrebat dacă vrea să-i cumpăr ceva. „O pâine și-o apă
minerală, dacă sunteți bună. O pâine și-o apă!”
I-am cumpărat mai multe de-ale gurii, mi-a mulțumit și
a plecat.
A fost ultima dată când l-am văzut pe ultimul
lustragiu din orașul meu.

 

Cutia poștală

N-o să scriu despre o persoană sau o meserie, nici
despre un obiect. O să scriu despre un rost dispărut,
acela al cutiei poștale. Da, cutia pe care cândva o
verificam zilnic, curioși, nerăbdători să vedem cine și ce
ne mai scrie. O verificam așteptând o scrisoare, adică
altceva decât un e-mail de trei-patru rânduri „sunt bine,
am full de lucru, scuze că nu-ți scriu mai mult”, „uite
linkul la rețeta de pește prăjit”, „mi-am găsit job” trimis
rapid tuturor celor din agendă.
Erau scrisori lungi, povestașe, de la prieteni, de la
rude sau cunoștințe. Evident, de la prieteni reali. Nu
virtuali, dintr-ăștia pe care-i numeri cu miile, deși n-ai
dat niciodată mâna cu ei, nici nu știi sigur dacă-i
cheamă cum zic ei că-i cheamă, dacă sunt cine pretind
ei a fi… De fapt nici nu-i numeri tu, te informează
calculatorul, iar tu te lauzi. „Am 5000 de prieteni pe
fb!”, „Sâc, sâc, eu am 10000, că mi-am făcut două
conturi!” Nu mai contează calitatea prietenilor și
prieteniilor, contează cantitatea. Și numărul de like-uri.
În cutia poștală soseau veștile de la cei dragi, scrise cu
suflet. Adesea – vești bune, povestiri fascinante, cărți
poștale și ilustrate frumoase din călătorii. Uneori și vești
triste că, deh, așa-i viața! Cutia poștală era antecamera
unde veștile așteptau răbdătoare de când le lăsa acolo
poștașul până când destinatarul răsucea cheița,
deschidea ușița și le elibera citindu-le. Erau acolo, în
plic sau pe dosul cărților poștale, grafii diferite,
cerneluri felurite, bucurii, iubiri, dureri, îngrijorări,
speranțe, urări și îngândurări, sfaturi înțelepte,
mărturisiri, clipe de entuziasm, clipe de deznădejde…
toate personale, ca niște hieratice cărți de identitate ale
corespondenților. Știai dinainte, până să deschizi
scrisoarea și fără să te uiți la expeditor, cine o trimite.
Recunoșteai persoana… după scris! După amprenta ei
culturală unică. Zăboveau, în cutia poștală, dialoguri
calde, elaborate, pe o pagină, două, trei, mai multe…
Trimise de la om la om, de la persoană la persoană. O
scrisoare elaborată cerea un răspuns elaborat.
În inbox, surogatul antecamerei de care spun,
intră mesaje de la utilizator(i) la utilizator(i).
Depersonalizate. Otova. Nu cer neapărat răspunsuri. Un
emoticon sau emojicon (hlizit, furios, fericit, gânditor,
fără gură sau bandajat la cap) pe post de răspuns e
de-ajuns. Arar, ca prin minune, apare câte un e-mail mai
lung, mai îngrijit și mai acătării în conținut. Ecou palid,
fantomatic, a ceea ce însemna cândva scrisoare.
Cutia poștală avea farmec. Să vezi că se ițește din
lăuntrul ei un colț de scrisoare pe care tocmai o așteptai
presupunea emoție. O fi, oare, cea așteptată? N-o fi?
Inbox-ul oferă, nu-i vorbă, o samă de… avantaje, de
facilități, dar n-are strop de farmec. E searbăd, insipid.
Iar esența corespondenței, a comunicării autentice, s-a
diluat strașnic, până la a deveni apă-chioară, prin însăși
înmulțirea (aparent fericită a) numărului de
corespondenți per individ și prin apariția posibilității –
implicit a ispitei! – de a le scrie puțin, telegrafic, tuturor.
La grămadă.
Să primești o scrisoare – două pe săptămână,
uneori nici atât, însemna o anume tensiune a așteptării.
În inbox pot intra câte 50-60 de mesaje seci zilnic,
uneori mai multe, de ți se istovește și sleiește răbdarea
de-a le citi. Adesea, te debarasezi de ele ca de praf și
paraziți, ajung în trash necitite. Sau, în cazul PPS-urilor
și videoclipurilor (pe care fie le poți primi într-o singură
zi în „n” exemplare dacă mai mulți s-au apucat deodată
să ți le trimită, fie le-ai primit de „n” ori înainte),
nevizualizate. Deși unele sunt, nimic de zis, frumoase,
interesante, repetitivitatea lor cronofagă sfârșește prin a
ne agasa.
Cutia poștală și conținutul ei… nu erau cronofage.
Dimpotrivă. Scrisorile erau unicate, își meritau din plin
clipa de lectură. Să scrii de mână 10000 de unicate
consistente într-o viață, ca Voltaire bunăoară, era ceva!
Cine-și mai permite în zilele noastre cele grăbite spre
niciunde un asemenea lux?
Acum, să scrii și să trimiți o scrisoare de mână a
devenit, dacă nu un simptom al inadaptării bietului ins
la mersul tăvălugit al lucrurilor, cu siguranță un fel de
extravaganță a nostalgicilor.
Rostul de bază al cutiei poștale-antecameră s-a
pierdut, cum s-a pierdut și obiceiul de a scrie pe
îndelete, pe larg, de veghe la propria exprimare și la
felul în care îți încredințezi scrisorii și destinatarului
propria ființă.
De nu puțină vreme, cutiile poștale de pe panoul
de la intrarea în bloc privesc în gol, goale. Dacă, totuși,
cineva lasă în custodia lor ceva, nu-i niciun motiv de
bucurie, pentru că ori e vorba de reclame, întristătoare și
nechibzuită risipă de hârtie, ori… de facturi de consum
și somații de achitare taxe – impozite, cu sume care
ciuruiesc veniturile omului de rând.
Poștașii n-au dispărut încă, mai au de dus în tolbă
ziare și reviste abonaților îndărătnici care n-au renunțat
la periodicele tipărite de dragul celor virtuale, pensiile
acelor vârstnici care n-au card bancar, avize de
coletărie, depeșe oficiale…
Dar „geanta de scrisori” a poștăriței Cristinel s-a
golit. Doar celebra ei arie din „Vânzătorul de păsări”
amintește de rostul de-altădată al cunoscutei și
îndrăgitei poștărițe: „Măi Cristinel, n-ai vreo scrisoare,
din întâmplare/…/ Vreo scrisorică, oricât de mică/ Sau
vreun răvaș de la dragostea mea? Cristinel, vezi și nu
mă uita…”. Cu draga poștăriță Cristinel se putea vorbi,
tăifăsui omenește. Ia încearcă să-i cânți, să-i oferi un
ceai sau să-i povestești ceva poștașului electronic! S-ar
putea să ajungi la psihiatrie în cămașă de forță.

 

Petruț PÂRVESCU

paparudele

a treia zi după rusalii
umbra soarelui devenea punct

cald
zăpușeală cuptor
stam de fleașcă răstigniți sub nuc
râdeam povesteam despre noi
piele arsă năpârlită întoarsă
puțoi cu tuleiele-n floare

pe uliță
liniștea mută
și dintr-odată pe la ion cobiliță la vale
prin dreptu’ lu’ mânălungă a’ lu’ rață
vorbe strigate uimire și teamă
cu tobe surle și geamparale
intrase în sat o ceată zgomotoasă de țigani

dintre pagini slova începea să vorbească singură
o sită rătăcită de mălai ouă sau bani
deschidea larg orice poartă

acolo
printre femei copii sau bărbați
codane lăiețe în pielea goală jocul
prindea pe toată lumea în cerc

rudă paparudă
vedeam bozul verde cu bobițe negre strălucitoare
coroniță pe cap la gât și pe șolduri șirag
vedeam părul lung de abanos răsfirat
peste umeri peste sâni până la genunchi
gleznele subțiri moi
picioarele goale

rudă paparudă
vedeam cerul întors
steaua neagră deschisă-n ghioc umedă la rădăcină
vedeam mâinile valuri deasupra în spumă
ploaia de vară
aruncată în sus din găleți belșug peste focul aprins

rudă – paparudă
vino de ne udă
cu găleată nouă
dă doamne să plouă

paparudă – rudă
cântec – joc
direct în țărână
ochii noștri flămânzi prindeau mura între pleoape
și o mestecau rând pe rând îndelung!