De-ai noștri! – Veronica Laura Năstase – Suntem noi (1)

Trăiesc în visul

De a mă fi născut

Și
Încă te caut…

Încă pe ape…
Tresar răstimpuri,
Încrucișări de bine.

Crește în mine
Încă și încă,
Floare de colț

Umbra tânără
De dor

 

Târziul florilor

De nuferi
Prea ușori
Într-o noapte
Fără de lună:

Suspendată.
Clipa între noi
Pe vârf de munte

 

Pe firul ierbii

Îmi dezbrac rugăciunea
De rădăcină;
Înnod sensul cuvintelor

Copacul îmi plânge
Doi muguri
În palmă

Mâine rădăcinile
Mă vor rodi
Pe frunte

 

Niciun apus

Nu mă îndeamnă
Să îi fiu soare
Încă o dată

Dreptul meu
La nebunie
E timpul unui vers
De care
Nu m-am dezgolit

 

Devenită floare,

Primăvara
Mă așteaptă
În leagăn

Nu m-ar mira
Ca într-o zi
Să devii floare…

Atâtea petale
Ți-au căzut
Înlăuntru

 

Pe obraz –

O groapă.

Motiv
Să-ți sărut
Sufletul

 

E vremea

A frunze lăuntrice

Con de lună
Înlănțuit
De lacrima-mireasă

Îmbrac haina
Din resturi de cuvinte
Legate cu ceară

 

Pe buzele mele

Ruga
Vrea să Te țină
Între spus și nespus…

cât am să mai pot tăcea?

Mă trezesc din liniște
Și-mi încui visele
În vorbe

 

De m-ai ales

Ca într-o zi
Să-mi vorbești

Aș fi un cuvânt
Nerostit
Vreodată
Până la tine

 

Cum ai crescut ram

Cerul ți-a și înfrunzit
Un mugure de nor

Văd norul
Cum întinde bolta,
Copilul să se culce

 

Frumusețea omului,

Gând năvalnic
În păsări

Petală de tine
Înrămată
În valul
Conștiinței mele

 

Mă doare

Când ridic pleoapele

Imaginea nescursă
De pe retină

 

… când o privești,

De-atâtea ori,
Jos pe perete

Fotografia mea
Are o rană

Mi-e greu
Să fiu materia
Mâinii tale
Când o așezi
În cruce

 

Să las lumina-n lampă

Chip să-ți văd,
Nu aripă

 

Sunetul lacrimilor

Coboară
Cu pași desculți
Când pleoapele dorm

Privesc neputincios
Luna închisă în cerc
Sub paza stelelor

Și orele s-au speriat
Trezind răsăritul
Cocoșul a cântat pentru
Ultima dată