CulturăDe-ai noștri!

De-ai noștri! – Mădălina Bicu – Stele sparte (7)


Cel mai iubit

Mi-ai aruncat la urechea dreaptă o șoaptă, am prins-o cu tot timpanul și mi-a urlat până în vene. Mi-a adus aminte că niciun cuvânt plin de noroi și nicio vorbă murdară nu mi-au șters auzul. Încă te mai aud, te mai simt, te mai vreau. Dar ochilor mei le e dor să te soarbă dintr-o ceașcă micuță – măcar dintr-o ceașcă. Zahărul brun se zdrobește de pântecul meu, iar cafeaua se prelinge fierbinte pe pulpele mele murdare de tine. Ce rost are să curăț ce ai lăsat în urmă? Niciun detergent nu poate scoate petele lăsate de o iubire pierdută, niciun scriitor nu poate pune laolaltă atâtea cuvinte julite.
Am să trimit către tine săruturi morbide care să te cuprindă până în adâncul ființei tale de om, muritorule! Am să te rog să nu-ți mai fie rușine cu ce-ai trăit lângă mine. Nimic nu te-a făcut mai slab sau mai prost. Nimic n-a făcut din tine un om mai puțin frumos sau mai puțin iubit. Suflul meu e rece și mort, iar tu ești plin de viața și tânăr. Găsesc printre rămășițele organelor mele picături de sânge străin, sânge crud, purpuriu, sângele tău. Viața din tine îmi tulbură nopțile albe, mi le-ntunecă și le sfarmă între două degete mari și albe. Ah, pielea ta albă ca laptele, pielea ta tânără… Piele de om – cel mai iubit om.
Îmi las pierdute buzele-mi uscate către zilele-n care pașii tăi încă se mai îndreptau către mine și suspin tăcută în ploaia măruntă.

 

Gând de seară

Am luat o foaie goală și cu mâna stângă am început să scriu anapoda cuvinte fără sens. Nu întreba de ce, știi că sunt dreptace, dar nu te-am mai căutat de atât de mult timp încât am uitat că mâna dreaptă era destinată scrisului. Să nu razi de mine, că după atâta amar de vreme mâinilor mele încă le e dor de tine și te scriu. Oricum, să știi că sunt resemnată: îmi spun că dacă așa a fost să fie, nimic nu poate schimba asta. Poate… dacă aș fi avut mai mult curaj… în fine.
Dacă am fost atât de egoistă încât să îți fur fiecare bucățică de fericire, e drept să fiu pedepsită. Asta e sentința, până la urmă. îmi adun un pic gândurile și mă miră cuvintele mele de om resemnat, sfârșit, învins de propriile arme. Cred că, ar fi trebuit să fac mai atentă calculele, poate așa nu aș fi ajuns să nu mai am nimic, să fiu agățată de un minus. Poate am greșit calculele, știi că nu sunt bună la mate. încă zâmbesc când mă gândesc la tine – ești un înger, iar îngerii nu pot fi uitați.

M-am obișnuit cu asta așa de tare, încât ar fi straniu să revii. Ce as face cu minusul pe care îl am? Unde să îl pun, dacă tu ești prea plin de iubire? Dar, uite, iar fac calcule proaste, că tu, oricum n-ai să vii. Mă știi, visez cai-verzi-pe-pereți. Te caut din când în când, dar mi-e teama ca nu cumva ceilalți să vadă asta și o fac pe ascuns. Mă tot uit și te văd în acei tineri blânzi ca laptele, cu ochii migdalați. Nu mai sunt o adolescentă și nici tu nu mai ești unul, dar de fiecare dată când te caut, îmbrac straie de fetișcană crudă și mă mint că așa o să te găsesc.
Ce naivă, dragule! Eu nici nu știu unde să te caut. Ai putea, din când în când, să mă cauți chiar tu. Nu ar strica să vezi ce mai fac. Până la urmă, chiar și ruinele sunt frumoase in felul lor, doar de-aia aduna atâtea povești și turiști în jurul lor. Ai putea să mai descoși câte-o poveste din mine, fără să cer nimic în schimb.

 

Până la adânci bătrâneți și mai departe

Te-am căutat prin mine și-am văzut cum uitam să respir în timp ce-ți desenam răsărituri pe piele. Eram doldora de viață și fericire și-aveam dreptul s-avem lumea noastră infinită. Mai ții minte când mă strângeai atât de tare-n brațe, încât îmi tăiai respirația? Ce ai făcut cu amintirile noastre? Cred că le-ai aruncat în cele patru colțuri ale lumii, pentru că simt cum rătăcesc nebune prin lume, căutându-te.
Ți-am promis că o să te iubesc pentru totdeauna și aceeași promisiune mi-ai făcut-o și tu, dar chiar dacă ai fost legat la ochi cu toată iubirea din lume, într-o zi ai ales să pleci. Am aflat, astfel, că și iubirea are limitele ei și chiar dacă mă iubeai cu devotamentul unui câine care nu-și părăsește stăpânul, ai ales să cauți alte mâini care să te iubească, și n-ai mai fost dispus să-ți arunci inima la picioarele mele ori de câte ori pofteam eu.
Dacă astăzi ne-am întâlni întâmplător, probabil că nu m-ai recunoaște. Mi-am imaginat de mii de ori că te găsesc întâmplător pe stradă și-ai să vii să-mi cazi în brațe. Adevărul, însă, este că nu ai știi cine sunt. Nu mai sunt omul pe care l-ai cunoscut, nici măcar omul pe care l-ai lăsat aici. Tu, plecarea ta, m-a schimbat și nu știu dacă în rău sau în bine. Nu știu dacă maturitatea sau lipsa ta mi-a furat bucuria.
Dacă-ți mai aduci aminte de mine, să mă povestești frumos. Să le spui oamenilor că am fost prima ta iubire. Că ți-ai așezat sufletul în palmele mele și că 1- am crescut cu dragoste. Că ți-am țesut fir cu fir trupul și l-am slăvit că pe-o icoană. Să le spui că ți-am dat visele mele și că ai promis să le-mplinești. Și dacă insiști, ai putea să le spui că am greșit, că oamenii nu sunt proiectați pentru a fi perfecți și că greșelile mai pot fi iertate. Să le spui asta, pentru că bănuiesc că acum știi.
Aș fi vrut să nu fiu eu cea care-ți frânge sufletul, după ce l-am crescut cu atâta drag în palmele mele. Dar după toate astea, ,,cred că marele meu premiu a fost că am învățat să iubesc grav. Acum știu ce e aia să te arunci în cap.”

 

Lucifer

Infernul îmi cânta romanțe în fiecare venă uscată, în timp ce întreg Universul îmi cade la picioare și se sinucide în sângele meu clocotit. Răsuflarea trupului tău stă înaintea și în spatele meu, căutând momentul potrivit să mă-mpiedice, iar eu arunc cu poeme stricate în stânga și-n dreapta. Mă văd în oglindă și ochi-mi lucesc ca tăciunii. Tu m-apuci de mâini și m-arunci furios prin lume. îmi julesc genunchii și coatele, implorându-ți iertarea, pui de satana!

Îți surâde chipul de fiecare dată când mă-ncătușezi în lanțurile eternității de tine, dar vezi tu, binele învinge întotdeauna și aștept tăcută în suferință, ziua dreptății. Ziua în care lumina va pătrunde întunericul dintre noi, iar oamenii vor scrie povești de dragoste despre doi oameni care au încetat să se mai iubească. Ura te-a cuprins prea tare în brațele ei îngrozitor de lungi și puternice, iar mie mi-a devenit imposibil să te salvez.
Timpul alergă de parcă ar fugi de noi, așteptând să devenim cenușă. Pământului de sub picioarele mele îi e sete de tine și cere cu disperare o lacrimă de-a ta care să răcorească stratul de țărână prăfuit de timpul care nu mai are răbdare cu noi. Mă prăbușesc în apusuri pline de roșu și-mi pierd sufletul pentru tot ce a însemnat iubire vreodată în tine și-n mine. Dar în tine n-a mai rămas nicio urmă de iubire; ești ca o foaie de hârtie stearpă, suspendat în universul ăsta care nu-ți mai dă nicio șansă, în timp ce eu sălășluiesc frenetic căutând un plan de rezervă.

 

Editura Rafet, 2015

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share