Spații culturale nr. 71 (6)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Casa fermecată

Cu o ușoară surescitare, care ne susținea dincolo
de previzibilul „frânți de oboseală” după drumul început
în noapte la Aeroportul Salcea Suceava, cu schimbarea
avionului la București pentru Barcelona și după cazare
și vizită la Acvariu, am ținut să facem o plimbare cât de
scurtă pe Las Ramblas, înainte de binecuvântatul somn.
În lumini, muzici și prezențe amețitoare, privirile
chemate în toate părțile ne-au fost ridicate destul de
repede de grupul, în continuă schimbare ca alcătuire, de
turiști dornici să facă o fotografie apariției de la
balconul etajului doi sau trei al unei clădiri pe stânga
înaintării spre mare a celebrului bulevard. Apariția o
evoca pe Marylin Monroe cu rochia albă, creată de
designerul american William Travilla din filmul lui
Billy Wilder, „Șapte ani de căsnicie” (1955) și
desemnată drept cea mai memorabilă costumație din
istoria cinematografului, grație croiului, dar mai ales
ridicării sale vălurite deasupra unei guri de aerisire a
metroului din New York, descoperind picioarele și ceva
din lenjeria celebrei actrițe. Și constituia o invitație la un
muzeu al erotismului aflat chiar acolo. Am vrut să
înaintăm strategic, dar Mara-Veronica și Leo-Constantin
ne-au apucat de mâini, ridicându-și degețelul arătător.
Nu o viza însă pe sosia lui Marylin, ci pe Omul-
Păianjen din preajmă, cu mult mai atractiv pentru cei
nouă și șapte anișori ai lor. Acesta, aveam să
descoperim, reclamă, invitație la Museu de Cera,
Muzeul Figurilor de Ceară din vecinătate.
Ne-am obișnuit să ne iasă în cale în pasajul care
ne scurta drumul spre Las Ramblas, într-o clădire înaltă
și suplă, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu
denumirea „Museu de Cera Barcelona” înscrisă în piatra
frontonului și străjuită de Omul Păianjen și de robotul
din „Războiul stelelor”. Cel puțin în ziua fotografiei,
pentru că pasajul, loc de trecere numai ziua, la căderea
nopții un grilaj cu un lacăt îl separa de stradela pe care
o apucam spre hotel, avea o viață proprie ritmată de
Museu, deoarece ne trezeam întâmpinați de
surprinzătoare făpturi, urmăriți din neașteptate unghiuri,
dar mai ales de pe balustrada scării largi a edificiului
care ținea sub privirile sale atât muzeul, cât și
misterioasa cafenea El Bosc de les Fades/ Pădurea
Zânelor, „cu pârâu și oglinzi fermecate”, cum scria în
ghidul care ne însoțea în călătorie și căreia nu i-am
deschis ușa niciodată, tresărind și grăbind pasul când la
apropiere din bezna ferestrei sale apăreau chipuri și
siluete în care nu ne recunoșteam, cum ar fi fost firesc,
preschimbate de cine știe ce vârtej al sticlei brune din
care fusese confecționată.

Fiecare trecere prin pasaj, fiecare personaj care
ne saluta în numele muzeului, mie îmi stârnea o
amintire cu Mama: trăisem împreună unica experiență
în materie de figuri de ceară ca vizitatoare ale expoziției
organizate în mai 2006 de Muzeul Național al
Bucovinei într-un cort la Cetatea de Scaun a Sucevei,
expoziție dacă nu în exclusivitate, cel puțin dominată de
personalități politice, de oameni de stat ai secolului XX.
În semiobscuritatea care le proteja carnația de ceară,
personalitățile, alese după gustul proprietarului, Muzeul
Figurilor de Ceară din Sankt Petersburg, îi provocaseră
Mamei, veteran de război și om atent la evenimentele
majore ale planetei, o atitudine oarecum oficială,
dublată de nemulțumirea de a nu le vedea îndeajuns de
bine și mai ales de a nu ieși îndeajuns de clar în
fotografiile pe care i le făceam amintire, amândouă
convenind la întoarcere că nu se comparau cu
personajele din Sala Tronului a muzeului sucevean,
trecând peste amănuntul că acestea din urmă rezistau
luminii depline prin alcătuirea lor de sticlă și rășini.

Deși nu mi-o trecusem în program, vizita la
Museu de Cera din Barcelona a avut în cele din urmă
loc într-o amiază, împreună doar cu Dalia-Nicol, ca să
evit scenele de groază, peste care dădusem din
întâmplare, descrise, fotografiate și postate pe internet
de un călător entuziast, Marei-Veronica și lui Leonid-
Constantin dăruindu-le, în schimb, o vizită la o
expoziție, organizată atractiv pentru toate vârstele,
dedicată istoriei inginerești (La labor de los inginieros
militares) a Armatei Spaniole în Catalonia la Centrul de
Istorie și Cultură ale Pirineilor de pe Las Ramblas.
Semiobscuritatea protectivă ne-a întâmpinat și în
muzeul fondat în casa, în clădirea veche, cu scara în
spirală, în 1973 de Enrique Alarcon. Și ca și Mama, la
peste 80 de ani, nepoțica în pragul celor 18 ani ai
majoratului, dar cu o undă de umor, cu un surâs în plus,
a ținut să intre pe scena vieții preferaților, rugându-mă
pentru câteva fotografii cu John Lenon, împreună cu
Yoko Ono, însoțiți de cantautorul argentinian Atahualpa
Yupanqui, cu Miró, Velazquez, Picasso, cu Steven
Spielberg și Harrison Ford în „Indiana Jones”, în
aceeași atitudine cu Cristofor Columb, cu mâna întinsă
în zarea Americii, cu Neil Armstrong și Buzz Aldrix,
străjuiți de imaginea primului lor pas, primului pas
omenesc pe Lună, dar și pentru două selfie-uri cu
bunica, într-unul amândouă încadrându-l pe Picasso,
reflex și al impresiei pe care i-o lăsase muzeul consacrat
acestuia.

În schimb, bunica a rezistat tentației puternice
de a intra foto în lumea minunatelor lecturi ale copilăriei
și adolescenței sugerate de Scufița Roșie, Albă ca
Zăpada și Căpitanul Silver. Însă nu și aceleia de a-l
întâlni pe Cid, în scena cu Jimena y el Cid Campeador,
cu mărturisirea adresată de legendarul erou medieval al
Spaniei întregi doamnei inimii sale: „Mi-am împăcat
onoarea și pe bătrânul tată;/ Viu să te-mpac pe tine
acuma, adorată./ Am alergat aicea de mâna ta să mor;/
Ce-am fost dator făcut-am și fac ce sunt dator.”
Mărturisire decupată din celebra tragedie a lui Corneille
și nu din încântătoarea repovestire a faptelor mărețe ale
biruitorului maurilor de către Alexandru Mitru,
repovestire descoperită mai târziu, în anii școlii primare
a lui Niadi și Tandin, colegi de clasă și de bancă pe
atunci. Din Corneille, fiindcă siguranța părinților că
însuși conținutul cărților le va hotărî lectura la vârsta
potrivită, îmi adusese sub ochii însetați de școlăriță
cartea lui Corneille în traducerea lui Șt. O. Iosif, cu un
cuvânt înainte de Cezar Petrescu, deja doi scriitori citiți,
iubiți, garanție că timpul dăruit „Cidului” nu va fi unul
pierdut. Și într-adevăr, a rămas de neuitat, ca și „Romeo
și Julieta” în versiunea lui Șt. O. Iosif, ca și unele din
versurile celebrelor piese ale lui Corneille și
Shakespeare.
Într-un muzeu al figurilor de ceară din
Barcelona Spaniei nu aveau cum să lipsească nici Don
Quijote, cu Sancho Panza și Dulcinea, nici Goya, nici
Sarasate, iar în Barcelona Catalaniei – între mulți alții,
Guell, genialul Gaudí, și, preveniți de Niadi, filosoful,
teologul, misticul, scriitorul Ramon Llull/ Raimundus
Lullus (1232-1316), întemeietorul limbii literare
catalane, din 2001 – patronul inginerilor informaticieni
din Spania, sărbătorit pe 27 noiembrie, apoi chiar
sanctificat la șapte secole de la stingerea din viață. Cu
scrierile esențiale apărute și în limba română, în special
prin devotamentul competent al unei traducătoare de
excepție, Jana Balacciu Matei, activitate încoronată atât
de meritat cu importante premii catalane, între care, rar
acordată unor străini, Creu Sant Jordi/ Crucea Sfântul
Gheorghe a Generalității Cataloniei.

Mișcate de plăcutele reîntâlniri, de punerile în
scenă acompaniate de piese muzicale evocative, de
inspirate aduceri în lumină ale unui personaj sau altul la
apropierea noastră, ne-am recunoscut cucerite de Museu
de Cera Barcelona, recunoaștere rostită cu glas tare
când, la alegerea Daliei, am poposit în nava din Star
Wars, celebrul film „Războiul Stelelor” al lui George
Lucas, avându-i alături pe Luke Skywalker, pe prințesa
Leia și pe roboții care-i însoțesc. Odată cu ei, sau odată
cu noi, în navă s-a strecurat și micuțul extraterestru ET
al lui Steven Spielberg, dintr-un film care a umezit
cândva și ochii copiilor Niadi și Tandin Cernica. Apoi,
în final, la alegerea mea, am întârziat alături de Jules
Verne în submarinul Nautilus al căpitanului Nemo din
neuitatul roman al copilăriei mele „20 000 de leghe sub
mări”. Când am trecut pragul salonului său, „se auzi un
zgomot, ca și cum învelișurile lui Nautilus s-ar fi
deschis de o parte și de alta. (…) Prin două deschizători
alungite se vedeau acum valurile. (…) „Un grup de
baliști, cu corpul turtit, cu pielea zgrunțuroasă, cu câte
un ghimpe ascuțit pe aripioara dorsală, se juca în
preajma lui Nautilus, mișcându-și cele patru rânduri de
țepi din jurul cozii. (…) Printre ei fâlfâiau vulpile de
mare, asemenea unor pânze luate de vânt… (…) Îi
priveam cuprinși de o încântare fără margini. Strigătele
noastre de uimire nu mai conteneau”. Deodată, un
zgomot asurzitor le întrerupse, stinse lumina și mișcă
puternic submarinul, dezechilibrându-ne atât de tare,
încât nu am realizat dacă ne prăbușește pe fundul mării
sau ne ridică dincolo de suprafață și mai sus de nori.
Nu poți să măsori, să apreciezi timpul când
trăiești așa ceva, dar tot atât de pe neașteptate, cu inima
încă strânsă de surpriză, ne-am pomenit amândouă
într-un întuneric mai luminos. Era al reclamelor și al
stelelor de pe cer. Ne-am îndreptat spre ieșirea la
stradelă, dar am găsit grilajul tras și lacătul pus. Ne-am
întors cu gândul să ieșim în Las Ramblas, dar când am
ajuns în dreptul misteriosului El Bosc de les Fades, ușa
se deschise încetișor. Urmărite din fereastră de făpturile
pădurii vrăjite, am știut că avem doar o secundă ca să ne
hotărâm.

 

Nicolae MIHAI

Lehamite

Noi suntem expirații clipelor
trecute, mult încercați de chinuri,
pe de rost știute.

Strângem mereu din dinți,
n-avem nimic ascunde, viața-i
întoarsă cu fața de la noi, niciunde.

Ca urmele de pași pe gălbenele
frunze, suntem larmă de fluturi
ce vrea să se recuze.

Proprietari de boli, dar și de lacrimi
multe, gardienii timpului nu vor
să ne asculte.

Cu plânsul doar plătim singurătății
vamă, când cei plecați, pe drum
ascuns, la ei ne cheamă.

 

Din retorica ploii

Voi împrumuta din retorica ploii
răcoarea scuturată pe frunzele frânte

ropotul stropilor asurziți/ de mireasmă
rămân o poveste despre o lacrimă
și o dâră de soare iscată

e un calm ce nu are timp să se mire
îndeamnă la pândă mă face părtaș
de alb și albastru risipit în litanii
în șoaptă menit ca să mă doară

aceiași nori în agonie huiduiți
cu privirea
slugărind tonul ploii sonor
adună sub geam răsuflarea oprită
ca un cântec grăbit de bun rămas

 

Cu gura închisă

Sunt clipe când te ascult
chiar și când taci

Nu pierd o vorbă
o șoaptă nimic
doar așa putem revendica
rămășițele unui dialog
între două ferestre deschise
ce se tot strigă pe nume
dar nu se aud niciodată

 

Gina ZAHARIA

fotograf de ocazie

au ieșit hergheliile din tablouri
peste tot pânze sparte
praf
și fotografi de ocazie
prin târguri se vând cărți de povești
pelin de mai mierea de lângă el și
saci doldora cu poteci răgușite
ca niște soldați peste care a nins
în toiul verii

o femeie își strânge la piept pruncul născut peste noapte
are surâsul ei curajul ei amărăciunea ei și un fir de
busuioc
în pumnul nou ca o nucă verde
ursitoarele abia s-au trezit
una își spală gândul de ieri
alta greu se recunoaște în oglinda cu două fețe
dar îndreaptă o rază misterioasă
peste curioși

iată e nevoie de un simplu click
să vezi istoria cu centură de siguranță
gonind prin albumul
alb-negru

 

prin pagina de astăzi

mi-am pregătit gândul să iasă pe stradă l-am îmbrăcat de
sărbătoare
și i-am spus să nu se abată din drum
– vino cu mine mi-a șoptit mi-e greu să descui poarta cu
dreapta
parcă o schijă s-a oprit în brațul meu și nu pot s-o scot

singurătatea ieșise înaintea noastră
odată cu ea tot timpul din lume
puteam să-l întreb câte și mai câte
dar m-am prefăcut că mă închei la șireturi ca și când
aveam drum lung
prin pagina de astăzi
la colț am zărit cerșetorul de ieri
privea în gol
în ochii lui fluturii conturau desene abstracte
din flori de măr și cais din răsărituri și apusuri
iar zborul între continente era simplu simplu de tot
însă cei mai mulți poposiseră la marginea deșertului…

– ți-e foame? mi-a strecurat un zâmbet searbăd
ia de aici pâinea pe care mi-ai dăruit-o iarna trecută
mi-a înghețat în palmă un anotimp întreg
când au venit păsările călătoare le-am împărțit câteva
firimituri
și era dulce și am păstrat-o
ia-o e sfințită cu răbdare acum grâul a învățat să crească
singur
am să-l ascult cum se face mai înalt decât noi îl vor
treiera păsările cerului și vom primi de la acestea
binecuvântarea

apoi am văzut zidul cel nou meșterii uitaseră scara
înăuntru
pentru razele soarelui era ca o clapă de pian pe scena
pământului
și se auzeau îngerii cântând în cor și se făcea ecou divin
pretutindeni
și săreau peștii în bărci iar lebedele împodobeau stuful
cu liniște

când m-am întors purtam în suflet cea mai luminoasă
fotografie făcută vreodată
fotografia de duminică.

 

lângă o căpiță de maci

ce departe e câmpul în care am deportat dragostea
zadarnic am învățat-o să se facă izvor
poate n-a știut să-și coasă fluturi pe rochie ori n-a aflat
că mersul pe jos alungă singurătatea
iar gardurile de nuiele înfloreau cât s-o deruteze
că venim o dată pe zi
cu apă și miere

când am văzut-o șchiopătând am crezut că glumește
că ne învață cum se trece printre spini
ori se alintă
uneori stă ghemuită lângă o căpiță de maci
ce tablou
zic
bărbia atinge genunchii părul a devenit spic de lumină
privesc și tac
palmele noastre duc făclii spre niciunde
privești și râzi
nu se poate ascunde în plină secetă
nu
niciodată

trec lupii spre nord și nu le pasă că pelinul e gata s-o
întreacă
măcar să-l așeze la pământ ne-am putea imagina asta
ar ajuta-o să înțeleagă că acolo s-a născut
departe de noi
departe
într-un car de cuvinte străine
care strălucesc de la o sută de metri
încolo

 

flori de salcâm

de unde să știu cum e cu roboții ăștia
dacă în inima lor ajunge sânge pământean
măcar o dată pe zi
ce alte preocupări mai au
dacă țin legătura cu frații lor
ori dacă și-au făcut vreun plan de vacanță

chiar
de unde să știu
dacă nu înțeleg ce spun?!
am impresia că vorbesc în somn
din când în când ridică din umeri
ca și cum ar scutura
de gălăgie
niște vrăbii

iată
pașii de fier rămân pe asfaltul zilei
au mărimi diferite
în urma lor cad flori de salcâm
multe flori de salcâm
ca niște morminte
răscolite
de zei

 

post restant

într-o zi au venit la ușa mea un copil și un șoarece
vino să ne jucăm de-a pitita
mi-au zis
să ne ascundem de noi într-o scorbură
și să coasem zilele vechi
de rucsacul în care trăim

într-o seară au venit la mine
un copil și o albină
vino să zburăm mi-au zis
deasupra orașului
din când în când să ne oprim în castani
ca niște viteji în goana după iluzii
mâine vom culege amintiri
coapte la soare

apoi am expediat pachetul cu vise
la post restant
iar copiii se încheiau la șireturi
cu gândurile mele

 

Lucian MĂNĂILESCU

CORĂBIERUL

Într-o zi, când s-a întors de pe munte,
tatăl meu a început
cu milostenie şi frică,
să alcătuiască o corabie.
Lumea râdea: „Ce faci,
măi Gheorghe, de aici
până la mare e tare departe,
şi în noi e secetă şi cum aduni tu
toate ale lumii să le scapi de potop?
Tata tăcea, şi lacrimile lui
erau tot mai sărate…
A căutat o pereche de fluturi
câteva flori, şarpele
fără pereche, al casei,
şi o fotografie în care
maică-mea era fericită.
Pe urmă tatăl meu, corăbierul,
a ridicat pânza neagră în vânt,
a dat drumul porumbelului
să zboare şi corabia
s-a scufundat în pământ…

 

NUCUL

Tata a sădit în livadă un nuc amar:
i-a dat gândurile lui foşnitoare
şi toate primăverile care nu au mai fost
iar el a plecat peste muntele din zare!
Nu mai am amintiri, acum sunt acolo doar
ploile verzi ale ierbii şi cântecul cucului…
Dar ştiu că într-o noapte, când luna
va trece pe sub pământ, nucul
o să mă mângâie pe frunte cu degetele tatei
şi o să-mi spună, în şoaptă:
„Trezeşte-te, copile, că e târziu
şi trebuie să pornim către casă!”