De-ai noștri! – Mădălina Bicu – Stele sparte (6)

Ești liniștit?

Singurătatea ți-ai lipit-o pe tâmple și i-ai dat voie să-și înfigă colții în pielea ta; totul din răzbunare că nu te-am iubit. Mi-ai făcut bagajul și m-ai aruncat din inima ta, m-ai smuls, m-ai obligat să-mi rup rădăcinile din tine. După ce am plecat, ai început să cureți după mine. Ți-ai șters din inimă – cămăruța mea, palatul meu – urmele pașilor mei dansați de ritmul bătăilor de clipe, mi-ai șters amprentele degetelor cu care-ți gâdilam sufletul când ploua afară, ai spart oglinda-n care mă vedeam a ta, ai dat foc gândurilor în care ne regăseam și-ai plâns – lung, isteric. Ți-ai descusut pieptul și ți-ai scos inima afară – curată, goală. Ai închis-o într-un borcan și i-ai interzis să mai viseze la mine, o femeie dezastru, o furtună.
Ți s-au liniștit apele oceanului din tine, dar a meritat prețul plătit? Și chiar dacă inimii i-ai interzis să-mi ducă dorul, mâinile tale mi-au simțit lipsa, m-au căutat și au fost încordate, s-au frământat când nu m-au găsit.
Te-ai rătăcit de mine și alergi bezmetic pe coridoarele greșite ale unui spital de mult părăsit și tu crezi că alergi prin viață – liber, frenetic. Degeaba te strig, nu m-auzi.

 

Capriciu

Mă tem că dacă m-ai iubi, tâmplele mi-ar exploda și iubirea mi se va prelinge pe sâni, apoi pe pântec și coapse. Dar chiar și așa, te rog mult să mă iubești!
Iubește-mă iar, frenetic, nebunește! Mai profund decât prima dată! Dă-mi sufletul tău din nou, ca pe-o jertfă pe care n-o merit, dar care-a pășit prin mine, care-a crescut prin mine! Nu mă mai întreba cine sunt, pentru că știm amândoi de câte ori ți-am cântat șoptit în urechea stângă. Mi-am îngrădit toate gândurile în tăceri, cu speranța că n-am să te mai simt, c-ai să amorțești în mine și o să uit că ești acolo, în suflet… Dar n-ai amorțit și te-am simțit dimineață când plecăm, apoi te găseam furișat printre oameni și te vedeam seara odihnindu-te pe așternuturile mele. N-am știut că tu ești cel care mă iubește, și mi-am însușit toate meritele, fără să văd că te- ai lipit de perete, devenind umbra mea fără cuvinte, dar cu dureri. Ai fi vrut să mai fiu om, să mai fiu femeie și să nu mai scriu poeme groaznice despre iubiri neîmplinite.
Iar acum, în jur e o liniște spartă de respirația ultimului tău fluture bolnav, care n-a mai vrut să plece din mine doar să-mi aducă mereu aminte de mâinile tale nervoase scoțând cu brutalitate iubirea din mine. Nu pot să-1 alung, pentru că nu vreau să știi că simt moarte în mâini și tresar de fiecare dată când îmi dă iluzia atingerii tale!
E mai simplu să-l las să se plimbe prin venele mele, să-l las să se-ncolăcească prin mine. Ți-aș cere să te-ntorci, dar mi-e teamă c-ai să-mi aluneci iar printre degete și n-aș suporta să te pierd din nou. N-aș putea să mai mor încă o dată. Știu că oriunde ar fi locul meu în lumea acesta, o să te port cu mine și chiar dacă-ți va fi dor de sângele meu, tu o să știi că nu m-am născut în trupul potrivit și n-ai să mă cauți. O să tânjești și tu după inconștienta mea existență, după inima mea goală, în care ar încăpea întreg Univers. Cu toate astea, o să aștepți acea secundă în care eu pur și simplu nu exist. Și-ai s-o trăiești cu toate simțurile tale, ca și-atunci când mă slăveai.

 

Stele sparte

Am rămas cu sufletul ticsit de regrete și cu o durere imensă pe care niciun om nu a fost capabil să mi- o vindece. Am citit mult, am căutat peste tot un remediu și nimic nu a vindecat-o. Cu timpul, a amorțit. Când mă gândesc la tine, o simt. îmi strangulează simțurile și îmi pătrunde în vene, se-amestecă cu sângele meu și îmi străpunge respirația așa cum respirația ta era străpunsă de cuțitele pe care ți le înfigeam în propria-ți existență și te otrăveam cu iubirea mea sălbatică și posesivă.
Ți-am ucis visele, speranțele, ți-am distrus planurile, sentimentele, iar ultima victimă a fost iubirea pe care mi-o purtai. îmi creasem o sete nestăpânită de moarte și ucideam tot ce îmi ieșea în cale până când numărătoarea a ajuns la tine. Tu, cel care mi-ai intrat în atrii și ventricule, cel care mi-a răscolit sufletul, iubindu-l așa cum era.
Pentru toate astea voi muri înainte de vreme; voi fi nefericită și nu voi mai iubi niciodată. Voi săruta buze străine și niciunele nu mă vor face să le uit pe ale tale.
Voi îmbrățișa trupuri de bărbați care nu-ți vor semăna, iar fantoma iubirii tale mă va urmări toată viața. O singură bucurie voi avea, aceea că voi putea jura cu mâna pe inimă că eu am iubit doar o dată.
„Noaptea în care fusese înșelat prima dată. Plângea cu fața în sus, lacrimile îi gâdilau urechea. In noaptea aceea de martie târzie luptase cu sine până când zorii îi secaseră lacrimile și lumina îl împinsese din nou la drum. O iertase, spunându-și că o iubește.”

 

Contratimp

Am să-mi las gândurile să se izbească de oasele tale și-am să le combin una câte una, zdrobindu-le pentru totdeauna între două secunde înghețate de timp. Gravitez în jurul tău, fără să mă vezi, fără să mă percepi, fără să știu că la fiecare răsărit îți mângâi chipul adormit. Sunt aici, sunt acolo, sunt mereu lângă tine; neputincioasă, inutilă, cerându-mi în șoaptă iertare.
Dar sufletul tău nu se mai dezgheață, iar vălul pus pe ochii tăi nu mai cade niciodată. Mă ține închisă în tine, aproape moartă, cu trupul sfâșiat de durerile trecutului. Bâjbâi în întuneric, căutând o licărire, un bulb crud de lumină, lovindu-mă, mereu, în bezna vinovăției, de ura ta care ia tot mai mult forme.
Cred că n-am să scap niciodată de pietrele pe care le arunci în mine, cred că n-ai să uiți niciodată că după luni întregi în care ți-am crescut egoul, l-am strivit nemiloasă cu pumnul, însă tu nu știi că odată cu eliberarea mea, ziua renașterii se va așterne peste tine și-ai să devii, iarăși, falnic ca un brad. Tu nu știi că iertarea mea aduce cu sine împăcarea trecutului, potolirea curenților, stingerea focului care mistuie tot. Tu nu știi toate astea și lovești în mine cu o furie mută, care mă lasă să văd din ce parte vine. Eu mi-am pierdut capul, dar tu ți-ai pierdut inima.