Spații culturale nr. 71 (5)

Semnal de carte

Krzysztof D. SZATRAWSKI

Distanța ca metaforă*

Printre exponatele Muzeului Național de
Literatură Română din Chișinău e și mașina de scris
marca „Olivetti”, care a aparținut lui Leo Butnaru,
remarcabil poet, prozator, eseist, exeget al
avangardismului și traducător. A doua mașină a
colegului nostru, model „UNIS de Luxe”, este în grija
istoricului Vasile Olteanu, directorul Muzeului Primei
Școli Românești din Brașov. Leo Butnaru este o figură
proeminentă în cultura românească. Iar în anul 2019
Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova l-a propus la
Premiul Nobel pentru Literatură.
Ca om aflat la interferențele culturilor și istoriei,
trăitor într-o zonă a lumii, ce focalizează ca o lentilă
razele ideatice ale discursurilor și demersurilor din
Europa Centrală, el nu se limitează la cultivarea propriei
identități, ci transgresează cutezător frontierele,
ridicându-se deasupra diviziunilor și eventualelor
antagonisme. Concomitent, ca autor ce scrie în română,
e creatorul unei culturi legate de trecutul demn al limbii
căreia îi datorează nu doar instrumentarul și esențele
scrisului, comunicării artistice, dar și situarea sa în
ierarhia conceptelor și valorilor superioare. Leo Butnaru
tratează respectivele evidențe drept puncte de
deschidere și afirmare ale creativității în contextul
spiritului și atitudinilor artiștilor de avangardă. Această
poziționare în context transnațional, în sistemul de
referințe la civilizațiile legate de comunicare prin
diverse limbaje, ce impulsionează viziuni orientate spre
viitor ca permanentă contemporaneizare, determină
atitudinea poetului și propune perspectiva din care ar fi
evaluată opera sa.
Ca scriitor școlit, sub aspect profesionist, și de
arta jurnalismului și eseisticii active, de speță culturală,
practicate mulți ani, Leo Butnaru este un creator și în
sfera non-ficționalului. Deși niciuna dintre formele
literaturii nu îi este străină, el tratează poezia într-un
mod special, ca pe cea mai deschisă metodă de căutare
și de comunicare a adevărului, întru adevăr. De unde și
filosofia poemelor sale ca motricitate a discursului și
metodă de cercetare. Este important a sublinia că o atare
caracteristică a scrisului său rămâne constantă pe durata
deceniilor, de parcă, la momentul debutului, autorul
atinsese deja esențele vocației poetice de viitor.
A debutat în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în
care, încă student fiind, avea să fie angajat și în redacția
căruia activează după absolvirea facultății, pentru ca, în
1977, să fie destituit din post pentru un articol despre
Mihail Kogălniceanu, scriitor și politician important în
secolul al XIX-lea, care pleda pentru Unirea tuturor
românilor. Motivațiile național-istorice ale înaintașilor
alimentau și consolidau idealurile unui tânăr, care căuta
răspunsuri la întrebări sacramentale și în literatură. În
1988, el mărturisea: „Poezie/ dulce-amară/ pe nimeni nu
l-ai făcut cu adevărat fericit/ ci doar/ (mulțam și pentru
atât)/ mai puțin nefericit l-ai făcut” (Regula generală).
Punctul de plecare al poeticii lui Leo Butnaru
este economia și precizia cuvintelor. Precum spuneam,
ca jurnalist profesionist și ca redactor, a lucrat zeci de
ani cu textele sale, dar și cu ale altor autori, ceea ce a
făcut ca limbajul său să fie extrem de precis, lapidar și
eficient. Și acesta e cel mai sigur temei în travaliul
poetului. Respectul pentru cuvânt ca purtător al valorii
în poeziile lui Leo Butnaru merită atenție drept
categorie ce condiționează procesul creativ. Cuvântul, în
plurisemantismul său și expresivitatea-i metaforică
aleasă, constituie temeiul, proprietatea și prioritatea
poeziei, ce se referă foarte relativ la regulile lingvistice,
urmând propriile principii în crearea și înfățișarea
sensului, „aprinzându-se și luminând” (Cum citește
sfântul).
O altă caracteristică a poeziei lui Leo Butnaru
ține de experiența sa intelectuală și cea profesională. Ea
se bazează pe miza axiologică nu doar a posibilității, ci
și a necesității, ca datorie, de a căuta adevărul. La fel
cum discursul filosofic tratează faptele, poezia înțelege,
abordează și organizează sensurile, semnificațiile.
Niciodată nu se mulțumește cu simpla definire a
noțiunilor, nu acceptă explicații de ordin comun, la
îndemâna mai multora. În poezia lui Leo Butnaru puteți
găsi tocmai ceea ce e posibil a se afla, de obicei, dincolo
de raza de acțiune a conceptelor, iar curiozitatea și
inventivitatea sa amintesc de jurnalistul de investigație,
decis a merge până în pânzele albe, spre a spulbera
dubiile. Prezumția conform căreia cunoașterea umană
nu este nici adevărată, nici suficientă conduce direct la
presupunerea filosofică, în virtutea căreia nu ne putem
mulțumi doar cu înțelepciunea colocvială, jinduind și
căutând un al doilea, al treilea fundament-argument al
realității și punând întrebări tot mai complexe. Poetul
este eminamente conștient că nu există o aventură mai
fascinantă decât lichidarea stereotipurilor și căutarea
adevărului.
În esențializări laconice și precise, poezia
permite să surprindeți sclipirea în care lumea poate fi
cunoscută și înțeleasă mai deplin. Energia, eliberată/
emanată de cuvânt, de metafora subtilă, dezvăluie
resorturile existenței și lumina interioară. Pentru un
moment, realitatea se dovedește a fi o impresie
relevantă, apărând, parcă, într-o unică ordine posibilă.
Această epifanie dezvăluie impulsuri și angrenaje ce
guvernează lumea, procesul dinamic de metamorfozare
permanentă pe care l-am putea înțelege ca sens al vieții,
în opoziție cu presupunerea că sensul existenței ar fi
moartea, neființarea (Sensul sensurilor). Prin urmare,
dacă este imposibil să se accepte o astfel de viziune ca
imagine a lumii, dacă nemișcarea provoacă falsitatea
acesteia, conturul neexprimat, schița nefinalizată pot
reprezenta cea mai credibilă imagine. Prin poemele sale
Leo Butnaru exprimă ce Wittgenstein sugera drept ceea
despre ce ar fi indicat să se tacă. Adică, poezia e redusă
la tăcere, însă rămâne a fi plină de semnificații.
Toate astea devin posibile și grație menținerii
distanței: „În condiții de telepatie/ dar și de simpatie/ ne
putem citi gândurile la distanță.// Fă un pas-doi îndărăt/
să reglăm optim claritatea/ apariției/ și transmiterii
ideilor” (Distanța necesară). Distanța luată față de
realitate poate fi interpretată ca scepticism cognitiv
rezultat din respectul pentru adevăr, care nu o singură
dată se manifestă drept echilibru al metaforelor subtile.
Este cunoscut faptul că multe se pot vedea mai distinct,
când sunt privite de la distanță. Iar în procesul de creație
Leo Butnaru acționează asemeni pictorului care se
retrage, pentru a putea evalua relevanța compoziției,
cromaticii. Prin urmare, distanța nu vizează doar
subiectul liric al poeziei, ci se dovedește a fi una dintre
atitudinile cheie ale timpului nostru. Știința de a regla
distanța se include în metoda de creație și, concomitent,
ea ține de igienă intelectuală și emoțională, ce vă
permite să priviți lumea și persoanele, simțindu-vă în
afara pericolului, iar aceasta îndeamnă de asemenea la
nepărtinire întru obiectivitate. Evaluarea, aprecierea se
pot face doar la o distanță ce reduce riscul de topire a
unei lumânări aprinse, aflată foarte aproape de flacăra
unei alte lumânări.
Postulatul menținerii distanței spațiale lasă a se
subînțelege atitudinea lui Leo Butnaru față de
categoriile cognitive tradiționale. Poezia sa își (ex)trage
energia, spiritul, misterul din filosofia clasică, deși
preferințele îi sunt orientate spre suflul avangardist din
secolul XX. Prin urmare, să ne reamintim că, din
punctul de vedere al primelor două decenii din noul
nostru mileniu, avangarda de acum o sută de ani este
obligatorie ca lectură și revalorificare, pentru timpurile
noastre ea constituind clasicitatea, fără cunoașterea
căreia am putea pierde orientarea în labirinturile poeziei
contemporane.
Interesul pentru poezia avangardistă se
manifestă și în fructuoasa activitate de traducător a lui
Leo Butnaru. În această vastă componentă a activității
sale poetul merge în linia asimilării și recreării operelor
de pe alte meridiane, ceea ce-i permite să-și
îmbogățească, să-și diversifice și să-și extindă spațiile
propriului limbaj și ale gândirii. El optează pentru
creatori din zodiile avangardei, în special din spațiile
culturii ruse și ucrainene. Cele mai importante realizări
ale traducătorului Leo Butnaru includ antologia în două
volume „Avangarda rusă” (2006), urmată de antologii
de teatru și manifeste ale avangardei, precum și
„Avangarda ucraineană” (2014), iar printre zeci de
volume de autor, traduse și publicate în România, se
numără cele ale Marinei Țvetaeva (2013), Anna
Ahmatova (2015), cărți de Velimir Hlebnikov (poezie,
eseuri, proză, teatru; 2003, 2005, 2008 și 2014), selecții
din poezia lui Vladimir Maiakovski (2008, 2011) și
ediții în două volume ale operelor lui Osip Mandelștam
(2014) și Danil Harms (2016). Una dintre lucrările
fundamentale în activitatea de traducător a lui Leo
Butnaru este și „Panorama poeziei avangardei ruse”
(2015), apreciată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din
România.
Chiar și o sumară trecere în revistă a realizărilor
lui Leo Butnaru (peste 80 de cărți personale editate, cam
tot atâtea traduse, plus sute de publicații importante în
reviste și antologii literare din mai multe țări) ne
permite să ne orientăm asupra întinderii și profunzimii
intereselor sale de creație. Traducerile s-au dovedit a fi
un component valoros pentru căutările și împlinirile-i
artistice. Prin urmare, distanța necesară a fost
determinată și de diferențele lingvistice, culturale…
stimulatorii. Din nou – de data aceasta, într-o reabordare
a experienței avangardei – poezia s-a dovedit a fi
instrument cognitiv și estetic excelent, adică foarte
eficient.
Procesul de conturare a propriei sale poetici s-a
întâmplat concomitent cu studierea și asimilarea
creatoare a realizărilor avangardei românești (Ionesco,
Tzara, Urmuz etc., etc.), a celei italiene, dar și a
„veacului de argint” rusesc, ceea ce i-a permis poetului
să-și formeze și să-și consolideze integritatea și
independența ca personalizare. Ar fi ca și cum încă o
formă a distanței: găsirea spațiului necesar și,
concomitent, nerenunțarea la implicarea în res publica
(treburile societății). Găsește-ți propria voce, dar și locul
în care ea să nu fie împiedicată a se manifesta. Acest
postulat devine angajament moral: „Pentru cei ce
răspândesc lumina minții/ înghesuiala nu e bună/
precum nu e bună între lumânări aprinse care/ se
înfierbântă unele pe altele/ se încovoaie molatice/ mai
repede topindu-se/ mai curând stingându-se” (Distanța
necesară).
E adevărat că, oricât de sincer încercăm noi să
mărturisim, uneori poezia ne poate obtura pe o vreme
cunoașterea. Și chiar dacă la un moment dat scânteiază
cu o privire fulgerătoare, niciun cuvânt nu poate
formula și transmite respectivul fenomen. În această
clipă eseistul și filosoful trebuie să se oprească. Însă
înainte de toate Leo Butnaru este poet. Și ca poet dânsul
știe că misterioasele cuvinte pot crea situații cognitive
ce oferă mult mai multe informații decât suma lor
logică, încât în spațiile dintre cuvinte puteți vedea
reflectarea pietrei filosofale. Spații marcate de prezența
structurilor ideatice care conțin adevăruri, a căror
presupusă prezență explică ceea ce eludează logica și
poate fi exprimat doar prin poezie și muzică. În caz
contrar, ele dispar ca poemele pierdute într-un cimitir de
mașini, ca reflectarea chipului lui Socrate în cupa cu
cucută. În consecință, distanța se dovedește a fi o
relevantă metaforă poetică.
________________________
*Prefață la volumul de poeme al lui Leo Butnaru
„Distanța necesară”, ce urmează să apară în Polonia.

 

Camelia Manuela SAVA

Numărătoare

număr pașii
ce cad greoi
între mine și tine
zi după zi
număr anii
și frunzele ce ți-au înmulțit ochii, buzele, firele de păr
albe
număr gândurile ce se aștern surd și apăsător
făcând cărări între brațele mele și visele tale
numai secundele
numai anotimpurile
mai pot naște o iubire
mă mai pot naște din nou
numai strălucirea unghiilor
numai focul epidermei numai îmbrățișările tale
mă mai pot naște din nou
aici o inimă spune povestea
ce ascunde sângele verde printre rânduri
căutându-te
căutându-mă

 

Deschis spre vizitare

ca într-un muzeu –
deschis spre vizitare numai în noaptea aceea de mai –
pornesc să defileze idealurile mele
iar în parada lor nefirească se întâmplă să se nimerească
un vis stingher care
să iasă în bătaia puștii ca o dorință deocheată
atunci mă trezesc lângă tine –
sunt doar un trup, nu o femeie
sunt doar o umbră, nu un suflet,
doi sâni, doi ochi…

 

Rană

O rană e sărutul tău în aburii dimineților
cu buzele însângerate,
rupte, fremătătoare
te-aș săruta, mestecându-ți hematiile cu poftă,
pe stradă, în autobuz,
în lifturile prăfuite,
pe acoperișurile caselor,
în garajele vecinilor,
în malluri și în mașinile trecând pe roșu…
O rană e sufletul meu

 

Declarație incompletă

nu mă vezi
deși în fiecare zi
îți înșir pe ață șoapte
nu poți atinge nimic
nici ochi nici buze nici sâni–
se pornesc vijelii în noapte
păsări vin să-ți cânte la fereastră
melodii de departe:
eu încă te mai iubesc…
verde-apus!

 

Ideal

Nu vă temeți! Fiecare avem ce povesti îngerilor
cum am iubit
cum am trădat
ce am mai visat
ce prieteni sau dușmani am avut
ce vin am băut
ce cuvinte am silabisit prima dată
toate vor deveni lumină când noi nu vom mai fi decât
timp!

 

Gela ENEA

jucării orfane

camera
a devenit un vagon al unui tren personal
jucării rupte/ murdare/ orfane
îmi țin de urât
un vagon de unde copilăria a coborât ceva mai devreme
nici măcar nu-mi amintesc cine m-a urcat în trenul ăsta
și care e ultima stație

jucăriile alea fac ochii mari
de ele mi-este cel mai frică
pentru ziua când vor învăța să întrebe

dacă încep să-mi bubuie urechile
șuieratul vine dinlăuntru
străbate gâtlejurile unor ființe bizare
ca prin tuneluri cu o acustică halucinantă
eu la 6 ani
eu la18/ la 30/ la 60
eu bătrână/ eu
și mai bătrână
eu/ fără nicio vârstă

este de mirare
cum ființele astea trec una pe lângă alta
dar nu se bagă-n seamă/ parcă nu s-ar cunoaște

între cei patru pereți
liniștea se adună grămezi/ frica
își umflă plămânii cu ele

mă apropii de o balerină mecanică
îmi place că ține-ntre degete fire de praf
când se bălăbăne în jurul tijei care o traversează
îmi dă și mie din praful ei

e bun la gust praful
știu asta de când mergeam în patru labe
îmi umpleam câte un pumn cu țărână

îl duceam la gură fără nicio rigoare
de pe-atunci mi-am învățat stomacul
să-și roadă sila

cât suntem mici/ fără discernământ adică
mâncăm una alta
pe urmă ne facem mari așteptăm trufandale
ne crește nivelul de înțelegere
sau ce?

am crezut că o să vii înapoi
că liberul-arbitru nu e decât un ștreang răsucit în jurul
absenței
și nimic mai mult
am crezut în statistica morților vii și a viilor morți
mai mult decât dispărutul gogol
asta s-a-ntâmplat în preistoria solomonarilor trăitori
la marginea științei de-a supraviețui
acum
mecanicul acestui tren improvizat
trage el însuși semnalul de alarmă
să mă cobor

 

ursoaica

în copilărie
am trăit cu frica teribilă de ursoaică
mănâncă-ți supa că te ia ursoaica/ dormi
că vine ursoaica
mergi la grădiniță
(exista și pentru mersul la grădiniță
o ursoaică)
animalele astea fioroase
mișunau prin toate cotloanele
aveau sălaș în case unde creșteau copii
a fi căpăta acolo reflexe insurgente
pline de putere
te luau de guler/ te scoteau afară în ger
câteodată
îți luau chiar mărul dosit în buzunar
din felia de pâine cu marmeladă mai primeai doar
jumătate
târziu
am învățat că orice boală are leacul ei/ prin urmare și
frica
buzele învinețite se dau cu puțin ruj/ mâinile înghețate
se pun în mănuși
pâinea
nu are nimeni dreptul să ți-o înjumătățească
acum
nu-mi e frică decât
că n-o să găsesc cuvinte potrivite să-ți scriu
știu ce vrei să spui
poezia e un fel de sanatoriu/ din care
nu mai ieși niciodată întreg la minte
despre suflet să nu pomenim aici/ sufletul
nu se lasă palpat în stare vie
este esență tare
doar că și el uneori se-nmoaie
de la rugăciuni
se face precum sânul maicii Fevronia după vecernie
cald/ lunguieț ca o pară cauciucată bună să destupe
trupul
să-i elibereze virtuțile

în ce ne privește pe noi
să-ți scriu înseamnă să mă fac auzită
să-ți demonstrez că am curaj
pot aștepta o nenorocire cum aștepți trenul/ deși
bate vântul prin buzunare
în loc de bilet îmi rămâne fantezia oricărei destinații
spre tabuurile copilăriei
(taci și dormi că te ia ursoaica!)
nu mai aștept nimic de la copilărie
a rămas undeva pe fundul memoriei precum o clisă de
gem
pe fundul borcanului

din iarna asta ce mă sfătuiești să păstrez și ce să-ți trimit
vine la mine o umbră se preface că sunt eu/ când
încă nu știam câtă bărbăție se află
într-un plâns adevărat

mi se așază umbra în brațe
și brațele se fac atât de grele încât o rog să mă scape de
ele
promisiuni sunt pe toate rafturile existenței
umbra mi se mută în ochi
globii oculari devin o perfuzie cu ficțiuni/ mintea
un ac lung și subțire/ de unică folosință
12 cm în pielea realității și nicio sângerare adevărată

de la mine până la tine înflorea cândva un câmp cu maci
altfel de sânge într-un altfel de trup
încă o frustrare a copilăriei/ vei zice
dar lasă
toate vârstele sunt înșelătoare
toate au o ursoaică ascunsă/ care
te-ar sfâșia din te miri ce

 

ne-a învins deșertul

a intrat fierbințeala în noi
ca un leș de faraon într-un sarcofag
am fost abandonați setei
în mantiile noastre alegorice
speriați de propriile noastre cocoașe
deasupra oazei pluteau eșarfele curcubeului
să fi fost numai suflet
eșarfele alea ne-ar fi dus la mal/ ne-ar fi ridicat
asemenea unui munte de sare
sfidând gravitația
ar fi venit turma copiilor să ne lingă
așa cum ling generațiile urmele altor generații
din nevoia de a supraviețui

 

Nicolai TĂICUȚU

prea târziu

de pe acea pajiște la care tot visai
au plecat mieii și fluturii
nu te-au mai așteptat
de pe acea pajiște la care tot visai
au plecat șopârlele și gâzele și popândăii
nu te-au mai așteptat
de pe acea pajiște la care tot visai
au dispărut florile și iarba
nu te-au mai așteptat
nu au mai avut răbdare
toate s-au ridicat în trei dimineți la rând
odată cu roua/ înainte de venirea ta
pământ gol, arid e-acum
pajiștea la care tot ai visat

 

rigoarea clipei

pe chipul tău
nu pot citi istoria zilei de azi
– ești pură, simplă și imprevizibilă –
secvențele pe care
le-arunci cu dezinvoltură
în unda râului
sclipirile care
se sting în pâlpâiri de lumânare
nu ți le pot pune cap la cap
să dea o poveste adevărată

restanțe
din acest poem
te privesc cu ironia celui învins
cu lehamitea amăgirii
îmi dai spre mestecare turta dulce-a înserării
mă pierd printre degetele propriilor mâini
şi asta pentru că sunt corect cu mine
precum mi-e firea, simplă –
fără acuzații, fără resentimente
și în același timp mie
tot nu-mi vine să cred…