De-ai noștri! – Mădălina Bicu – Stele sparte (5)
Căderi paralele
Ești al meu. Acum, am înțeles că ești încă ai meu dacă nu le-ai oprit din fuga asta de nune. Dacă visurile cu mine încă îți tulbură somnul și te trezești în spasme, cu gândul că n-ai vrea să mă mai vezi vreodată. nici măcar în visuri. Încă îți e teamă de mine, iar asta te face încă al meu, atât de al meu! Clocotesc în tine sentimente furioase. gata să explodeze, iar tu le-nghesui sub un zâmbet strâmb, sub nopți pierdute în cluburi și brațe străine. Știi și tu că niciuna nu-ți va mai săruta gura cum ți-am sărutat-o eu. Știi și tu că ochii ți roșii nu-ți sunt așa de la fumul de țigară.
Cauți peste tot să umpli golul din tine, locul în care am trăit eu atâta timp. Înghesui în tine oameni banali. Nu știi din cine să mai rupi să-ți astupi găurile adânci. Nu știi cu cine să mai vorbești și de unde să mai tai ca s-ascunzi marginile zdrențuite ale ființei tale. Ești sfâșiat și aș vrea să știu ce-ai simți când ultimul fluture s-a izbit de stomacul tău și-a murit. Te-am văzut când ai furat cosmosul și l-ai cusut la capete, apoi stelele au început să se stingă una câte una. Sau poate eu l-am furat și l-am înnodat la capete și mi s-a arătat ca o geneză a unui suflet care voia să alerge neîntrerupt. Dar timpul nu se măsoară în secunde și nici iubirea în fluturi, iar zilele nu se termină fără niciun rost, căci au fost zile pe care le ciupeam de obraji cu dragostea noastră și zile care căscau obosite și ploioase așteptându-ne să le înseninăm.
Cerul, însă, ne-a dat prea multe stele și nori și frunze, iar noi le-am amestecat între ele. Ne-am iubit cum am știu noi mai bine, fără profesori și lecții pe jumătate știute. Ne-am cules de pe buze săruturi și-am atins cu surâsuri moi, portative. îți lăsai aerul dulceag peste urechile mele reci și zburam într-un nimic infinit. Adormeam atârnați de corzi rupte și reci, plutind pe un cântec infinit.
Apoi, te-am împins pe pământ și-ai zăcut ca un mort nopți și zile la rând.
Și-acum, după toate astea, tu nu mai ești al meu. Pierdut printre oameni-stafii și oase sleite de putere; cu buze amare, crăpate.
Uitată de tine rămân
Te strig de pe partea cealaltă a lumii și sunetul vocii îmi piere. Mâinile-mi sunt pline de răni, scormonind haotic în rămășițele unui trecut pătat cu sângele iubirii pe care am ucis-o spasmodic în tine, ca o zănatecă. Și-atunci, parcă m-aș fi întors înapoi, parcă n- aș mai fi plecat din tine. Dar am simțit cum inima nu-ți mai zvâcnește, cum nimic nu mai mișună-n tine. Te-am văzut plecând să te vindeci de mine, să îți cureți pielea ta albă, murdară de buze cărnoase. Și-am căzut în genunchi, te-am cerut înapoi, dar n-ai vrut să mă vezi.
Și-acum, cum să-ți mai spun că, oarbă fiind, te văd pretutindeni? Cum să-ți spun că nu știu să iubesc pe alt om? Te-am plâns prea multe nopți și credeam că încă mă plângi și tu. M-am mințit tot timpul ăsta, că și ție ți-e dor de mine, chiar dacă ai vrea să arunci cu pietre în amintirile noastre. Au fost seri în care am crezut că te-am uitat, dar dimineața mă trezeam cu vânătăi pe umeri de la dorul pe care-1 port pe ei. Și-mi număr vânătăile și durerile și trec zile în șir și rămân uitată de tine. Iartă-mă că te-am văzut lipsit de putere, ca pe ceva de la sine înțeles, ca și cum tu nu ai putea să te saturi vreodată de mine. Iartă-mi cuvintele aruncate pe jos și mâinile care- au uitat să te aline.
Caută-n tine și află-mă goală de timp și greșeli! Ia-mă cum sunt și plină de tine, de dor și regret și distruge-1! Mai lasă-mă o dată să te cânt, să te vreau, să îți sfâșii cu dinții prezentul ursuz ce-1 trăiești! Și fii iar cald și bun și sărută-mi obrazul și gura și ia-mă de mână și uită o zi tot amarul! Trezește în tine gândul nebun c-ai să vii să mă vezi cum veneai altădată și iartă-mi greșeala!
Lună de august
Am început să-ți culeg bucăți de zâmbete de pe la colțul gurii într-o vară, în luna august, când nimeni nu știa de noi. Tu erai făcut din stele, iar eu eram o biată pasăre cu aripi frânte. Erai fascinat de misterul în care eram învăluită și nu ți-a fost teamă de mine. Dragostea își făcea loc printre demonii care se ascundeau în întunericul rece din mine, iar tu aveai grijă să pătrundă în fiecare milimetru al ființei mele.
Ne-am îndrăgostit și reîndrăgostit de sute, de mii de ori, iar și iar tot mai nebunește. Toată agoniseala noastră era iubirea ce ne-o purtam. îmi ascultai poveștile despre cum zeii ne-au despărțit la naștere și ce bucurie că ne-am găsit. Știam că ești alesul, iar eu jumătatea ta, doza ta de nebunie. Tu, partea mea de liniște. Vorbisem cu soarele să te-ncălzească doar pe tine, iar tu-mi puneai în păru-mi negru ca abanosul câte o floare în fiecare zi.
Aveam o iubire sinceră, profundă, necalculată și studiată. Niciun gest nu ar fi putut să îmblânzească valurile de emoție pe care le trezeai în mine. Ne făcusem planuri și promisiuni și ne vedeam viețile în vise pe care aveam să le-mplinim. Nu existau limite sau ascunzișuri între noi, eram o singură ființă, trupuri despărțite de distanță, dar legate de cea mai pură iubire.
Tot o lună de august mi te-a și luat și a fugit pe vecie cu tine. Pământ peste pământ, prin timp te văd și simt cum mor de dor.
De atunci verile au gust de durere.
Căutare
Te-am căutat liniștită în întunericul adânc al nopții,
în zgomotul mut al durerii.
Te-am găsit printre stele – singur, pustiu
Ți-am mângâiat buzele cu vârful degetelor și mi-am dorit
să te sărut.
Am oftat..
Erai prea departe și n-am putut!
Te-am lăsat să mă strigi
Și
te-ai prefăcut mut.
Te-ai uitat pierdut către mine fără să știi măcar…
că-s în dreapta ta.
Ți-a alunecat un gând pe frunte,
l-ai prins între vârful degetelor
și
l-ai zdrobit.
în gândul tău
eram eu, chircită de atâta așteptare,
înghesuită într-o moleculă minusculă pe care tocmai
ai distrus-o.
