Scriitori de azi – Petrache Plopeanu – Marmurele mele prinse-n lut. Splendida deturnare (5)

călător prin rodie

exerciţiu de traducere a diferenţelor.
fără coborâre

mi-a fost un dor de tine femeie
încât am uitat că mai exişti în mine
şi
te-am căutat pe afară
pe acolo pe unde din întâmplare nu mai era nimic

deşi eram convins că totul este deşertăciune
te-am zărit din satelit
cum mergeai lipăind cu picioarele desculţe
prin noroi
mi s-a părut mai sclipitor
pământul acela amestecat cu apă
decât încovoierea ta
şi ridurile de pe faţa mângâiată
de multe ori din obişnuinţă

asta după ce am ajuns să mă prefac într-o peliculă subţire
de piele tăbăcită unde scriai în fiecare dimineaţă
epopeea lui ghilgameş

vezi

de aici
singura planetă vizibilă eşti tu
şi asta nu pentru că te iubesc
nu
ci pentru că îţi place prea mult
să extragi rădăcinile acelea cubice
din volumul intrinsec
al distanţei dintre îngemănare şi plictis

desigur că nu e nicio concluzie de tras

 

în absenţa acelei pietre.
limba îşi pierde alunecarea

piatra dintre sânii femeii
îmi aducea aminte de scaunul tatălui părăsit

ceva din tresăririle malului trandafiriu
ceva din vârstatele sclipiri ale lemnului tocit
se prelingea printre ferfeniţele
clar-obscure ale sprâncenelor de lână
(ca un da Vinci căutând regula de aur a efemerului)
ţesute în războiul pregătit
să treacă o lume în lume

(unii ştergeau ca din întâmplare fotografiile)
aş fi vrut să-i spun cu buzele apropiate
de sfârcuri că piatra i-a furat
toată dulceaţa
că piatra i-a împrumutat
enigma rotunjirii fără de sfârşit a întrebării
a rămas doar ea

scaunul tatălui meu a ars într-o zi geroasă
când ferestrele cântau psalmi
războiul de ţesut vise îşi caută consolare
în pânza împăienjenită pe la colţuri
este apropiată acum mai mult de dinţi
albastru peste alb îngălbenit
ce altceva ar mai putea fi?
o piatră goală

 

colţul acelui cearşaf o acoperea suficient
iar palma îl netezea.
succesiuni în ordinea femeii

imaginea este prinsă de aprod în ochii tuturor
ea sună şi-şi şopteşte mesajul neatins de îngândurare
cele 60 de secunde numite la fel ca şi până acum clipe
se înghesuie să-şi lingă sfâşierile
în fundal o femeie se întinde pe un pat
undeva peste ea cearşaful face cute
dezvelind şi acoperind
mai aproape de noi dar nu în primul plan
palma mea coboară suficient cât să netezească
colţul strâns între coapse pântec şi bineînţeles linia vieţii

este necesară o ordonare a
planurilor volumelor şi culorilor
o numerotare a lor pentru o bună cunoaştere şi acceptare
numeroasele locuri în care
netezimile mele au atenuat cutele
sunt totuna cu succesiunea scenelor
de fapt una şi aceeaşi femeia care se întinde
palma mea care îngenunchează tăcerea cearşafului
şi formează inevitabilul colţ vivant
de aceea privind dinspre balcon
cele cinci degete sunt alte fiinţe
decât în privirile aruncate din primul rând

consumul de dezveliri şi acoperiri a fost în sfârşit sesizat
printr-un plan total vertical o a doua palmă
îngână detaşarea celei dintâi de pielea atât de netedă
nu înţeleg ce este cu a treia şi
cu celelalte care apasă acel colţ
cu atâta înverşunare cu dezinteres
şi mai ales ce este cu atâtea femei în spaţiul meu privat
patul din fundalul a dispărut sfâşiat de clipe
numite ca şi până acum secunde
haosul este de bun augur şi este total privit din colţul meu

 

culisele ingenue ale femeii.
o mărturie despre ziua de mâine

oricum le-am spune
cupe pline de ambră focuri albe fluturi capcane incluse
margini de fiinţă
rămân tot sâni
turn de fildeş fulger înalt liană zburând contorsiune stabilă
exclusivitate parţială
rămâne tot gât
sclipiri repetate umbre luminoase magii nestatornice nori
printre degete
rămân tot ochi
oricum le-am spune tuturor detaliilor acestora feminine
ele au un nume prozaic şi prin ele noi bărbaţii
rămânem la suprafaţa ei
până şi psalmii cântă doar coaja
pentru că sunt create de un bărbat
dar nici femeia nu crede altceva despre ea

îţi spun acum mergi în culisele ei şi

treci senin pe lângă sânii ei
fără să-i mângâi gâtul fără să o priveşti în ochi
fără să-i deschizi coapsele şi să-i pătrunzi aroma fără să
dai atenţie detaliilor

mersul tău să nu fie unul împleticit unul aspru
sau unul molatic
încearcă
să simulezi esenţa unui mers bărbătesc atunci când
intri în culisele unei femei
intrarea nu este totuna cu posedare
este mai degrabă tăcerea de pe cealaltă faţă a lunii
sunetul plin al restaurării unei opere de artă mutilată de
prea multele priviri
este o cameră mică cu pereţii acoperiţi de
amintiri volatile
derularea lor mi-a spus un custode stafidit
ţine de viitor priveşte doar înainte

fiind în culisele femeii
o poţi vedea stând de vorbă cu ea
o poţi auzi spunându-şi basmele zilei
o poţi simţi măsurând tresăririle-i
o poţi trăi nemurindu-i iubirile

poţi fi ea adormindu-ţi încet lebedele

din pânza de sac am cusut femeie.
la reflux au rămas doar expoziţiile
despre pustiu

dezbrăcarea femeii este un act de acceptare a naufragiului

inutile i-au fost cuvintele mele acoperind-o
netezimea strălucirea lor
întâietatea în atingerea pielii ei

atunci când s-au înălţat velele din pânza aspră
i-am făcut veşminte de dragoste
i-am turnat fire de val împletite cu bucăţi de stâncă
îmi aminteam al nu-ştiu-câte-lea naufragiu

artiştii rămaşi fără plete după razia anilor
şi-au găsit dinţii încrustaţi cu scoici prinse în ie
din cea mai grosolană

şi corabia aceea uneori numită aşa alteori femeie
s-a spălat pregătindu-se de noaptea nunţii
acolo unde steaua sudului anunţa vremuri nemaivăzute
ani de învăluire a trupurilor celorlalte femei în mătăsuri
în atlazuri aduse de departe din arabii uitate
dar ea
dar ea
şi-a scuturat rămăşiţele pletelor ultimilor boemi
ultimilor naufragiaţi din mijlocul pustiului
şi i-a îndemnat să aştepte împreună cu ea
cea îmbrăcată de mine în pânză

cea făcută de mine
să aştepte împreună apa să li se scurgă din ochi
pielea roasă de maree să liniştească prima rază de soare

o plajă cu o epavă
cu o femeie din pânză
cu bătrânii refuzaţi de la orice salon
acolo să aştepte refluxul
şi numeroase expoziţii despre pustiu aveau să fie

 

mi-am agăţat iubita în cui.
discreţia aşezării

sunt patru pereţi doi dintre ei cu o fereastră
tavanul şi podeaua
cea pe care am numit-o şi încă o mai numeam iubită
avea obiceiul să se lămurească despre mine
în patul aşezat cum e normal pe podea

când făceam dragoste priveam pe rând în tavan
pe peretele din dreapta patului este aşezat tabloul
portretul unei femei anonime
nici chiar pictorul nu a ştiut să o numească
i-a spus simplu femeie şi a mai adăugat
ceva lipsit de importanţă

când făceam dragoste aceea pe care o numesc încă iubită
se uita la cealaltă femeie
pe care o cunosc dintotdeauna

spaţiul înţelege secretele şi îşi schimbă uneori orientarea
pereţii simpli capătă ferestre
tavanul devine perete iar podeaua tavan
mereu însă femeia din tablou preferă
peretele din dreapta patului

iubita mea a făcut mai întâi dragoste
abia mai apoi a vrut să vorbească cu mine
m-a întrebat confundând tavanul cu unul dintre pereţi
de ce am mutat tabloul pe alt perete şi
abia şi-a dat seama de eroare
patul era acum faţă în faţă cu femeia cealaltă
priveam rând pe rând tavanul într-o dungă
acum puteam privi şi podeaua
şi în plus lăsasem şi cuiul
să ne zgârie ochii sfâşiind cearşaful neschimbat
o sileam tot mai des să-şi prindă gemetele în el
să-şi manifeste extazul
prin străpungeri nenumărate ale sânilor
îmi dau seama că am un plan
nu degeaba patul acoperă una dintre ferestre
în penumbră nimeni nu-şi dă seama că
facem dragoste pe un plan vertical
privind tavanul în stânga sus podeaua în stânga jos
tabloul direct în faţă
uneori par confuz dar cearşaful stătea sprijinit pe cui

mă orientam
după soarele acela de rugină şi după cutele radiale
şi din zi în zi o apropiam pe fosta mea iubită de cui
până când am agăţat-o în el fără nicio foame încet
aşa cum aş face dragoste după miezul nopţii

şi ies la plimbare dimineaţa ca prima dată
cu nenumita femeie
chiar eu neştiind cum să o numesc cu un nume şi altceva
lipsit de importanţă

casele nu se pot prăbuşi peste femei.
ţâţişoara-i strânge

de când a ademenit-o în zid
nicio femeie nu şi-a mai stins ţâţişoara
în cărămidă

nu a mai chemat-o niciodată manole
nu a mai îndemnat-o să-i fie stâlp şi pod de schelă
pax aediphicia venise prea devreme
în timp ce alţii acuzau fără rime
eliberarea vămilor de vizele repetate
el se bucura de emascularea femeilor

ce căutaţi nebunelor în zid
striga ana la poalele fiecărei mănăstiri încă neridicate
încă pământene pline de lut şi apă şi lumină
lăsaţi-i pe ei
pe toţi meşterii cuvântului imberb
să facă dragoste cu arsura lutului
mâinile ei spărgeau ochiul
frângeau peştii
rupeau viţa-de-vie
lăsaţi-l pe el
să-şi scoată mâna din zid şi să vă cheme

doar el este pentru voi absenţa celuilalt

în lipsa lor n-a avut de ales între cădere şi căderi
s-a făcut şi zid de piatră de râu cu umbre
iar prăbuşirea lui
nu semăna cu nimic cunoscut înainte de zbor
şi-i ţinea în loc frângerea pereţilor

deloc mănăstire-n curcubeul de lapte
o casă
nu se poate prăbuşi peste femei
de aceea le-a zis mângâindu-şi sânul
e uşor să suferi zidul când este bărbat

faptele canibalice ale femeii din lună.
refugii stranii

ultimele femei canibal trăiesc pe lună

ne aducem aminte
fuga lor asemănătoare cu a americanilor din vietnam
… în acele momente ajunsese luna plină de femei

noi am rămas pe pământ
să fim bărbaţi
sau ele femeile noastre păpădii inocente

de-atunci n-am mai privit luna decât
pentru a pune la locul ei noaptea
şi-a o înjura odată la 28 de zile

din ce în ce mai rar însă

pământul a înlocuit încet încet luna din suflet
eram tot mai greoi mai grosolani mai pământii
dar eram bărbaţii ce se împotriveau
faptelor canibalice ale femeii
ce straniu refugiu şi-au găsit comentam noi
seara la o bere cu ochii în pământ

era aşa de teluric sufletul nostru
iar ele erau luate de vântul cel mai uşor
ne resemnaserăm să mai alergăm după ele şi
să le aducem înapoi
în casele noastre de pământ de beton de oţel

şi tot mai des ne întrebam la aceeaşi bere de noapte
de ce luna le îndemnase
să ne muşte din inimă cu atâtea buze mânjite cu clipe
să ne roadă minţile rozătoare cantabile în zori
să ne deschidă atât de crud vintrele
cu lovituri de moarte repetată
să ne înghită gândurile noastre de staniol cu tot cu
ambalajul de dragoste

ele au rămas mai departe în lună
celelalte uşoare ale noastre femei păpădii
s-au ridicat spre alte planete

oare de ce femeile aleg aceste atât de stranii refugii?

 

keats şi prea-minunata poveste a celei
înconjurate de bărbaţi.
datoria sperjurului

titlul i-a apărut în minte ca o poartă într-o poartă la
marginea unui gard

mulţumirea m-a cuprins şi-am reuşit să-mi iau masa la
timp să fiu mulţumit de mine şi
de ingeniozitatea mea în
identificare maelstromului contagios care se numeşte din
când în când pentru mine poezie

titlul cerea o completare
el ştia că intenţiona să şocheze şi prin titlu apoi
trebuia să caute diferite corespondenţe suprarealiste
încărcate de elemente fantastice

uneori reuşeam alteori nu şi nu-mi puteam explica de

ce te întrebi după ce spui keats
ce legătură are poetul acesta englez
mort aşa de tânăr la doar 26 de ani cu
mireasma candelei încă negăsite şi de
ce ai scris în acest moment aşa ceva
şi-ţi spui că ai făcut o metaforă

ei au acceptat explicaţia cu metafora dar
de unde vine poetul în primele clipe ale versului şi
mai ales unde merge
drumurile fiind toate blocate de caravanele încărcate cu
fragmente şi viitoare poeme

ştim despre fanny şi iubirea ei
neconvenţională pentru keats ştim şi
despre iubirea lui la fel de neconvenţională dar
putem accepta ideea luceafărului de dimineaţă că
nerespectarea convenţiilor victoriene
a fost cauza morţii lui de

ce vă îndârjiţi să
susţineţi marginea împotriva centrului
floarea împotriva tulpinii iată eu sunt la
capătul de nord al ideii keats
nu a fost niciodată înconjurat de femei iar fanny deloc
iar eu nici
atât

despre ceilalţi ce ai de spus
chiar degeaba s-a pus această întrebare cu
ochii întorşi rezonabili înspre roma de
undeva din spatele sălii s-a întrebat
şi spusele au fost consemnate
într-un proces verbal ad-hoc nelipsit de
urme vagi de grăsime nimeni
de aici
din limitele acestui titlu rostit pe jumătate în glumă
pe jumătate în serios nu
s-a străduit să descopere o poveste minunată fanny
a fost părăsită keats a plecat şi a murit la roma ce

urmează în afara surogatului verzui numit clorofilă aflat
în venele celor mai mari poeţi ce au înnegrit cerul iar
a doua parte a procesului verbal a consemnat şi

această aberaţie poetică oare
el s-a întrebat vreodată de ce îl admirau byron shelley iar
noi astăzi ne întrebăm unde sunt bărbaţii
din jurul femeii şi
ne închipuim izolarea unui bloc de gheaţă
Petrache Plopeanu 180
în bătaia celor mai numeroase orgasme bărbăteşti
ne întrebăm noi cei din jurul iluziei aici în acest moment
al femeii din abur
noi de ce nu suntem la fel compatibilitatea oare nu funcţionează decât într-un sens
aflat deasupra

metaforă
sinecdocă
oximoron

ştiu ţi-a spus cineva parada celor zece bărbaţi
era stearpă şi
fiecare mima încercuirea şi
fiecare mima femeia dorită ce jenant era
să recunoaştem aşezaţi în genunchi la
patul poetului că nu am înconjurat cu nimic o femeie că
fanny a plâns simţind trădarea iubirii lui pline de
tuberculoză la fel de verzuie ca şi
clorofila unei zile de soare la

sfârşit erau aceeaşi bărbaţi era ea
fanny
eram eu
despre care nimeni nu a povestit niciodată nimic şi
era el pe acel pat uimit de sinceritatea morţii
atât de uimit încât a uitat să moară iar
un vis a ştiut să exploateze asta
s-a strecurat mai departe peste coloanele romei a
trecut london bridge şi i-a mulţumit măştii fiecărui bărbat
ce se schimbau cu rândul la
marginea jurământului

doar el era recunoscut drept autor al sperjurului

 

strigăte cu nume de femeie.
se întâmplă după tăcere

cum mor femeile
e o întrebare plină de bucurie născută din teama că
nu va fi pusă niciodată

statisticile au fost ironice cu femeile chiar dacă trupurile
lor acopereau continentele şi violurile nu-şi mai încetau
mareele obstetrice şi strigătele nu mai încăpeau
în auzul nopţii

femeile mor în multe feluri dar întrebarea
nu este una analitică ci sintetică

nu vrem să ni se descrie moartea lor nu vrem să ne
umplem de ură de compătimire de neputinţă
ci ne întrebăm simplu
cum mor femeile şi ne este suficient

strigătele lor nu
mai pot fi suportate odată pusă această întrebare
de aceea există între noi şi strigătele lor
un val de pământ cu palisadă un perete din piatră de râu
un zid din beton şi oţel şi nu le putem auzi

femeile au rămas aici alături de noi
se plimbă cu noi mână în mână
ne surâd ne îmbrăţişează şi
ne sărută ca pe cei mai îndrăgiţi bărbaţi
ele sunt foarte tăcute
noi ne bucurăm de tăcerea lor fără strigăte
şi mareele obstetrice nu mai acoperă continentele
şi e tăcere deplină

uneori curioşi
cum suntem faţă de un animal de la grădina zoologică
cumpărăm un bilet şi vizităm pe rând diferitele strigăte
cu nume de femeie

după vizită uităm tot mai des întrebarea
de la care a pornit întreaga schimbare

 

lumini proaspăt vopsite.
în regia unei femei albastre

au fost pe cer prea multe femei simulând zborul
de toate calibrele

(să nu credeţi
că este vorba despre o lecţie de maniheism în care să-şi
găsească punerea în scenă şi parabola despre încleştarea
mâinii purpurii)

nici un glonţ nu-şi revendică rana din fiecare plutire
printre nori iar sunetul nu face discriminări între
pene unele femei nu aveau aripi altele
aveau doar palme subţiate de întoarceri
este pe deplin explicabil chiar dacă vor fi mulţi cei care să
nege valoarea zborului
pentru agricultură

(ele au căzut într-un amurg viril
oraşul e plin pe jumătate de algoritmii împerecherilor şi
de pete albicioase)

de aici vor apărea viitoarele cronici
abundând în detalii neverosimile

femei fără aripi albastre ce au arat cu
spatele întors spre lumină orice dâră de
abur ondulat
cauze necunoscute

femei albastre dar au rămas puţine în culise şi
nicio cădere nu semăna cu alta
şi nicio înălţare cu lumina vopsită cu-aceleaşi plutiri
oarbe

ridicăm ochii
doar stropi de vopsea ne imaginează privirea
e albastru acel pigment şi plin de extaz
suntem cu toţii chiar în acest moment mânjiţi printr-o
mişcare savant contorsionată
şi unică
praf scuturat din cortine

aruncăm acesta este rolul nostru bănuit
ochi de meduză printre
firele de păr ale sprâncenelor sterpe

picăturile insistente gelatinoase alungă în
mijlocul scenei celelalte lumini
femeia albastră cu nori în loc de mâini
aşa s-a înţeles cu luministul
le găseşte pe toate le cere zborurile înapoi
prea devreme nevopsite

şi se pare că aplauzele au izbucnit atunci când trebuie
dar
nimeni nu putea spune când

 

femeile din mine.
refuzul începutului inutil

sunt atâtea flori pe acel câmp şi lângă fiecare o
coasă

aşa şi-a început expunerea de motive florale împănată cu
ample excursuri maladive cea
pe care obişnuim mai ales în
fiece clipă să o numim
viaţă

(cam lăudăroasă persoana asta
uneori insipidă mă
mulţumesc să observ doar inutilitatea demersului ei
valabil poate)

nu suntem chiar ultimii oameni sensibili de pe planetă
nici prea sentimentali
(dincolo de tusea tabagică
de durerea de şale şi artrite)

am întrerupt-o
chiar credea că ne înduioşează cu floricele şi
surâsuri hiroşimice

nu doamnă
noi chiar trăim lângă un câmp luciferic
chiar ne luăm pulsul în fiecare dimineaţă
după ce-am înfulecat încă o
noapte greţoasă
am vrea să vomităm
amintirile indigeste
amăreala credinţelor false
bucuria gălbuie a tuturor înflăcărărilor

da doamnă este suficient ce
ne-ai spus până acum
nouă ne placi implacabil chiar dacă
ai fi urâtă ca moartea
falsă ca vecernia de
dimineaţă
netedă ca mintea perverşilor ambigui

ia-ţi florile ia-ţi coasa şi bagă-ţi-le undeva
cât mai departe să fie
de mâna mea

 

agri decumanes ai femeii staţie.
mucegai sub tălpi

se lăudau cu acea veşnică pradă insinuând
absenţele celorlalţi
îşi suturau cu suficienţă perversă rupturile etice
indiferenţi la cicero
cel purtător de cuvinte

veneau iar şi iar jocul umorilor trebuia continuat
recunoaşteţi formularea virilă
justificare sedentarismului nomad în
carnea ei staţionară

treceau prin ea unii mai puţin îndrăzneţi
aduşi de mâna întâmplării
aşa se ajută bărbaţii unii pe alţii
fără prea multe reţineri imberbe
şi ea se lăsa scurtcircuitată pe loc undeva
între umbre dispecerate

se întorc înadins la ea curajoşi după fapte banale
sunt din ce în ce mai trufaşi mai saltimbanci
nu-şi mai caută gesturile le aruncă pe ea ca zoile
fără programarea inundaţiilor aşa cum vin secetele

îi vede trecuţi prădători
tăcuţi prădători
înmărmuriţi de propria lor iluzie neînregistrată
pe la icoanele scuipate
pe la troiţele batjocorite cu felii de salam
vin în turma păgânilor
cucerind civitates aburind de trecut

sunt ai ei şi-i oblojeşte pe ei pe aceia care uită silaba
geamătul câine scapă din lanţ şi sfâşie dincolo de maslu
şi spun că legea e-a lor şi acei agri decumanes din ea
jugăre de piele cu ascunzişuri trebuie să-i facă stăpâni

vor uita curajoşii de azi
mantia lor de super-eroi într-un colţ de cruce
se vor lăuda încontinuu cu parcela dată spre strigăt
sau vor privi în jos

ea va rămâne acolo staţie blândă
neacoperită de ploi îmblânzită spre rouă
le va spăla mucegaiul sub tălpi apăsând semne de drum
fluturând snopii de mâini sub secera-pas

trecătorule care n-ai trecut pe aici
calci pe covoare de piele
trecătorule care n-ai vorbit pe aici spui că este zadarnic
trecătorule care nu m-ai avut chiar aici
am rămas mucegai
sub tălpile tale

 

fragmente dintr-un discurs feminin.
ceva
nu înţeleg de ce sunt confundată cu o foaie albă
nu ştiu de ce bărbaţii vor să scrie pe mine
mai apăsat în mine
cu lumânări de ceară fără flacără uneori

sunt plină cu veşmintele mele pe care ar trebui să le port
la suprafaţă dar
le simt în mine

se începe convingerea înceată a unei confesiuni serbede
peste care limbile trec
ca
peste un raşpel

unduind scurtăturile cu mireasma tuturor uitucilor
mulţi se uită în mine ca pete mici de cerneală pe
marginea mesei de scris
unii nu ştiu încă
există şi o asemenea masă

dar

frugalitatea asta ne face să alunecăm peste tărâmul supoziţiilor înfierbântate
şi să aruncăm mulţi nori
exact unde nu este nevoie decât de un zâmbet

mai este ceva în stereotipiile acestei îngândurări
nemaivăzute
până la al doilea ceas al după-amiezii încă placentare

umerii goi ai miresei neiniţiate spun
lăsaţi-mă să vin la mine căile voastre depărtează de trupu-mi îngerii
lăsaţi-i slobozi prin grâul necesar unei singure colive şi
deturnaţi marasmul incredulităţii

mai apropiaţi de scamele desprinse din cearşaf
decât de saliva gurii din peşteră
ceva ca o

femeie

 

umbra femeii în peşteră.
sezon de filozofare benignă

sentimentele nu sunt
atât de manevrabile precum lucrurile
peste care s-a turnat plumb ne

dezobişnuim în dimineţile surprinse în
flagrant de umanizare de
scrutarea cu ochiul ascuns al pântecului să
venim în întâmpinarea suspinelor incluse
în meniul zilnic
de fapte prelungite

ne ridicăm la acea oră timpurie cu gemetele întrerupte de
orele târzii ne
sprijinim cearşafurile fiecare câte are
fiecare în fiecare cameră
suspendate de o parte şi de alta a luminii
unii dintre noi nu au decât o garsonieră şi nu e nevoie de
prea multe cearşafuri
alţii mai cu stare şi-au atârnat
în cele două trei patru camere de bloc
de bloc – pentru că aşa este
majoritatea celor care s-au desprins de peşteră –
ecrane din bumbac intim

neapărat cu pete umede
lăsate de ultimele femei prin care am trecut
aprindem rând pe rând becurile de 40 de waţi
e scumpă energia electrică jucăm apoi
rolul înţeleptului din faţa peşterii iar
pe ea o vedem întotdeauna prin conturul acelor pete

majoritatea lor sunt libere de orice fel de inhibiţie
scapă chiar şi din acele hărţi ale fluidelor înceţoşate în
bumbac sau alte materiale de acest soi
nu vreau să spun că ar fi vreun soi rău ci doar că
există o fulgerare în fiecare noapte şi
toate acestea cu care ne acoperim
noi cei acoperiţi unul cu altul
devin memorii colective ale
iubirii din peşterile noastre de fiecare zi

vom renunţa treptat la radio televizor DVD-player şi vom
rămâne doar cu memoriile noastre
pline de surprinderi nude

acesta este un soi de filozofare benignă
temporară

 

malesherbes şi clipa revoluţiei feminine.
discursuri evitate

to be or not to be nu ar fi putut să spună
un hamlet francez
doar să trăiască spaţiile dintre toate literele şi
mai cu seamă dintre cuvinte

se poate trăi o veşnicie în felul acesta
mai mult între clipa în care porneşte cuţitul la vale şi
clipa despărţirii de femei
nici nu era vorba în celebra replică de vreo femeie dacă
nu cumva or not to be-ul ar fi putut face trimitere şi la
partea feminină a lumii

eu cred asta şi mai cred că malesherbes nu a rostit
vreodată aceste cuvinte
nici în engleză nici în franceză ci
poate doar în acele limbi ambigui şi măiestrit conduse
dinspre mal spre insule

to be-ul sugera
conturul destul de fizic al expresiei de mult intrate în
vocabularul oricărui ins mai şcolit
dar neapărat cu pretenţii de snob al standardelor
impuse isolaliei clipelor viitoare

şi cum stătea el acolo sus uitându-se
spre clipele irosite în vânt
acest domn şi-a oprit
o singură clipă
aceea i s-a părut lui mai apropiată de aroma celei dintâi părţi a expresiei hamletiene
ce-i mai păsa lui de fiinţă şi nefiinţă
de gnoză şi inocenţă
de libertate şi muşchiul de pe zidul celulei acum

o clipă

cu privirea plină de femeia viitoare de
aromele inutilelor reverii
el a ştiut că revoluţiile se năşteau în revoluţii
şi le năşteau
numeroase asemenea păpuşi ruseşti clipe în clipe
to be în to be femei în femei fără
de întoarceri spre defensive inutile

lasă-le să privească înălţate spre coş
lasă-le să-şi spună replica în replică
să se simtă egale cu ele însele

aşa ar fi vrut să sune ultimul lui discurs dar
l-a evitat la timp