Propoziții pretențioase – Arcaci
De cum intrai pe Eroilor….
Tot drumul rămăsese neschimbat. Case, oameni, copaci, trotuare, licee…. Intri într-o poveste și o depeni în fiecare zi la fel. Cu mici, mici variații. Bla-bla-urile matinale, neschimbate din timpul navetei: ,,Iuliene…!” Mutate cu o oră. La șase. Ca de la Barremian la Apțian. Ochi împăienjeniți, picioare moi și grele – aici și bocancii au rol amplificator -, mâini țepene de frig în canadiana albastră, ,,pantirlimonii” pe deasupra izmenelor, căpățână înfășurată în fesul croșetat de mama. Sau coana Nela. Poartă. Amurgului. Igo stânga. Casa de cultură dreapta. Liceu Vlahuță dreapta. Parc stânga. Primărie în față. Arta populară (covoare) stânga. Părculeț ,,La nouă luni” dreapta. Policlinică stânga. Galicei dreapta. Deal pieptiș. Stânga. Colț Vâjâiac. Nu trecuseră opt luni de când părăsisem garnizoana Florești și nepotul buzoian de la Bateria a 3-a. Dreapta. Ștefanul. Stânga. Curtea liceului. Corpul de pe colț – bibliotecă. Dreapta. Trafo electric stânga. Ana Ipătescu tot înainte. Stânga colț magazin. Plevnei până-n Drăgăicii. Nea Soare pe dreapta. Triumfului până-n libertății. Dreapta, stânga. 6 martie. Până la următorul transformator. Dreapta. Inevitabilii Coțatcului, spoitori, ,,arcați” de spate, tușind mahorca gunoaielor fabricii Țigarete. Aer apătos, înțesat de fumuri matinale. Pâinea de pe Matei Basarab. Casa de pe colț cu Eroilor, galbenă aplecată spre bulevard c-un acoperiș scund. Stânga. 100 de pași. Dreapta. Cu parolă.
Nu ca acum, prefăcută din curte comună de CAP și Intercoop în cartier de case, depozit de materiale, restaurant și fostă fabrică de ouă Kinder. Portalul și arcada de deasupra. Portar și câini. O ceată cu păstor. Apărui în ochii lui suspect. ,,Stai!” Câinii ,,Ham!” ,,Unde te duci?” ,,La serviciu.” ,,Numele.” ,,Călin Sorin.” ,,Cum?” Și aproape că-mi țip numele întreg. Nu prima oară când apăsam pe primele silabe ca să se înțeleagă. ,,Nâurile” finale vinovate, încercarea de a le face perceptibile mă împiedică să pronunț ,,kana”-ua românească corect. Da, așa i-am zis și eu, dislexie. ,,A lui… Semaca…” ,,De ce n-ai zis, mă? Ăla cu vioara, nu? Fugi, că a intrat Dumitru Emil acu pe poartă!”
Spre rușinea mea, indescriptibilă astăzi. Cui, de fapt. Fiindcă la nivelul aparențelor, evidenței și propagării fiziologice se poate lesne. Se apelează rațiunea. Se constată disfuncția. Se conștientizează consecințele. Restul este de competența organismului, după cum s-a obișnuit. Mie îmi ard urechile, obrazul nu dă la iveală roșeață pentru că nu prea are de unde, transpir, pulsul pare a crește, dar în fapt scade, amorțesc încheieturile, mă cuprinde amețeala și precum navele încărcate ce aprovă datorită încărcăturilor dispuse ineficient și inegal, am o ușoară aplecare, însă cu capul înainte, iar dacă mustrarea mă obligă să stau în fața persoanei cu dojana sau în preajma celei din cauza căreia sunt cuprins de remușcări, ajung uneori în pragul leșinului. Apoi fâsul inerent din urechi, depresurizant.
A patra zi și eu întârziat. La și cinci trecut de adevărata vamă.
