Spații culturale nr. 71 (4)

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 16

29 septembrie 1996

SEMNUL (plan de roman)

Introducere

Secvențe reluate din caiet: Viața în societate

Sacrificiu intelectual intenția de depășire a unei condiții
materiale mereu precare: JOCUL
Sacrificiu moral+fizic+modalități de expunere
1. Secvențe cu notare aproape de realism
(în cazul dialogurilor, al momentelor în care se produc
evenimente).
Alții despre evenimente.
2. Notații în scriitură dinamică, în cazul unor trăiri
interioare (persoana I)
3. Inversări de timp istoric în secvența Jocului.
Ideea notării unor titluri interesante de poeme care
corespund unor stări sufletești ale cititorului, într-un
anume moment.
Exemplu: Marin Sorescu : „Somnul, teribilă arhivă”
(sâmbătă la ora 12) „Anotimp amânat”
„Pământul dat la-ntors”
„Oglinda care fuge”
„Izvor de adăpat aripa”
A se vedea diferența:
„Lucrarea privirii”
„Plecarea în oglindă”
„Eu voi aluneca”
„Pe-a luminii curgere”
„Streașină de dor”
„Plimbare în cerc”
„Marele orb”
Marin Sorescu : „Invitație cu fier de călcat”.
(duminică la ora 17). „Mulți pori deschiși”
„Au! Au!”
„Lumina dată la rindea”
„Cimitirul era O.K”
„Exerciții fără colac”
„Calul alb fără splină”
„Problema ouălor moi”
„Caniculă cu milog”
„Cum dracii dorm”

2 noiembrie 1996

Herman Hesse („Lupul singuratic”) – „De cele mai
multe ori animalele sunt triste. Iar când un om este
foarte întristat (…) atunci omul seamănă puțin cu un
animal.”
Și dacă am spune că această realitate a animalului care
nu râde niciodată – nu cunoaște această stare
mediocră, superficială, înjositoare – probează
profunzimea și integritatea, onestitatea, fidelitatea,
devotamentul, statornicia animalului? Toate acestea ca
niște realități care statornicesc superioritatea reacțiilor
sale față de cele umane?
Doamne, e adevărat și cumplit: omul este inferior
animalului! Îi lipsesc tocmai calitățile de căpetenie pe
care animalul le afișează fără ostentație și tocmai de
aceea profund și exemplar.
Nicio carte despre mizeria de zi cu zi, despre starea de
imbecilitate datorită căreia nu mai poți ieși la o
obscură bodegă fără să-ți numeri mărunțișul din
buzunar, nu-ți poți vizita un prieten, nu poți merge la un
film, nu-ți poți cumpăra o prăjitură fără să ai
convingerea că prin aceasta atentezi decisiv la
certitudinea supraviețuirii, a existenței tale în ziua de
mâine:
ANIMALITATE!
DECĂDERE!
UMILINȚĂ!
ÎNJOSIRE!
OBSCURITATE!
NEFIINȚĂ!
Degeaba, nu pot fi convins. Un personaj descris și
declarat ca fiind dintr-o lume simplă, neșcolit, intuitiv și
lipsit de rafinamentul legăturilor între noțiuni nu poate
fi pus să vorbească cu aceleași elemente de construcție
a frazei ca și un interlocutor dintr-o cu totul altă clasă
socială și intelectuală. E nefiresc și decade totul într-o
vorbărie artificială, fără credibilitate, contrafăcută.
Tot Hesse – despre tragismul uman ca aspect
fundamental: „sunt foarte mulțumit de fericirea mea, o
mai pot suporta o vreme. Dar când fericirea îmi dă
uneori câte un răgaz de o oră, în care mă trezesc și mă
apucă dorul, atunci dorul acesta al meu nu mă îndeamnă
să păstrez pentru totdeauna această fericire, ci să sufăr
din nou. Mi-e dor de suferințe care să mă pregătească și
să mă convingă să-mi doresc moartea”.
În altă parte:
„Știi, desigur, unde se află ascunsă cealaltă lume, știi că
de fapt cauți lumea propriului dumitale suflet. Numai în
propriul dumitale interior trăiește cealaltă realitate, la
care râvnești.”
Ideea unui hol cu multe uși care dau spre lojile sălii de
teatru.
Fiecare ușă lasă să pătrundă un singur spectator care
asistă la un spectacol numai pentru el.
„Umorul este întotdeauna un umor negru, iar dacă va fi
necesar îl vei învăța în ceasuri negre.”
Hesse –„Siddhartha” – „Contrariul oricărui adevăr este
la fel de adevărat. Și anume: un adevăr poate fi exprimat
și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul
îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul
sau exprimat în cuvinte, totul ducând lipsă de întreg, de
rotunjime, de unitate.”
„Lumea(…) nu este imperfectă sau pornită pe drumul
lent al desăvârșirii; nu, ea este desăvârșită în orice
moment, orice păcat poartă în sine germenele iertării,
toți copilașii poartă deja în ei viața veșnică.”
– De comandat: Albert Camus –„Primul om”;
André Gide –„Falsificatorii de bani”;
André Malraux – „Condiția umană”.

4 noiembrie 1966

Lucrare scrisă la Română în anul 1966 – transcriere
integrală

Eticheta de pe copertă:
Caiet de Română
Cristolovean
Clasa X. IUA

Interiorul:
Lucrare scrisă la Română pe trimestrul I

1. Comentați realizarea artistică a poeziei „Și
dacă”
2. Caracterizați personajul Baiazid din „Scrisoarea
a III-a”
2 Scrisoarea III este o poezie eminesciană care se
referă Baiazid care este personajul principal în
Scrisoarea III este un personaj științific în orgoliu operei
eminesciene a lui Baiazid este opera eminesciană și
sacrifică multe lucruri în legătură cu baiazid și oșteni lui
este o lucrare eminesciană și plină de orgoliu și de
însușirile caracteristice ale poeziei din Scrisoarea III
Baiazid este primul om care este pe pace și bună
dreptate Poezia cu numele Scrisoarea III este un
personaj principal și plină de satisfaci de orgoliu și la
personajele pline de caracter Scrisoarea III este primul
personaj eminescian scrisă și satisfăcută a lucrării.
1. Și dacă
Poezia Și dacă este o poezie cultă și satisfăcătoarea și
plină de orgoliu și de caractere culte și de caractere
științifice și de poezii eminensciene pline de satisfăcături
pline de orgoliu și culte

6 noiembrie 1966

Tudor Arghezi:
Temele creației:
– Poezia filozofică („Ars poetica” – „Testament”)
– Lirica existențială – în căutarea lui Dumnezeu
(„Psalmi”)
– confruntarea cu moartea („Duhovnicească”)
– lirica sociogonică („Cântarea omului”)
– poezia socială („Flori de mucigai”, „Belșug”,
„Plugule”)
– poezia de dragoste („Melancolie”)
– poezia jocului („Cântec de adormit Mitzura
când era mică”)

8 noiembrie 1966

Camil Petrescu
– sincronizarea cu filozofia și psihologia epocii
– literatura este un mijloc de cunoaștere
Modernizarea literaturii – autenticitatea (realitatea
trecută prin propria conștiință)
Modernizarea literaturii – substanțialitatea (esențe
concrete ale vieții)
– narațiunea la persoana I
– relativismul (înmulțirea perspectivelor, a punctelor de
vedere în jurul aceluiași obiect
– anticalofilism (împotriva scrisului frumos, notarea
precisă, a povesti net, la întâmplare totul, ca într-un
proces verbal)
Hortensia Papadat Bengescu
– epicul este aproape inexistent (mai mult comentarii,
analize)
esența tehnicilor moderne
– tehnicile tradiționale se subordonează tehnicilor
moderne de analiză a valorii psihologice. Pătrunderea în
zonele subconștientului (nu ceea ce se întâmplă
interesează, ci relațiile sufletești, interioare)
– alternarea de personaje și voci în plan narativ

10 noiembrie 1966

Lucian Blaga – universul poetic
– lumea ca o corolă de minuni („Eu nu strivesc
corola…”)
– dragostea – calea fundamentală de acces la
misterele lumii
– setea de absolut, de integrare în macrocosmos
(„Poemele Luminii”)
– cunoașterea prin participarea la ritmurile
interioare ale cosmosului („Pașii Profetului”)
– exprimarea vitalității, a trăirii („Vreau să joc/
„Dați-mi un trup”)
– căutarea absolutului (folosirea tuturor modurilor
verbale)
– tragedia neantului
– preocuparea pentru tema timpului – „fugit
ireparabile tempus („În marea trecere”)
– „fortuna labilis”
– „vanitas vanitatum”
– dorința de comunicare cu divinitatea (neîncrederea
în cuvânt)
– chemare la reîntoarcerea în eternitatea spirituală a
satului românesc
– odă modernă dedicată prefacerii rodniciei
materiale și spirituale („Mirabila sămânță”)

11 noiembrie 1966

Ion Barbu
Trei etape: – parnasiană
– balcanică-orientală
– ermetică
2. „După melci” – pe aceeași linie cu „Miorița”
„Riga Crypto și lapona Enigel” – un „Luceafăr”
întors (condiția inferioară a bărbatului față de
superioritatea femeii)
3. „Joc secund” – poezia ca negație a lumii
(sublimarea ideii, într-un joc desfășurat pe un
plan izolat de viață)
– Limbaj tulburător, propoziții eliptice de
predicat, concizia (Vianu – „nu există poet
român care să spună mai mult în mai puține
cuvinte”)
– Originalitatea lexicului, sintaxa personală
ESENȚIAL: nepăsare față de cronologie, specifică
omului care știe că NOI NU TRĂIM ÎN PREZENT,
CI ÎN TIMP (Gheorghe Crăciun)
ATENȚIE !!!
Să scriu o piesă compusă din multe mini-scenete. Ele se
vor menține împreună printr-un oarecare element
comun.
De gândit finalitatea.
(vezi „Gog” de Papinni)

 

Mihai MARIAN

***
am o pasăre care vorbește
abonament pe toate liniile de tramvai
pe balcon un vrăjitor bătrân
care-atârnă-n afară
de fesul său înstelat
am un șarpe fixat în podea
unde lipsește o scândură
sub limbă
o viespe
(pastila mea de inimă)
am o idee fluorescentă
obscenă, intermitentă, latentă
o țin împodobită
cu vată
și stele-argintii de hârtie
am becuri cu led
o broască blazată
cinic-senzuală
un dragon trist pe masă
am propria țară
care scoate sunete ascuțite
și scârțâie
o pasăre care vorbește
când mă aștept mai puțin
mâzgăleală anamorfotică
pe pântecul unei femei.

 

sferoplast. cișmigiu

aprind o țigară
parcul încă doarme dus
e nefiresc să te uiți după femei
atât de dimineață
spune o femeie rotofeie
unui lucrător la salubritate
rânjetul lui e verde
mersul ei cheie
dincolo de porțile grădinii
în epigastrul orașului
melc gigantic
timpul se tîrîie pe șinele de tramvai
ferestrele sale mate
nu te lasă să vezi pe cine duce și unde
în urma lui începe să ningă
alerg să strâng câțiva fulgi
cu care să umplu perna realității
încă mai sper într-un somn bun

Fapte culturale

„Privighetoarea Râmnicului”

La 60 de ani de la trecerea în eternitate a sopranei
Florica C. Cristoforeanu, supranumită „privighetoarea
Râmnicului”, Muzeul Municipal „Octavian Moșescu”,
în colaborare cu Opera Română și cu Centrul cultural, a
organizat o expoziție omagială, menită să readucă în
atenția publicului meloman o personalitate cunoscută
mai mult pe plan internațional decât în ținuturile natale.

Prin străduința colectivului de muzeografi condus
de Roxana Vișan, expoziția prezintă documente,
fotografii, autografe și mărturii care recompun un
itinerar artistic de excepție. Cele câteva obiecte
personale, paginile dintr-un manuscris cu scrisul fin și
nervos al cântăreței, un gramofon de epocă și câteva
rochii donate de Opera Română din București recompun
liniile de forță ale unei existențe puse în slujba
frumosului, a binelui și a adevărului.

 

Rodica DASCĂLU

conexiuni

nu voi căuta în jur farmecul nopții de vară,
voi privi aleile slab luminate, unde semeni mai
puțin norocoși caută un loc de înnoptat sau poate
așteaptă un cuvânt. sunt scene tulburătoare, în fața
lor îmi pierd zâmbetul. aplecându-mi fruntea mă rog.

cerul clipește prin mii de stele,
îmi veghează gândurile. în grădina
casei, cu o precizie uimitoare, tata evocă
amintiri din trecutul său lipsit de iubire.

uneori singurătatea unui neam se repetă.

mintea scrie scenarii. ignorate, se ofilesc
precum o floare fără lumină. cântul greierilor
acompaniază foșnetul viței de vie, o idee se înfiripă:

nu-i simplu, nici ușor să vindeci ramul, tulpina, copacul.

 

mă regăsesc în labirintul lumii

în lumina celor din urmă
raze, mă întâmpină culoarea
de lazurit a apei. ar fi bine să nu
uit: grația lebedei sau felul cum se
înalță muntele brusc din lac, străjuindu-l.

pentru a asimila măreția peisajului
îmi creez spațiul interior, altfel forța
creației m-ar putea copleși. liniștea mă
învăluie. sunt convinsă că oglinda în care
mă voi contempla la final va fi cea divină.

așa înțeleg miracolul întâlnirii.
nimic nu este întâmplător, învăț
să disting, regăsindu-mă
în labirintul lumii.

 

sub semnul lui Neptun

aud susurul unui izvor.
mă opresc din alergare pentru
a-mi potoli setea de viu.

lacul, râul, marea mă cheamă.
m-am născut sub semnul lui Neptun,
stăpânul apei, simbol al tainei.

apa îmi curăță trupul, spațiul vital,
dar și sufletul vrednic de iertare.
curgerea ei continuă sapă
șlefuind stânca.

râul îmi arată calea.
cu mâna streașină la ochi observ
celălalt mal al râului Styx. luntrașul
Charon se apropie. îl rog să mai aștepte,
încă n-am descâlcit toate firele existenței.

 

cascada

curge lin fluviul, apoi,
își adună forțele, se apropie
căderea năvalnică a apei, saltul.

există locuri în fața cărora mai bine
mă opresc. privindu-le, îmi ascult vocea,
decodez semnalul. încercarea, vuiet de
cascadă. culorile adunate-n curcubeu
unesc cerul cu pământul. orice
frământare se va stinge. percep
difuze ecouri, primesc în dar
tăria de a rezista.

 

viziunea apropierii

călătoresc prin viață visând
să las pe unde trec grădini înfloritoare.
uneori inima celuilalt rodește, alteori
sămânța afecțiunii piere.

totuși mereu rămâne ceva:
o imagine a neputinței de a prinde
rădăcini în locuri nestrăbătute. nu pot
depăși margini fără a avea călăuze:
îngeri, oameni, mesaje divine.

îmi imaginez întâlniri mai puțin obișnuite
cum ar fi acelea dintre om și cuvânt,
dintre om și artă sau orice alt
semn creator. când ghidul
mă însoțește teama de necunoscut dispare.

 

dilemă

de ce prefer să rămân insulă aridă a propriului eu,
indiferentă la orice semnal menit a mă trezi din
toropeala confortului? opacitatea capătă
transparență doar când mă vizualizez
semnificație a unui nod într-o rețea
amplă, unde raze nevăzute vin și pleacă,
îmbogățindu-mă. a supraviețui întâlnirii este artă.

schimbare

trăiesc intensitatea maximă
a unui ciclon, nu-mi amintesc cum
am ieșit la liman. nu sunt atât de sigură
că zbuciumul s-a sfârșit, însă, un lucru
e cert: reușind să scap din vâltoare,
nu mai sunt același om.

când supraviețuiești propriei încercări,
primești drept răsplată timp de a confirma.
nu grija pe care mi-o port m-a salvat,
ci, mai ales iubirea. ea a venit
spre mine ca un semn.

 

nehotărâre

stau la hotar între zi și noapte,
aleg drumul ce duce spre celălalt.
universul, căruia, la finalul întâlnirii,
îi voi da un nume mă strigă.

precum aștrii scânteietori, către mine
vin alți oameni, aprind cenușa stinsă,
apoi, își continuă călătoria, cutreieră
spații ce îi cheamă.

să descoperi o lume unde să te-ntorci,
așa cum revii într-o zi de vară a copilăriei,
să te bucuri iarăși de energia vie a locului
unde te-ai născut…

nu este ușor să cauți lumina. îmi
este de ajuns gândul că nimeni
nu o va face în locul meu.

 

temeri

îți veghez somnul. pe umărul meu
stă o pasăre invizibilă, gata să zboare
la cel mai mic semn de neliniște. din dor
de mângâiere îți cuprind pumnul ușor strâns
în palmele mele. îți ascult bătăile inimii,
respirăm în același ritm, suntem.

un vuiet din afară tulbură liniștea.
retrăiesc iarna grea a copilăriei,
nămeții sunt înalți cât gardul.
spaima de a porni la drum,
cutreierând zăpada,
mă învăluie.

înseninare

a fost un timp, când voiam să găsesc
soluții pentru fiecare prag ce-mi tulbura
starea de bine. nu există o cheie pentru orice
ezitare. te împrietenești cu neputința,
vei fi mereu treaz.

prin pereții subțiri ai casei ascult armonii delicate,
exerciții la pian. un glas de copil îngână frânturi
dintr-un cântec, înseninându-mă.

 

daruri

nu judec omul împietrit,
rezonez cu frica lui de moarte,
de eșec, de pierdere. abia atunci mă
văd vulnerabilă. cicatricile sunt încă vii.

ne bucurăm împreună, de fapt,
ne oglindim reciproc acele părți
ale chipului, înfrumusețate lăuntric.

oamenii întâlniți sunt daruri.
deschizându-mi inima voi afla
lucruri neștiute. acum trăiesc într-o
iluzie, întreruptă, din când în când, de
țâșniri de adevăr din marea de întuneric.

 

cercuri pe ape

fără emoție, fără credință, cine sunt?
cercurile apei sunt și cercurile vieții.
ample, tot mai ample iar limite,
moarte nu există. lumina,
o forță ce iese din matcă,
se revarsă pe suprafața vălurită
a mării. mă atinge. trăiesc emoția.
îi dau viață. dincolo de fluidul întunecat
întrezăresc magia ținutului subacvatic.
explozia încetinește. undele tot mai lente.

(Din volumul: Rodica Dascălu, „Imaginează-ți o grădină”,
Art Book, 2020)