De-ai noștri – Mădălina Bicu – Stele sparte (4)
Pe tine
Caut în toată dezordinea din geantă o țigară care să-mi liniștească ticul care mă disperă. Găsesc o oglindă mică și îmi văd chipul reflectându-se în ea. Am rimelul scurs, iar cearcănele adaugă câțiva ani în plus vârstei. Aseară am plâns groaznic. Nu îl mai iubesc, nu știu de ce am plâns. Oricum, nu l-am mai văzut de mult, iar acum prea puține lucruri îl fac să semene cu omul pe care îl știam eu. Ce aș putea să scriu acum? Nu am scris niciodată bine și, mai ales, niciodată îndeajuns. Am fost mereu subiectivă cu scrisul meu neîncăpător. Neîncăpător pentru că în el nu încape mai nimic, sau mai bine zis, nimic din ce aș vrea eu. Nu pot să scriu
lacrimile pe care le-am plâns, nopțile pe care le-am pierdut sau zilele în care m-a iubit. Pur și simplu nu mă pricep la scris. Iar pierderea celui mai bun om din viața mea m-a doborât și m-a făcut și mai nepricepută la scris, mai subiectivă.
Am devenit egoistă și mă folosesc de scris ca de un drog. E singura soluție pe care o am când îi văd pe toți ceilalți fericiți, chiar dacă eu știu că ei nu sunt fericiți. E singura soluție atunci când simt în tot corpul cum ceva mă doare, iar acel ceva e golul care mi-a rămas de când a plecat el din viața mea… cel mai minunat și cel mai frumos. Am zis apoi că o să fiu mai calculată, dar m-am aruncat iar în viață cu capul înainte fără să știu în ce direcție o iau și cât de tare va fi lovitura.
Am vrut să fug și am fugit în orașul ăla mare în care nu cunoșteam pe nimeni și acolo iarăși l-am găsit pe el, mereu sub alte forme. Era aerul tare de munte, sau răsăritul soarelui, era frunzele arămii ale toamnei, era tot ce vedeam și nu-mi doream să mai văd. M-a urmărit peste tot până când s-a hotărât să mă înfrunte; să-mi spună că nu mă mai iubește, că nu mă mai vrea și că nu mă mai caută. Dar ce căuta acolo? Îmi place să cred că încă mă iubește. Ce avea să facă cu toată iubirea aia pe care mi-o purta? L-am iubit și eu, iar după despărțire mi-am zis că nu o să mai iubesc vreodată așa, si nu voi mai fi iubită așa. Grav este că mă pierd între partea cu nu-vreau-să-știu-nimic-despre-tine și partea cu sufăr-atât- de-mult-că-nu-știu-nimic-despre-tine.
Însă, un lucru știu sigur: Pe tine te voi iubi pentru o veșnicie!
Reabilitare
Ora 23 noaptea, marți. Stau în mijlocul unei camere goale cu pereți albi, goi. Sunt îmbrăcată cu o cămașă albă care îmi acoperă genunchii și sunt cu tălpile goale. O singură fereastră în fața mea cu obloanele trase, să nu intre lumină. În spatele meu am scrijelit o gaură mică în perete – să mai pot vedea trecutul din când în când, să-mi mai pot linge rănile.
Pe fereastră mi-e teamă să mă uit. Mă înfricoșează ce mă așteaptă, mă sperie pedepsele pe care am să le primesc. In fiecare zi mă uit la trecut prin gaura din perete; acolo totul e sigur, nu se poate schimba nimic, nu poate interveni nimic, iar eu privesc ca un simplu spectator la filmul vieții mele, incapabilă fiind să repar ceva. Reușesc întotdeauna să mă conving că nu mai e necesar să privesc acolo, dar ca o ispită diavolească aud în miez de noapte vechiul meu râs rău și zgomotos care anunța mereu câte o victorie, încă o victimă căzută. Mă întorc mereu acolo și mă cert după fiecare vizită, mă învinovățesc pentru teama de a deschide fereastra. Când dorm, visez că plec, că am curajul să continui și curajul să suport consecințele. Dar e mereu doar un vis care mă înnebunește.
Doar la asta mă gândesc: să nu mai privesc în trecut și să plec mai departe. Dar rămân blocată în timp, fără să mă îngrijorez că mi se scurg zilele fără rost.
Așterne-ți un gând
Așteme-ți un gând pe sufletul meu și lasă-mă să-l adulmec,
să-l miros și să-l sorb.
Lasă-mă să-i mângâi cuvintele si să-i văd formele.
Așteme-ți un gând pe sufletul meu și lasă-mă să mă lupt teu el,
să-l judec și să-l fac să mă doară.
Lasă-l să mă frământe, să mă mâhnească.
Așteme-ți un gând pe sufletul meu, fie el bun, fie el rău
Și lasă-1 să se joace cu mine, să mă distrugă, dar să mă iubească
Așteme-ți un gând pe sufletul meu și lasă-1 să mă tulbure,
să mă certe că nu te-am iubit și că nu te-am mai vrut
Mai rupe din tine un gând și trimite-mi-1 mie
Sau cheamă-mă tu mai aproape
Și-am să vin.
Curând am să vin…
Să răsune
În fiecare zi te analizezi și te pui în antiteză cu celelalte Tu din alte zile, tară să vezi că ești mereu aceeași. Faci ce faci și devii și mai rece. Ai încercat întotdeauna să te cunoști cât mai bine și ai ajuns să îți arunci toate gândurile într-o carte pe care toți au apreciat-o, iar tu ai părăsit-o pe un raft, așteptându-te să îți faci curaj să o citești. Ești liniștită că ai scăpat de toate gândurile. Le-ai pus acolo și o bucată din trecutul tău zace prin casele oamenilor care ți-au adorat cartea. Târziu, te-ai gândit că poate nu a fost cea mai bună idee să rupi din tine partea aia și să o dai lumii. Oricum, trebuia să faci ceva să scapi și acum te bucuri că lipsește din tine. Straniu, nu? Ai tot fugit de trecut pentru că tu urăști să trăiești acolo, urăști să se simtă în prezent, urăști că trecutul nu-ți trece și că trebuie să faci mereu ceva să-l îngheți, să-1 faci să nu-ți mai degradeze prezentul.
Ce ai de gând să faci cu partea asta? Pe ea în ce carte o mai bagi? în câte nopți o să o mai plângi? Căci ea te-a făcut cea mai fericită și, deopotrivă, cea mai nefericită. Te-am văzut de prea multe ori cum fugeai de ea închisă între patru pereți și cum obosită te prăbușeai de pământul pe care îl udai cu lacrimile tale, incapabilă fiind să te lepezi de tot ce a însemnat el. Te vedeam cum îți zgâriai pielea pe care buzele-i nebune după tine o străbăteau în mici săruturi calde. Știu de câte ori îți doreai să ieși pe stradă și să-1 vezi chiar dacă știai că niciodată nu o să-1 mai vezi. Da, niciodată. Și din câte observ lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Ești aproape la fel de palidă și pierdută după el. Dar resemnată.
Să răsune dorul meu peste tine, să te doboare și să-și înfigă colții în carnea ta fragedă, tânără! Să simți și tu, pentru încă o clipă, durere!
