Spații culturale nr. 71 (2)

Din poezia lumii

Nikolai OLEINIKOV
(1898 – 1937)

Unul dintre cei mai originali și importanți
creatori ai avangardei ruse, poet liric subtil, dar și
parodist, satiric, dar și filosof, un stilist inconfundabil,
de numele căruia este legată o întreagă direcție artistică,
OBERIU (Asociația Artei Reale), coleg cu D. Harms, A
Vvedenski, I. Bahterev, N. Zaboloțki ș.a.
S-a născut în stanița Kamenskaia, regiunea
Cazacilor de pe Don. A studiat la gimnaziul real și
seminarul de învățători. Primele încercări literare țin de
adolescență, perioadă în care face o pasiune aparte
pentru matematică, ceea ce avea să-i marcheze viziunea
poetică naturo-filosofică. După evenimentele turbulente
din 1917, trece prin dramatica vâltoare a războiului
civil, luptă în detașamente de partizani. Își face stagiul
în mai multe redacții de ziare și reviste orientate spre
realitatea în dramatică transformare, neașezare, –
„Cazacul roșu”, „Cazangeria pan-rusească”, „Abatajul”,
„Ciocanul”.
În anul 1924, se află printre întemeietorii
organizației scriitoricești din Donbass, iar peste un an
este repartizat, pe linie de partid, în redacția ziarului
„Adevărul leningrădean”. Începând cu această perioadă,
publică intens versuri și proză pentru copii în revistele
„Noul Robinson”, „Ariciul”, „Scatiul”. În 1934, în
oficiosul „Pravda”, apare un articol în care este criticată
proza pentru copii a lui N. Oleinikov. În acest an îi
apare și unica publicație antumă a versurilor pentru
„maturi” în almanahul „30 de zile”.
Nu o singură dată, a fost la un singur pas de
moarte. Aceasta avea să survină în infernul Gulag-ului:
în iulie 1937, este arestat, mai apoi condamnat ca
„dușman al poporului” și „spion”, în 24 noiembrie fiind
executat.
Aneantizarea sa fizică a dus și la interzicerea
moștenirii literare pe care a lăsat-o. Manuscrisele i-au
fost păstrate de familie și prieteni.
Peste ani, bineînțeles, – reabilitat… postmortem…
Ca una din milioanele de jertfe cărora li se
făcea… dreptate, recunoscându-li-se nevinovăția…

În traducerea lui Leo BUTNARU

Lamentația matematicianului

M-am săturat să tot scotocesc prin cifre,
De la ele durerea de cap mi-e în toi.
Aș vrea să uit ce înseamnă 17,
Ce e 4, ce o fi 2.

Invidiez văzul pisicii atât de ager:
Dacă pisica privește la case, ea nu ia aminte
Ce număr de ferestruici au ele
Și mulțimea de ploșnițe în cifre n-o prinde.

La fel aș fi vrut și eu, fără să număr,
Să notez cu o cifră stolul de vrăbii,
Pentru ca să lărmuiască și să sară în caietul meu
Cel puțin două-trei păsăruici vii.

Din viața insectelor

În palatele coacăzei roșii
Trăiesc o sută șaptesprezece gândaci,
Patru ploșnițe și cincisprezece greierași.
Ce aer au ei de respirat, Doamne!
Cât de pe săturate și de onest mănâncă ei!
Ce abundent peste dânșii coacăza-și clatină
Ciorchinii de poame.
(1934)

Elogiu inventatorilor

Laudă inventatorilor ce s-au gândit
la atribute mărunte și hazlii:
cleștele pentru zahăr, muștiucul pentru țigarete.

Laudă celui căruia îi veni în minte
să pună ștampilă în legitimație,
celui care îi potrivi ceainicului capac și trompă,
celui care întâiu-n lume
făcu biberonul de cauciuc.

Laudă celui ce născoci macaraua și grișul fiert,
celui ce-nvăță lumea să-și alunge boala cu ceai de
zmeură,
celui ce născoci otrava pentru a scăpa de ploșnițe.

Laudă celui care cel dintâi
boteză motanii și pisicile cu nume de oameni,
iar gândacilor le puse nume de tocilari,
gropari și tăietori de lemne,
celui ce împodobi cu litere și monograme lingurițele
pentru desert,
celui care pe greci i-a împărțit în antici și pur și simplu –
greci.

Voi, matematicieni ce-ați descoperit tainele diverselor
operațiuni cu chibrituri,
voi, tehnicieni ce-ați născocit minciogul, plasa-capcană
pentru insecte,
inventatori ai agrafelor, paftalelor, bumbilor, să zic,
și tu, creator de sos picant!

Minunate flecuștețe, ideile voastre – mai scumpe ca
orice ne sunt!
Ele îmi obsedează mintea, îmi mângâie privirea…
Laudă celui ce făcu pudelul asemeni leului
și care-a scornit funcția de controlor!
(1932)

Relevație

Toți năstureii, toate ploșnițele, toate obiectele-nseamnă
ceva.
Și nu de flori de măr unele se târăsc, altele sar.
În configurații eu depistez discuții de nevorbit:
Cada transmite un mesaj,
Face aluzie la ceva confuz aparatul de bărbierit.

Ți-am servit scrumbie. Ești bucuros.
Dar nu te grăbi s-o expediezi în gură.
Privește, privește! Ea îți transmite un semnal secretos.
(1932)

În serviciul științei

Eu am descris greierașul, albina am descris-o,
Am reprezentat pasărea în secțiuni cuvenite,
Dar de unde aș putea lua forță, pentru a descrie
Smoala părului tău, pe cap, firește, așezată?
Dar vai, nu mai am puterile de altădată
Care pe domnișoare le secera precum o coasă,
Așa că nu mai sunt acel ce-a fost. Am încetat
De a-mi face de cap, de-a mă înflăcăra
Și nici nu-mi mai e pe plac mâncarea de cândva.
Demult deja rățuștele nu mai rămân de mas
În deteriorata-mi burtă.
Și scumpe nu-mi mai sunt suferințele iubirii –
Deja mă atrag fundamentele universului,
Omenirii. Am început să mă interesez, îngândurat,
De mei decorticat, mă emoționează
Pastele de dinți,
Sub lupele holbate eu măresc fluturi mici –
Alcătuirea fluturilor mă captivează.
Pretutindeni în urma mea, în instituție,
Pe bulevard – doar visuri sacramentale
Despre terebentină.
Visuri despre chibrituri, idei despre ploșnițe
Și despre mărunte obiecte câte-n stele;
Ce mecanisme-s tăinuite în gândaci,
Ce forțe acționează în bomboane, spre exemplu?
Am priceput deja ce-s acele tentacule tentante,
De ce ciupercile sunt puse la murat,
Ce rost, ce sens au trăsurile, pistele de alergări.
Și de ce în ochii vacii se reflectă geamuri, ferestruici,
Chiar dacă încornorata nu are nevoie de așa ceva.
Iubirea trece. Pasiunea-i înșelătoare. Însă-i lipsită de
ipocrizie
Structură fermecată a gândacului, vă asigur.
O, rășchiratele picioare-ale libărcilor, șase sunt la
număr!
Și ele comunică ceva, prin aer scriindu-și mâzgăliturile,
Conturul, relieful lor e plin de semnificații tainice…
Da, există ceva-n gândacii de bucătărie,
Când își mișcă limbuța și își clatină mustăcioara.
Dar unde-s doamnele, – ați putea-ntreba, – unde-s
Drăguțele prietene ce împărțeau cu mine
Plăcerea nopților, al căror corp tânăr
Semăna cu o garofiță – sau cu o putinică –
Unde să se fi prăpăstuit, de-odată, ele?
Unele nu mai sunt, iar altele-s departe.
Au ars cu toate, s-au topit ca lumânarea.
Iar astăzi eu ard în alt foc și altele
Dorințele îmi sunt – muncă de șoc
Și-ntrecere! Mă-ndeamnă spre alte trepte importante
A ierburilor din pădure diverse compoziții.
Prin ierburi gâzele-și petrec timpu-n discuții captivante.
Grăbește greierașul pe micuța sa bicicletă.
Încâlcindu-se în alcătuirea florii,
Pe măturicea steblei aleargă o furnicuță efemeră,
Aleargă, ce aleargă… Văd astă iuțeală
Și mă prinde tânga,
Mi-e greu pe suflet!
Îmi amintesc de zilele în care
Eram mai proaspăt decât calul, nu altcum,
Și mă înghite-o tainică vitamină
Și tac, strâng brațele la piept,
Și privesc la iarbă, fără a respira…
Dar bubuie timpanul! Și peste al științei slujitor
Fără de grabă soarele răsare.
(1932)

La ziua de naștere a T. G. G

Iată, pasărea grăsuță stă în pom.
Ba tresaltă coada, ba moțu-și scutură bizar.
Grosolanul meu ochi ouoform
Vede-n ea doar un obiect alimentar.
Și dintr-o dată, în loc de carne, pene, oase
În ea văzui expresia ideilor divine.
În legătură cu ziua de naștere, preschimbați-vă și
d-voastră
Desconsideratoarea atitudine față de mine.
(1933)

Greierașul

Ce exprimă micul greieraș?
Care ar fi componența lui logică la adăpostul micuței
carcase?
El e făcut din cârligele, inelușe,
Pentru mine fiind legat de spusa „îndreptător de oase”.
Spinarea greierașului arde a conștiință, luminează,
Piciorul lui strălucește ca roua.
Cu genunchii strânși, cu burtică, el ți-ar părea
Ca și împachetat în străvezie lădiță;
Taie-l în două – minunății vei vedea:
Vei vedea doi peștișori ce-noată împreună,
O gaură și o cruciuliță.
(1933)

Despre zerouri

Plăcut e să vezi caietu-n pătrățele:
În el e plasat un zero dolofan,
Iar alături un zero calicit
Stă ca o lămâie miniaturală.
O, voi, zerourile mele și zerulețe,
Ce vă mai iubesc! Zău vă iubesc!
Lecuiți-mă cât mai curând, melancolicilor,
Prin atingere de zero, bineînțeles!
Zerourile – cerculețe vindecătoare,
Ele ne sunt și doctor și felcer, chiar și moașă,
Fără de ele bolnavul țipă din cauza rinichilor,
Țipă din rărunchi,
Însă cu ele fiind auzi strigând „Ura!”
Deci, când o fi să mor, nu-mi cumpărați
Coroane înflorate, ci mai bine
Pe trista moviliță reavănă a mea
Puneți-mi un zeruleț oricât de mic.
(1934)

***
Pasăre dementă
cu penetul alb,
ce tot trebăluiești,
pentru cine te-ai strădui?
De ce atât de jalnic
trilui-viețuiești?
De ce nici nu plângi
și nici nu zâmbești?
De ce suferi, de ce
traiu-ți duci pe lume?
Nu știi nimic
și nici să știi nu-i cazul –
oricum vei muri,
exact asemeni mie.
(1937)

Rostopască

Imperceptibile, surde, neîmpăcate
Cuvintele care plutesc în mine, –
Ele o iau pe-alocuri – triste, palide, –
Parcă nu aievea, ci în vis.
Obiecte simple – pană, călimară –
Strălucind, altfel de lumină-or revărsa.
Și ziua clipocește ca săpunu-n săpunieră,
Cucerind prin pripa lui întunecată.
Mână străină mâna mea a condus:
Auzi chiar ceea ce aș fi vrut să scriu,
Ce emitea sunetul clipocit al spumei de săpun –
Uscata floare, rostopasca,
Zisă crucea-voinicului și lăptucă.
(1937)

Valeria MANTA TĂICUȚU

marină

pe țărm, în amurg, pescărușii țin umbra sub
aripi;
mai lucește arămie câte o pană, repede stinsă în
țipăt.
vara aceasta este doar o copie color a celor din
amintire:
și acolo pescărușii încercau creasta vreunui val,
cu același curaj nebun al sinucigașilor,
cu același curaj al jucătorilor la ruleta rusească;
stau pe țărm și aștept să înceapă războiul și să
fim împușcați.
pe plajă, din trupul meu și al tuturor pescărușilor
vor crește cândva mari castele pustii de nisip,
flori de un roșu metalic în amurg.
vara va fi tot mai fierbinte, tot mai stăpână
peste cer, ape și pământ,
tot mai singură într-un coșmar fără sfârșit.

Maria CALLEYA

AICI SUNT

Cuvinte rotunjite, colțuroase au umplut o pagină, mai
multe – hieroglife contemporane pe care, fără să le fi
descifrat, ochiul le admiră – înăuntrul lor, furtunile de
zi, de noapte, condensate, cu țipete năuce, ascuțite –
barierele de aer, străfulgerate de focul unui cântec
geamăn – aici sunt, îi răspund

LUCIRI SPORITE

Încă o pecete, venită pe vânt, în lanțul fără capăt – te
salut, ca pe un vechi prieten – o singură clipă ne este
martor, acela cu formă fixă, asupra căruia timpul n-are
nici o putere – bănuțul ruginit, uitat într-un sipet,
rostogolindu-se în fine liber – se întâmplă mereu ceva
neștiut, se întâmplă să vină, se întâmplă să trăim plinul,
compact, copleșitor – chiar în preajma stelelor –
vrednici sau nu, le atingem

POVARĂ

Viscol dezlănțuit într-o seară de august – în curând, o
poveste decolorată, cu capete sparte degeaba – s-au
răsculat îngerii – zâmbește – o pavară prea grea – n-ai
nevoie decât de o privire – se clatină biserici – am râs
destul – acum, e liber la plângeri

PE ARIPI

Crește nivelul licorii negre până la picioarele
îngerului binevestitor – acesta poartă pe aripi daruri
grele, o mână a sa acoperă capul unui copil – mult a
plâns în vara asta Maica Domnului – lăcrimează încă –
degetele nu se ating, rostesc cântece ciudate, înăbușite
de noapte

NE VOM RECUNOAȘTE

Învață-mă tu dragostea ce străpunge cuvintele – eu îți
voi răspunde cu lacrimile oricărei maici, adunate într-un
cântec – să fie acesta legământul, de nimic strivit – cum
spuneai, doar astfel ne vom recunoaște – râul va
continua să se rostogolească peste pietre bătrâne – deși
răsăritul se va arăta mereu altul – noi, acolo, printre
rădăcini, vom surâde zilei, știind că vine noaptea

MUNȚII DE AER

Tăcerea, însoțită de un flaut cu aripi, poate deveni
hrană suficientă pentru încă o zi – steaua, deși se
ascunde, dăinuie, acolo, între munții de aer – mi-am
întrebat degetele dacă mai recunosc clapele – au răspuns
firav, mustrător – leșinul a durat destul

LANȚUL

Somnul cel bun, asuprit și el, până într-o dimineață
nedeterminată – când ne vom regăsi întregi, frumoși,
liberi. Aceeași temă inspirată, mult iubită – o cântă alt
instrument – lanțul nu se întrerupe – își schimbă, doar,
culoarea – aramă – fier coclit – argint vechi

DOMNIA LUI TREI

Înapoi, vezi bine, se îndepărtează urmele încărcate de
sensuri – șterse sunt cu o grabă suspectă – cine, încotro
se îndreaptă? – o întrebare rostită sau nu, prezentă,
acută, însoțită de acel rictus al prea multelor neliniști –
deși e senin cerul, mințile ascuțite se colorează în roșu,
în game încrucișate – al treilea element e prezent, deși
bine ascuns – domnia lui trei, necunoscutul de peste
drum

CHEILE

Pecețile unui timp le vezi cu ochiul liber –
nesiguranța vorbelor, tristețile coborâte în măruntaie,
ridurile nemeritate pe atâtea fețe chinuite – tot atâtea
avertismente întunecate în zgomot și neorânduială – și
mâinile, docile, tăcute, sfărâmând piatra între degete – și
cheile, inutile, muiate în foc

NICIODATĂ SINGUR

Plânsul ăsta, binefăcător – slăvit să fie – când vine,
primește-l ca pe un dar ceresc – la aceeași masă cu
umbre aurite nu ești niciodată singur – izvorul vieții de
aici pornește – o mângâiere pe care ai visat-o se așează,
hlamidă ușoară, pe lacrima fierbinte – acum vorbește,
blând, tăcerea