De-ai noștri! – Mădălina Bicu – Stele sparte (2)
Nu-mi pasă
Iată-mă din nou aici! Poate te întrebi de ce sunt printre rândurile astea iar… Poate te întrebi de ce am venit, de ce te-am invocat a nu știu câta oară… acum, după atâta timp. Și mă întreb și eu: De ce? Mă întreb în fiecare secundă care mă trimite cu gândul la tine. Nu sunt multe secunde, dar țin o eternitate. Până la urmă, pariul a fost câștigat de mine, deși nu îmi amintesc dacă e drept ca eu, câștigătoarea, să pierd totul. Ai pierdut și tu, dar ce noroc că ai fost în târg și ai achiziționat o chestie care se numește ,,suflet”! L-ai luat, iar cu celălalt nu știu ce ai făcut, pentru că nu ai vrut să îmi spui; probabil credeai că o să ți-I fur așa cum ți-am furat și inima… Delicioasa ta inimă din care am mușcat cu atâta poftă, dar pe care am scuipat-o înapoi, căci era prea plină de iubire și brusc mi-am dorit să devin vegetariană. Ți-ai instalat în torace noua achiziție și plin de mândrie de propriul tău triumf, ți-ai dat seama că sufletul era unul dintre cele mai reci. Nici că se putea mai bine!
Acum, mă frământ la gândul că sărmanul tău trup, care ar fi vrut să alerge înspre mine, este prizonierul unui suflet rece. Deocamdată, răceala ți-a ajuns până la coaste, dar mă tem că în curând bieții tăi porcușori de la picioare vor fi înghețați și ei.
Te găsesc nefericit, liber și dornic de independență. Te găsesc oricum, dar nu așa cum te-am cunoscut. Amprentele pe care mi le-ai lăsat pe piele nu vor mai fi, desigur, niciodată aceleași ca cele pe care le ai în posesie acum. Nimeni nu s-ar fi gândit că se poate întâmpla una ca asta.
Îți admir curajul de a încerca a fii ceea ce nu ești. Cam atât mai ai. Atâtea ascunzișuri… Te ascunzi chiar și de tine și te minți. Amarnic te minți. Păcat de genele tale strivite și de tâmplele lovite de fel de fel de amintiri pe care le vrei uitate. Cred că ți e foarte greu să nu mă iubești; nu trebuie să recunoști asta.
Unu-altu’
Simt ceva ciudat între cartilaje și câteva înțepături în țesutul nervos. îmi simt puterea sfâșiată; ca și cum și-ar da duhul. Aceeași putere care a reușit să te îngenuncheze, să te orbească, pentru ca într-adevăr ai fost orb. Ai fost năucit de ființa mea și mă găseai cu o sete nestăpânită în fiecare boabă de ploaie. Eram respirația plămânilor tăi, irisul ochilor tăi, iubirea mâinilor tale și infinita căldură a gândului tău. Ți-am fost mai mult decât aș putea știi vreodată, mai mult decât aș fi putut spera. Eu îți dădeam zile negre, otrăvite, iar ta îmi câștigai zile albe. Eu stârneam furtuni zgomotoase, iar tu aduceai curcubeul după noi. Mă agățam de torțele tale interioare, mă jucam cu ele, iar apoi lăsam monstrul din mine să iasă la iveală și mușca din egoul tău.
Te-am distrus…
În noaptea asta târzie va fi furtună. De câteva seri, zbuciume grozave s-au ivit între egourile noastre
care se războiesc haotic. Mă privesc în oglinzi paralele și tot ce văd e imaginea grotescă a unui înger plin de păcate; singurul gând care mă chinuie e acela că un zeu nu m-a iubit destul și m-a pedepsit.
Mă împiedic de tendoanele unui străin și sunt îngrozită de cât de mult seamănă cu tine; fizic, în rest sunteți total diferiți. Mi se pare imposibil și îmi închid ochii. îi deschid din nou și dau de imaginea aceluiași străin. îl văd ipocrit și nemilos, mult mai nemernic decât mine. Mă înspăimântă numai gândul că Tu ai putea fi el.
Animus
Mi-am iubit bărbatul ani la rând. Mi-am închipuit că se va întoarce la mine zile și nopți întregi. I-am scris scrisori pe care nu Ie-a citit niciodată. Mi-am desenat pe piept ritmul bătăilor inimii sale, pe care aveam să nu îl mai aud vreodată. L-am plâns în nopți târzii luni la rând. Mi-am promis că o să-l uit de sute de ori și mereu mi-am încălcat promisiunile. Am încercat de atât de multe ori să fug de amintirile cu el si tot de atât de multe ori mi-am dat seama că îmi este imposibil.
Pe el nimic nu l-a mai adus înapoi.
Nu m-a interesat niciodată faptul că ,,timpul le rezolvă pe toate”, pentru că timpul a fost cel mai mare dușman al nostru. Iar de atunci, nu am mai fost niciodată fericită pe deplin.
Pe el l-am văzut mereu fericit… pentru că nu mă mai iubea. Era liber de mine. Nu mai avea responsabilități, nu avea griji, nu își mai limita dorințele și libertatea pe care nu am dorit niciodată să i le fur. L- am văzut apoi cum mă privea fără să-l mai doară că plâng, fără să mai aibă un gol în stomac, fără să-și mai dorească să mă sărute. L-am văzut egoist și mândru – hotărât. Și el… m-a văzut pe mine plină de defecte și imperfecțiuni. M-a văzut tristă și urâtă. M-a văzut ca pe o piesă veche de lego ce i-a provocat durere și s-a simțit îndreptățit să arunce cu sufletul meu de pământ. Dar nu eram o piesă de lego, eram femeia pe care o iubise și în iubire nu există ,,nu mai iubesc”. Dar el nu m-a mai iubit și nu a avut curajul să recunoască asta.
Am stat în toți anii ăștia trântită pe pământ. Am prins rădăcini aici și nu mai pot face nimic, pentru că, desigur, uneori chiar nu mai poți face nimic.
Pe el nimic nu l-a mai adus înapoi.
Relație
Gata, am fost și eu condamnată. în sfârșit am primit și eu pedeapsa pe care o meritam. M-a lovit și pe mine durerea în creștetul capului și m-am prăbușit și eu, în sfârșit, groaznic de tare. Simt și eu ce ai simțit tu. Mi-au sfâșiat fluturii stomacul și m-au părăsit și pe mine. Mi-au crescut viermi între coaste și mi-au pătruns în inimă.
Mi-au șoptit că merit tot răul, toată durerea ce o simt acum, toate loviturile pe care le primesc și care mă fac să-mi doresc moartea. Ești singurul lucru care mă face să mă bucur că m-am născut și, deopotrivă, singurul lucru care mă face să îmi doresc să mor. Simt cum totul se rupe în mine, simt cum trupul nu mai rezistă presiunii și cade pradă sentimentelor, frustrărilor, regretelor.
Nu mă doare doar inima, mă dor toate; o durere fizică, profundă. Și merit, merit totul, și mai mult de atât! Sunt un om groaznic, rău. Un om care nu a știut ce e iubirea deși o aveam în propriile-mi palme. Mi-a fost mai comod să o strivesc, să-mi bat joc de ea. Mă obișnuisem să fac ce vreau cu ea, pentru că, desigur, e mult mai simplu să te joci și foarte greu să apreciezi, să te lupți și să obții iubire. E mai ușor să o primești pe tavă si să o arunci ca pe o mâncare stricată pentru care, mai târziu, ai fi capabil să faci orice pentru ea. – Degeaba. – Nu mulți au curajul să lupte, iar eu, eu n-am știut să te iubesc. Și Doamne, cât de mult m-ai iubit tu!
