Scriitori de azi – Petrache Plopeanu – Marmurele mele prinse-n lut. Splendida deturnare (2)

zvonurile fiinţei

liniştiţi-vă nu este nici un martir.
natură moartă cu o batere de vânt

zvonul a apărut parcă din senin
nimeni nu a fost capabil să explice
să lămurească
de unde acea vorbă prinsă de toţi chiar
de la primele ore ale dimineţii

ei au fost la început neîncrezători
dar ştiau că multe din zvonurile anterioare
se dovediseră a fi reale
acum doreau să nu fie găsiţi nepregătiţi
ce penibil
ce instabil
pentru propria fiinţă
să nu dai crezare unui zvon
să spui
nu-i nimic adevărat
aşa vorbeau unii dintre ei în şoaptă

în grupuri sau individual
puteau fi văzuţi cum îşi aruncau privirile bănuitoare
unii asupra altora
priveau pe furiş în apartamentele de la parter
găseau pretexte pentru a prinde fluturi
cu mâna înmănuşată
îi trimiteau să spioneze
intimitatea cearşafurilor pătate de sânge
de unde ştim noi spuneau tot ei
că acest sânge este cel de fecioară şi nu altceva

înălţimile erau aparent intangibile
doar uneori
atunci când ploua privirile îndreptate în sus
cuprindeau într-o scurtă clipire a trăsnetului
coborârea oglinzii spre întuneric
şi ei mai bifau încă un loc pe harta minţii lor răvăşite
de spaimă şi dorinţă

era un zvon care nu dispărea
oricâte camere de hotel erau scotocite
oricâte poduri prăfuite executau dansul luminii abur
oricâte şosele îşi exhibau coastele afumate

şi-apoi au început să dispară unul câte unul
iar zvonul curgea mai departe prin canalizarea învechită
nimeni nu încerca să nege acest lucru
dacă altădată prospectorii erau trei-patru
acum nu mai erau văzuţi decât unu-doi
acolo unde singuraticii încercau ei să-l identifice
acum doar vorba hălăduia prin fantasma ierbii
peste petele de rugină de pe caldarâm
printre rădăcinile caselor
nu se mai întrebau de unde atâta rugină
sub formă de stropi şi pe stâlpii felinarelor

la un anumit interval aleatoriu de timp
vântul îşi jelea aparenta singurătate
alungând globurile de spini prinse de roba-i vânătă
era el singurul judecător?
zvonul i-a adus într-un târziu de seară oscilantă
vorba celuia ce-şi desfăcuse larg braţele
voia să zboare spre ape era o vorbă ca un zvon
de aceea următoarele aripi s-au întrebat
ce poate fi sau nu adevărat

aici
suna
acel adevăr
sau
acel zvon
nu este nici un martir

 

dansul nebun al bucuriei exilate.
numirea tăcerii într-o vineri

contrar părerii generale robinson l-a alungat pe vineri
îndată ce acesta a fost eliberat chiar de el
din mâna canibalilor
defoe s-a complicat încercând să demonstreze
moralizator
rolul europeanului civilizat chiar şi pe o insulă pierdută

l-a privit cum se urcă în canoea duşmanilor săi
care acum deveniseră ei înşişi hrană pentru alţii
la fel de fără minte
indiferent că savanţii au spus în ultima vreme că poate
şi animalele au ceva raţiune acolo în carapace
el a continuat să fie bucuros şi să-
şi îngrijească turma de capre
să mai adauge câte o frunză lată peste colibele sale
câte o liană să strângă un nod peste un stâlp

robinson aţi remarcat mai înainte era bucuros
desigur cuvântul deosebit nu l-
aţi citit înainte de a-l spune acum
şi găsea că orice intruziune în bucuria sa
nu era binevenită
prea multe referiri la starea sa chiar el respingea ideea
şi-şi vedea de treburi oricare ar fi fost ele

daniel nu ne spune prea multe
despre discuţiile interioare ale personajului său
nu insistă pe mecanismele delicate
el are de făcut o treabă şi o face şi eu am una la fel
şi o voi face indiferent că induc sentimentul de nebunie
în acest locuitor unic al insulei în lectorul acestor cuvinte

sigur că e o eroare de natură freudiană ar spune vineri
identificându-se cu tatăl lui robinson în canoea sa
ca un falus

el a mai stat un timp în apropierea malului şi l-a privit
l-a auzit cum hohotea şi striga se-nfiora când auzea
sunt bucuros atât de bucuros hohotele îl însoţeau
pe acel bărbat ars de soare cu barba aceea roşcată
ca un zeu
se apleca atunci pe fundul bărcii sale şi legânându-se
rostea scenariul care
îi fusese pregătit încă de când plecase de acasă

trebuie să spun adevărul în acest moment
totul a fost o imensă mistificare
toţi ştiau despre naufragiu
şi teatrul jucat nu avusese altă menire decât să intrige
era prima dată când alexander înţelesese canibalismul
ca pe o latură a naturii umane
dornică de spectaculos gratuit

era o dimineaţă frumoasă cu un soare blând cu
apa atât de albastră
aţi înţeles că mistificarea continuă şi că
adevărul e altul
robinson a fost văzut pe la orele 10 AM cum se
urcă în barca sa
cum părăseşte insula proprie îndreptându-se spre alta
învecinată
şi era vesel şi cânta şi striga ca şi cum ar fi plecat
într-o călătorie
a acostat şi s-a pierdut pentru ceva vreme în desişuri
din când în când ajungea până la canoea sa
hohote prelungi
şi strigăte de durere şi
alte hohote prelungi şi vorbe de bucurie

a revenit spre orele serii mai tăcut decât niciodată
nici un cuvânt niciun strigăt chiot de alungat scatiii
nimic toată noaptea toată ziua următoare
şi celelalte la fel
şi totuşi i se părea lui vineri că râsul
continuă să se audă mai intens
că bucuria se manifestă cu mai multă putere şi cu
accente haotice

îl vedea pe robinson cum trebăluieşte liniştit
cum doarme
fără vorbă fără zgomote
de orice fel ar fi fost acestea înainte

când hohotele isterice au devenit evidente
vineri şi-a întors faţa
pe cealaltă insulă unde întârziase alexander
şi de unde venise tăcut
nebunia se făcea simţită
părul lui vineri s-a ridicat vertiginos
l-a privit pe cel tăcut venit la marginea insulei
privea la fel
nebunia hohotea
nebunia striga
blestema se lamenta şi-l chema
atunci canoea sa cuprinsă de ceva mai puternic decât
vraja şamanilor
se dezlipi uşor de mal
stai îl izbi glasul dur al lui robinson
rămâi aici acum nu mai este nici un fel de pericol
de acum încolo te pot numi vineri şi
tăcere să fie numele tău

spune tuturor că este aşteptată în grădină.
uneori înainte este aici

uneori se opreşte şi intră în acel bistro
îşi ia ceva nesemnificativ
tace un minut sau două
se uită apoi la ceilalţi şi nu se sfieşte
să vorbească

râde uşor amuzată când le spune
sunt aşteptată de câtva timp în grădină
ei m-au chemat mai demult dar îi las să aştepte
se întoarce la acel ceva nesemnificativ cumpărat
mai mult ca un pretext realizează cei care
nu o cunosc

ceilalţi ştiu ce le va spune
sigur nu o cred ciudată sau altfel fiecare
are ciudăţeniile lui dar pe ea o consideră
o soră sau o mamă ce altceva
ar putea fi

ea se întoarce spre ei şi repetă
mă aşteaptă în grădină şi mie mi se face dor
de acel măr
oare măr este întreabă pe cel mai apropiat
sau şi aici devine oarecum visătoare
amintirea aceasta este din altă carte

după care cu acelaşi zâmbet plăcut
iese mulţumindu-le tuturor pentru discuţie
cei din bistro se uită lung după ea şi continuă
vorba ei e aşteptată în grădină şoptesc ei
sunt atât de frumoşi şi ea de departe se întoarce spre ei
bănuindu-i

 

pe mijlocul autostrăzii un pantof de
cristal.
mustrarea de dincolo de betoane

este aproape imposibil
ca sclipirea lui şi aici nu se găsesc cuvinte
pentru a descrie lumina ce izvora din el
să nu atragă atenţia oricărui şofer

autostrada este în acel punct suspendată
destul de sus faţă de pământ
destul de izolată faţă de câmpul
înconjurător deşi în alte părţi e altfel

e un caz diferit şi deosebit
primul care urmăreşte dâra de insolit sticlind
nu este decât cel aşezat pe locul mortului
un pasager obişnuit fără ceva
de scos în evidenţă

un pantof exclamă întorcându-şi
cu viteza deplasării ochii spre mijlocul autostrăzii
acolo este aşezat oare cu bună ştiinţă
se întreabă cel ce conduce el ştie
cât de improbabilă este acea
prezenţă acolo intangibilă în
integritatea ei

deşi se îndepărtează repede
discontinuitatea în prinderea irisurilor
nu se realizează dintr-o dată
toţi văd acel pantof de cristal dar nimeni nu coboară
nu poate coborî
autostrada este periculoasă în apropiere
un panou anunţă câţi morţi câţi răniţi

ce să caute un pantof de cristal
pe o autostradă aglomerată permanent
şi cum supravieţuieşte traficului obscen
să nu credeţi că eu nu mă întreb

este inevitabil întrebările răsună încă
în mintea mea şi-l văd din ce în ce mai des
marmurele 73 mele prinse-n lut
şi am tendinţa deloc alarmantă
să înlocuiesc mirările cu el
înnegurarea să o fac transparentă

mă întorc mai altfel la locul marcat
încă de la intrare pe autostradă opritul interzis
şi chiar opresc şi nu sunt singur
şi autostrada chiar este năpădită de pantofi de cristal
oamenii ca mine
sunt atât de mulţi
totuşi

 

kalimatan
intenţiona o lume întreagă să fie.
îndreptarea către stare

când ştie doar tabla înmulţirii
şi alte câteva operaţiuni simple
doar alfabetul
şi puţine cuvinte
ceea ce poate crea nu e comparabil cu Iliada
dar se străduieşte să experimenteze închiderea
turnului babel
într-o zi de miercuri

ceilalţi
bineînţeles că participă la petrecerile organizate
dar râd de el
perturbând buna desfăşurare
a ritualurilor de ambiguitate

ei nu se pot abţine
oricând au ridiculizat
chiar şi deplasare meridianelor şi paralelelor

a dovedit că se poate depăşi pe sine
atunci când a învăţat mai mult
nu era aşa de important
doar că se închipuia
kalimatan
şi repeta oricui stătea să-l asculte vorbe despre transformarea sa
pusă la cale într-o zi bântuită de sete
şi de acea iluzie a depărtărilor

ce legătură era între ce ştia ce ar fi putut să ştie
şi insula împărţită între oameni ostili
nu ştia
şi nici nu şi-a pus vreodată problema
cei care veneau la petrecerile sale
aflau despre ciudăţenia sa
se amuzau poate mai puţin ca altădată
când ştia doar să citească să scrie să adune să împarte
ajuns la starea de kalimatan îi plăcea în continuare
să dea petreceri cu mulţi invitaţi
se plimba printre ei şi-şi arăta mândru golfurile pline de rechini
făcea valuri mari
udându-şi prietenii
nu ştiu care mai râdea de el în această situaţie

împingea de la malu-i scaunele îndepărtându-le în joacă de mese
nu erau deloc petreceri simandicoase
doar cu bufet suedez pretutindeni
în trecere îşi plimba vârfurile stâncoase
uneori fumegânde
peste spatele vreunei femei
lacurile clipeau fosforescent
şi politicos
către soţii lor încruntaţi

dar el era foarte jucăuş
prin culcuşurile păsărilor adormite între coapsele femeilor
şi nimeni nu avea ce să-i reproşeze
vremea râsetelor dispreţuitoare trecuse
şi toţi prindeau în cupele de şampanie
un strop din oceanul său plin de recifuri
din acel moment tot mai des şi alţii
au prins gust de
kalimatan

puţini canari sunt lăsaţi liberi.
urmează inevitabila uitare

repede repede
prindeţi semnificaţia spuselor mele
în dungi verticale apoi orizontale
diagonalele să fie bine unse cu sacâz
să alunece uşor
sus/josdreapta/stânga

numai aşa ţârâitul neînsemnat
al frecării limbii de dinţi de cerul gurii
(volute şi tresăriri)
poate măsura lucirile canarului

prinderea aceasta este una tipică

după aceea vine cineva
şi vă învaţă să uitaţi totul

eu mă străduiesc
pentru o clipă
să închid

încet încet

gura

 

mască fără copy şi paste.
goliciuni regăsite

copy
după chipul şi asemănarea lui
de la noi a învăţat uşurinţa aplicării lui paste

de atunci ne creează aşa la grămadă lilieci agăţaţi cu
capul în jos
ciorchini cu blană şi gheare

suntem lilieci algoritmici
şi trăim după copy şi paste
şiruri nesfârşite de enter-viril între coapse deschise
bărbaţii ce-i seamănă lui au doar grijă de mască
să n-alunece-n jos să se-înalţe devreme

ne naştem pe faţă cu măşti la fel ca şi el presupunem
primul ţipăt la fel şi ultima şoaptă de adio

copiem tot mai mult de la alţii
râtul urât sonar de vorbe tăcute
urechi uriaşe ce-năbuşă privirea alta mereu
lipim fragmente desprinse din tavan
agăţaţi pândim ceva diferit
doar pândim

când vine-acea zi
deschid fişierul cu vorbe alese on-line îmi pun câte măşti
vreau
şi scriu
percep pe ceilalţi ca zbateri între peşteri călduţe
şi-mi spun să mă ţin strâns de copy şi paste

şi versuri
deschid acel site cu viermi-cuvinte-albe fără multă
lumină
zborul meu în jos zbatere-copy-paste
spre resturi scăpate în noapte aproape de alţii
prind doar cuvântul-şuviţă şi-l sug
ceilalţi freamătă cu sonarul deschis
şi urechi vibrând de arome de sunet

fericiţi copiem şi lipim copiem şi lipim doar atât
lilieci în peştera lui credem în el şi-l hulim că ne-a dat
totuşi copy şi paste
ne spunem plini de viermi încântaţi că-i şi el liliac agăţat
de-un tavan

o fi mai uşor pentru el? nu cred
plictisit mai degrabă-i de noi
creierul nostru-i un vierme mare-alb-cenuşiu
şi-atât de golaşă-i veşnicia-n copy şi paste

 

cum mi-am înlocuit coastele cu elegii.
e încă o trecere prin pustiu

încă nu m-am hotărât cărei nopţi
dintre cele pudrate cu insomnii
să-i dedic una dintre elegiile mele furate în trecerea
neidentificabilă prin piaţă

la toate tarabele minuţios îngălbenite
se organizează un spectacol ad-hoc de învechire
sunt ascunse sub marfă proastă
frânturi exclamative din anticele elegii unele mai ample
altele doar sesizabile
în clătinarea orbilor plini de aroma femeii
înţeleg însoţirea ochilor lor cu stropul de sânge
zilnic plătit imaginaţiei mele de doi bani
numai aşa încerc să cred că
sunt încă în graţiile şefului pieţei

pe sub mână am înţeles se dau aceste elegii
fie deja intrate într-o nouă supremaţie
a palmei supuse mângâierii
fie supurând în contact cu dorinţa mea restrânsă

întâlnesc mulţi dintre comeseni mulţi dintre vânători
privirile lor nu reuşesc să curbeze insesizabilul
plutesc peste mlaştina celor mai elementare urme de os
aerul încărcat de măduvă
se respiră fără griji retrospective
prefăcătoria mea stârneşte entuziasmele juvenile
iar fecioarele vând ceea ce a mai rămas din ele

erau multe în spatele tarabelor şi fiecare
îmi atrăgeau atenţia asupra resturilor de coastă

ajuns acasă îmi scot vechile poze cu iubite uitate
sunt numai bune de ambalaj
cearşaful păstrează aromele ambuteiajelor nocturne
îngălbenite minuţios
va fi acel timp când sub pielea mea voi regăsi
toate coastele şi toate pozele lor şi iubirile
şi le voi spune tot de atunci elegii

într-o grotă la marea moartă femeia.
l-au găsit înfăşurat într-un ziar

fără să ştie era un palimpsest

pe prima pagină titlul mare proclama
uciderea nevinovaţilor
pe coloana a cincea se anunţa cu umor
despre victimele colaterale
în pagina a treia ştire pentru captatio benevolentiae
foametea a făcut un milion de victime
printre copii din africa

fără să ştie cerşetorul jegos
puţind din toate cutele sale de carne şi pânză
Petrache Plopeanu 88
îşi înălţase duhoarea la rang de ambră
ea se aşternuse ca o inutilă uitare peste italice şi bolduri
peste prim planuri cu feţe îmbobocind de sânge

se înfăşurase în planul lor editorial
al acelei zile de scârbă profesionistă de flegmă circumcisă
veşmintele-şi umpluse cu
bulgări de hârtie pătaţi de plumb
de-aceea căpătase atâta greutate
gestul său inocent

ca şi cum acea cruce dintâi ar fi fost mai întâi copac
acea femeie plângând în grotă ar fi fost mai apoi fecioară

 

în ochii ei ştirile orei 25.
falsa alegorie a restaurării

nestatornicie numele tău începe cu islanda
cotropită de gheaţă în
formă de orologiu bătrân şi ora 25

avânt al certitudinii
prelungirea circumferinţei lasă loc
interpretărilor fataliste
acelor plăţi imposibil de
reţinut

degeaba s-au străduit cantorii să-nceteze
carnagiul sunetelor
feţe întoarse spre ei doar uneori
acea insulă mi se dă sub chip de femeie spumă-n ocean

n-am fost niciodată sub gheizere şi nu ştiu de ce
dar este o senzaţie de încălzire globală sub cornee

prin apă plutesc de la un timp clipe de sare
sunt un privilegiat al numărătorilor înregistrate
sacrific ultima oră
îmi ocup cărarea ascendentă cu balustrade baroce
spre veşnic
reluata încercare

restaurarea rămâne în acelaşi stadiu al impertinenţei
alegoria orei 25 devine de
nestăpânit
aleg ultimul pătrar al senzaţiei de frică şi
cred în naivitatea albă a
islandei

 

mariage a la chirico.
penumbra umbrei

m-am observat când am depăşit rama
şi-am păşit dincolo de neliniştea colorată vag
mă privesc un oricare vizitator
grăbit să prindă aşteptata cursă de 17,30
(deşi suspendată din
lipsă de clienţi butaforici)

căzătura mea fusese luată în râsul umbrei incerte

cu braţul îndoit pe sub voalul cariatidei juvenile
îmi face semn tresărit arcada miresei
de după amiază
(lipită zi printr-un cot de
jongleur istovit)

– e ora închiderii domnule mire rosteşte şoferul
ducând mâna la vipuşcă
o să întârziaţi la ceremonia
penumbririi

i-am luat cascheta de clovn şi privind-o languros în ochi
am spus
da
chiar dacă mireasa mea mirosea
straniu a transpiraţie
amestecată cu ulei de in
şi acceptare mirată

 

repetare în taină.
doi la o masă

apucă-i mâna şi sparge toate fluierele cu sunete mândre
obligă-l să ne pună mai multe întrebări surde
(avem un apetit splendid pentru interogaţii familiare)
se-ncinge un concurs cu premii emfatice
şi nici nu ştim când se va sfârşi

îndreaptă-i spatele şi mişcă-i globul ocular
nu te atinge de iris lasă-l la fel de mirat
sper că eşti permanent în umbra lui
aşteptăm următorul flux chiar dacă între timp
ne-am mutat pe ararat
şi-am încins un joc de 21 plus infinit
Petrache Plopeanu 94
(e sigur aici nici un pic de umezeală de la potop încoace)

deschide-i gura imperfectă şi
şterge-i praful de pe cuvinte
dar învaţă-l mai întâi jocul silabelor aurifere
taci pentru că aşa îţi spunem noi în biletul de adio
la această masă doi dintre noi s-au înălţat
n-am întrebat nimic şi nu e ceva surprinzător
ştiam că veţi veni în locul lor voi

 

călătorie într-o doară.
imaginea mea are de suferit

în zilele în care nu ştiu ce se întâmplă
drumul din dormitor face valuri dus-întors de plictiseală
ca în africa de sud-vest

am auzit că acolo nu poţi sorbi decât o cafea la nisip
ţigările fumegă ele însele fără nici un strop de viciu
iar vechile noastre vodci falsificate
nu le poţi sorbi decât cu o
Welwitschia mirabilis lângă tine companie plăcută

concluzie extrem de strânsă şi parţială
nu mai am nici cafea nici ţigări nici votcă
la mine în apartament
dar am o Welwitschia mirabilis pe post de amantă
e o moştenire de familie de la un şaman angolez machisard

am moştenit-o împreună cu
un kalaşnikov made in romania
şi un pumn de nisip
toate astea au un ritual de împerechere mai ales
în zilele în care nu ştiu ce se întâmplă

 

timpul în care mă vând.
oase în ploaie

te-am vândut
rosti vânzătorul de apă
plângeai admirând
amiaza de vară ploioasă

gură la sân puse apoi
pentru a fi mai aproape de lume
ţi-ai scurtat între clipe miros de clepsidră
te-ai vrut arbore în floare din plin
pământ cu sâmburi de demult înveliţi
de pulberi şi scrâncioburi uitate
azi tu vii înapoi spre locul de freamăt cu umed
cu boare de vânt cu abur uşor
te-ntinzi lângă mine şi-mi prinzi câte-un os
şi-l săruţi printre stropi

n-ai să crezi niciodată
am vândut chipul tău era singur şi trist
dup-amiaza când vara ploua

mai târziu

 

limpede armă spre ochi.
eşafodul cu viaţă

a strâns de pe câmp
ultima recoltă de bice împletită cu oase
covor de meduze prin cimbru călca
picior bulbucat spre albastrul marin

păsări ascunse în nori
oase uşoare ca fumul în vânt
aripi neluate în seamă
buruiana le prinde şi mască îşi pune
cu ţintă de flori şi seminţe şi stropi

s-ancheiat sezonul de plesnet de bici
diamantul din glonte
drum prin ochiul de sticlă îşi taie
limpede armă spre ochi
fulgerare de lut căzută în iarbă