De-ai noștri! – Mădălina Bicu – Stele sparte (1)

Prolog

M-am gândit la tine
până am orbit de-atâta
întuneric
și
am măsurat distanța în tăceri
și ecouri
care ajung întotdeauna prea târziu.
spre dimineață
am început să număr viețile până când o să ne întâlnim din nou.

Vindecă-te singur

Iubește-o până nu te mai recunoști, până ți se va părea că propriul tău chip îi seamănă ei, până când te vei identifica atât de tare cu ea încât întreaga ta ființă îi va fi doar umbră ei. Iubește-o cu atâta forță încât toată iubirea să ți se transforme în apă, să-ți iasă prin toți porii din trupu-ți umil care a slăvit-o. Transpirat și furios, sătul de ea, căci tu ai iubit-o și ea poate că nu a meritat, nu povesti nimănui de povestea voastră. Ai fost singur cu ea; ea ți-a sărutat buzele și, poate, uneori a meritat iubirea ta.
Te-a făcut fericit, iar acum ești singur în fața suferinței tale pentru că ți-a sfâșiat sufletul și a plecat fără să îi pese. Găsește zidul pe care ea l-a pus între voi, poate că e chiar în fața ta în fiecare zi, poate că, obosit fiind de certurile voastre, te rezemai respirând greoi chiar de el, de zid. Poate că a fost atât de vicleană încât l-a îmbrăcat cu tot felul de zâmbete, de îmbrățișări, iar tu nu ai văzut că stai la umbra lui.
A venit timpul să îl vezi; să vezi cât de rece și mare este; să te lovești de sute, de mii de ori cu capul de el și de fiecare dată când cazi, să te ridici și să continui să te izbești de el. Vei vedea că zidul e prea mare, e de neclintit și-ți va sfărâma oasele, îți va scrijeli pielea și te va durea enorm. îți va sparge sufletul în milioane de cioburi și nu vei mai putea să le lipești la loc. Apoi, vei zace la poalele lui, plin de sânge și răni. Se va pune praful pe tine, iar păsările vor mânca firimiturile sufletului tău, iar tu, neputincios, te vei uita la ele. Ai vrea să strigi, să le alungi, să-ți lase și ele sufletul în pace, căci în el se reflectă imaginea iubitei tale.
După un timp vei avea puterea să te ridici ca dintr-un somn care ar fi durat o veșnicie. Vei vrea să-ți amintești de ea, de voi, dar cu fiecare zi trecută vei uita puțin câte puțin. Sufletul îți va înmugurii din nou când o altă Ea va păși inocentă pe meleagurile pline de răni și spini ale ființei tale.

Îți mulțumesc…

Eșec

Nimeni nu știe că tu ești singura mea limită, singura excepție, singurul eșec din cauza căruia îmi târăsc viața ca pe un sac plin cu organe otrăvite. Nimeni nu știe că îmi tremură vocea ori de câte ori îți rostesc numele; că mi se rup oasele ori de câte ori îmi aduc aminte că mi-ai spus că mă iubești până în ultimul ceas și că mincinoase ți-au fost cuvintele; că m-ai iubit, de fapt, ca un fanatic iubindu-și dumnezeul; că te-am biciuit și ți-am răstignit iubirea; că am făcut parte din trupul tău și m-ai amputat ca să nu te mai umplu de stricăciune și că te-a durut nepământesc de groaznic când ai făcut asta. Nu am fost capabilă să-ți aduc laurii pe care îi meritai, eram prea mândră, prea îmbătată în orgoliu. Și am pierdut.
Acum, mi se reproșează că fac oamenii să sufere cu scrisul meu, că pe alții îi oripilează. Credeți-mă că pe mine mă arde! Și nu îmi pasă de ceea ce mi se spune, oricum nu puteți înțelege nimic. Mereu am fost rea cu voi, oamenii, dar mereu v-am ajutat, am fost alături de voi, niciodată nu v-am iubit; doar pe el, singurul meu eșec.
Probabil, dacă aș muri aș ajunge în fundul iadului, dar nimic nu ar fi mai dureros decât viața asta în care am fost îngrămădită.
Le-aș cere iertare tuturor celor pe care i-am părăsit, dar n-ar mai avea niciun rost. De 13 ori am încercat acest lucru, dar mereu am eșuat. Tot de atâtea ori m-ai implorat și tu să nu te părăsesc.
După ce ai plecat, te-am implorat să te întorci, ți- am promis că nu-ți voi mai aduce suferință. N-ai mai venit.

Toată fericirea și încrederea mea au înflorit
în mâinile tale

Am plecat grăbită spre apartament. Parcă aș fi avut o presimțire. Câteva păsări ciripeau deasupra capului meu, pe bolta infinită a cerului. Ajung acasă și mă las cufundată în canapeaua moale, care m-a primit de fiecare dată în brațele ei. Sorb câteva guri de cafea amară și dintr-o dată se aude soneria. Știam că va veni, toți vin înapoi.
Văd cum sângele se împrăștie peste tot. Plămânii îmi sunt ticsiți de miros de metal, iar buzele uscate, însetate. L-am omorât încet, înfigându-i în inimă cuțitul, iar demonii din mine au zâmbit. I-am șoptit în timpane ultimele cuvinte ce avea să le audă și i-am sărutat pentru ultima oară gura. ,,Toată fericirea și încrederea mea au înflorit în mâinile tale. Nu moartea ce ți-o provoc acum mi-e cel mai mare păcat, ci faptul că te-¬am iubit. Astfel, nu ți-am omorât doar ție trupul pe care l-am slăvit atât de mult, ci a murit în mine, de când ai plecat, orice urmă de viață. Suntem morți amândoi…” I-am ascultat respirația greoaie și sunetele care voiau să fie cuvinte. I-am distrus străfundurile vieții lui, așa cum mi le-a distrus și plecare lui pe ale mele.
– Te-am iubit, deși nu ți-am arătat asta așa cum ai fi vrut. După ce te-am pierdut, am realizat că nu mi-am înțeles iubirea nici măcar eu; că iubirea ce ți-o purtam nu era mare, ci imensă, de necuprins în măsurători sau cuvinte. îmi amintesc cum mă jucam cu demonii tăi și cum tăcuți și cuminți mă ascultau; că îți conturam și controlam impulsurile. Ți-am arătat cum e să trăiești cu o femeie, ți-am pictat primul sărut și ți-am invadat prima trupul. Te-am smuls din lumea oamenilor și ți-a plăcut. Voiai tot mai mult să străbatem lumea noastră, să mă cunoști cum nimeni nu a făcut-o și să mă iubești cum omenesc nu ar fi fost. Dar ai fost doar un om. Oricât de mult ai fi încercat să mi te arăți special, așa cum te credeam, tu ai fost doar un om… îți era frică să trăiești fără mine, sau nu, nu frică, îți părea imposibil. Pretindeai că sunt totul, doar că în decursul a două săptămâni am devenit nimic. Acum, îți spun eu: e imposibil să fi fost totul dacă am ajuns nimic. M-ai învățat și tu pe mine ce înseamnă să am sufletul cald, plin de armonie și iubitor de frumos, iubitor de versuri și poezie. Acum le urăști, ți se par plictisitoare, banale. Greșesc, le urai, acum ești mort, înțepenit. După ce ai plecat, veneai uneori la mine și plângeai. Nu mă mai durea să te văd plângând. Știam că faci asta nu din durere, ci pentru că subconștientul tău suferea, căci realizase că ești închis în condiția ta de simplu om, simplu muritor. Nu ai fi recunoscut asta niciodată, dar eu știam. îmi spuneai adesea că îți pare rău, dar niciodată nu mi-ai fi demonstrat că îndepărtarea ta de mine e doar o rătăcire pe care o trăiai, desigur, din cauza mea. Căci da, din cauza mea te-ai rătăcit, că n-am știu să-ți arăt tot ce simt. Acum, nu auzi nimic din ce îți spun, oricum nu ar fi contat.
,,Pe dumneata te-am ucis în mine. Ești mort, mai mort decât dacă n-ai fi existat niciodată.” Camil Petrescu

Eva

Dacă aș putea, mi-aș vinde trupul și mi-aș cumpăra altul. Aș alege unul frumos, unul pe care nu l-ai putea imprima niciodată pe retine. Apoi, mi-aș topi sufletul și l-aș modela din nou. Mi-aș lua atribuțiile unui Creator și aș plăsmui din rămășițele bătrânului meu suflet, un altul mai tânăr. Unul frumos și nepătat de urmele mâinilor tale. Mi-aș strânge amintirile în particule mici și le-aș îndesa în cuvinte strâmbe pe care le-aș incinera mai târziu.
Când totul îmi va fi schimbat și remodelat îmi voi regăsi echilibrul. îmi voi atribui numele Eva și nu mă voi lăsa ispitită de niciun șarpe. Nu voi mai blestema trupuri de bărbați și femei și nu voi mai plânge în zile de 13, la orele 13. Nu voi mai scrie în niciun miez de noapte, sub nicio lună. Sute de pagini, mii, milioane vor rămâne albe, imaculate! Nu vor mai cunoaște intensitatea iubirii ce o port în mine ca o mamă purtându-și în pântece copilul. Nici acum nu mai vreau să scriu, dar nu mă pot opri. Până în ziua în care nu voi mai fi eu. Literele îmi sunt tatuate pe mâini și mă ard. Câte rânduri ți-am scris, câte poeme ți-am închinat! Nimic nu ai înțeles! Știu, știu că tu îmi dădeai echilibru, știu că acum caut iar echilibru. Și iar știu că e greșit că îl caut în alții și nu în mine. De aceea nu mai vreau să fiu eu. Dar ești prost și tu că ai renunțat la mine chiar dacă ai promis că n-o s-o faci niciodată, orice s-ar întâmpla, chiar dacă ți-aș greși. Dar nu așa au mers lucrurile. Cu siguranță că erai prost, naiv. Da, știu că nu-ți pasă de tot ce îndrug eu aici.

Distribuie: