Spații culturale nr. 71 (1)

Petrache PLOPEANU

Starea de „idioție”

Motto:
„În viitor, dacă omenirii îi va fi dat s-o ia de la
capăt, o va face cu rămăşiţe, cu mongolii de pretutindeni, cu
drojdia continentelor: se va contura o civilizaţie caricaturală
la ivirea căreia cei care au făurit adevărata civilizaţie,
neputincioşi, vor asista ruşinaţi, abătuţi, şi, în cele din urmă,
se vor refugia în idioţie, stare în care vor putea uita
strălucirea dezastrelor lor”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii)

Sigur! E-n firea naturii umane îndoiala. Ca probă
a existenței rațiunii. Dar dacă îndoiala nu este dublată de
rațiune, atunci rămâne doar un reflex irațional al fricii,
care răbufnește la suprafața zilei în gesturi și vorbe
stupefiante, pentru cineva „cu mintea acasă”.
Ca istoric, m-am întrebat adeseori cum au fost
posibile atâtea orori de-a lungul istoriei umanității,
grozăvii care de multe ori au pornit de la un singur om.
Și nu trebuie să coborâm prea mult în undele timpului
pentru a dovedi aceste aserțiuni, secolul al XX-lea, abia
trecut, furnizându-ne argumentele necesare. Un Stalin,
un Hitler, Pol Pot, Mao Zedong etc., sunt câțiva dintre
cei ce și-au pus pecetea răului pe viețile a sute de
milioane de oameni, dar totodată au dovedit că natura
umană este lașă, înclinată spre compromisuri,
manipulabilă nu doar prin forță, ci prin comoditatea
absolvirii de vină, de „balastul” deciziei raționale, de
greutatea, mai ales, a „îndoielii”. Îndoiala a fost
extirpată în perioadele domniei acestor agenți ai răului
sau poate a existat, dar, permis fie-mi un joc de cuvinte,
mă îndoiesc de acest lucru. Aceste fapte au fost posibile
pentru că „supușii” nu s-au îndoit de atotputernicia
stăpânilor.
Revin la starea zilelor noastre, a acestor zile în
care ne trăim fiecare clipă, muncim, învățăm, iubim,
alergăm, medităm etc. Ne îmbolnăvim, murim. În care
virusul numit COVID–19 își face de cap cu viețile
noastre, în cele mai diverse moduri. Sigur, cum am
exclamat la începutul acestui articol, e-n firea naturii
umane îndoiala. Dar tot în firea naturii umane este și
prostia. Tot în firea naturii umane este și confundarea
dorințelor cu realitatea. A opiniilor noastre superflue cu
adevărul statornic. Am auzit, fără să devin un partener
de dialog, multe vorbe despre existența/ inexistența
acestui fenomen patologic. Am luat cunoștință despre
„teoriile” care „demontează” „științific” „planurile”
puse la cale de autoritățile naționale/ cele globale pentru
„îngrădirea libertății”, a „drepturilor omului” ș.a.m.d.
(sic!). Nu intenționez să glosez pe marginea teoriilor
conspiraționiste legate de acest virus. Mă voi mărgini să
spun doar că, chiar dacă este și 1% adevăr în ceea ce se
spune despre COVID–19 și tot trebuie, din perspectiva
noutății sale în peisajul patologic al planetei, adoptate
minime măsuri de protecție. Ori nimeni dintre cei care
reprezintă totuși, autoritățile legitime, democratice ale
statului român, nu cere un comportament sofisticat,
imposibil de urmat de oricare dintre noi. La care încă
funcționează îndoiala în sensul firesc al contextului: nu
trebuie să ne îndoim de prezența pericolului, ci de faptul
că acesta ar fi doar o simplă gripă. Trebuie să ne îndoim
de opiniile care acreditează inexistența virusului, în
condițiile în care lângă noi mor oameni, iar cunoscuții
noștri din sistemul medical confirmă COVID – 19 drept
cauză.
Dar despre toate acestea am mai scris, într-o
formă sau alta.
Ideea-cheie este aceea că, dacă nu se găsește
soluția medicală la această criză patologică, fenomenul
infectărilor-deceselor va continua, anii se vor înșirui
unul lângă altul, vor fi posibile noi mutații care vor duce
aproape în derizoriu munca specialiștilor, care vor
căpăta condiția unor Sisifi moderni împingând
„bolovanul” vindecării până aproape de vârf, scăpându-l
din nou la poalele muntelui și tot așa într-o repetare
sterilă și totodată sumbră și morbidă, care va ilustra, –
de ce nu? – dispariția omului ca specie pe această
planetă. Și poate că o merităm!
Există și o Întrebare-cheie pe care Cioran ne-o
plasează în subtextul „silogismului” său din motto-ul
curent: „Va fi capabilă omenirea să o ia de la capăt?”
Tot el răspunde într-un mod condițional „În viitor, dacă
omenirii îi va fi dat s-o ia de la capăt,”, iar eu nu voi
face deocamdată decât o punere în problemă formală a
enunțuri-silogismelor sale care urmează:
 o va face cu rămăşiţe, cu mongolii de
pretutindeni, cu drojdia continentelor;
 se va contura o civilizaţie caricaturală;
 în cele din urmă, se vor refugia în idioţie;
Numeroasele abordări literare și cinematografice
ale viitorului omenirii sunt apocaliptice: după un
dezastru, printre ele fiind selectat și cel biologic – un
război, un virus, o mutație -, supraviețuitorii
continentelor aflați într-un nomadism perpetuu, la fel ca
mongolii secolului al XIII-lea, într-o stare precară
fizică, mentală și materială, refac lent comunitățile
umane pe baza amintirilor despre vechea societate.
Cioran vorbește despre „rămășițe”, despre „mongolii de
pretutindeni”, despre „drojdia continentelor”, toate
acestea conturând „o civilizație caricaturală”. Ce
semnificație are ultima expresie? O comunitate care
imită grosier, aflându-se permanent pe marginea îngustă
care separă grotescul de rizibil, civilizația de altădată.
De unde apare concluzia: în cele din urmă, se vor
refugia în idioţie? Rămășițele omenirii, drojdia
continentelor supraviețuind apocalipsei vor crea o
caricatură de civilizație în lipsa cunoștințelor, a
tehnologiilor, a celor care cunosc și stăpânesc toate
acestea prin puterea rațiunii și a îndoielii carteziene
(Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum – Mă îndoiesc,
deci gândesc. Gândesc, deci exist.). Adevărata
civilizație nu poate exista în afara rațiunii dominante,
care se bazează pe activitatea ei manifestată prin
gândire, iar travaliul gândirii presupune cunoștințe,
învățare, îndoială, cunoaștere, aplicarea cunoașterii.
Acceptarea rațiunii pasive este primul pas spre
reducerea minții-gândire la un simulacru și în final
aproape la ștergerea ei – „idioție”.
Există încă un cuplu de enunțuri-silogisme care
duce spre explicarea stării de „idioție”:
la ivirea căreia cei care au făurit adevărata
civilizaţie, neputincioşi, vor asista ruşinaţi, abătuţi;
în cele din urmă, se vor refugia în idioţie;
stare în care vor putea uita strălucirea
dezastrelor lor.
Starea post-apocaliptică nu numai că încurajează
abandonarea adevăratelor valori ale civilizației prezentă
„acum” doar în forma ei „caricaturală” de către cei
cărora rațiunea-gândirea nu le prea folosea nici anteapocalipsă,
ci îi demobilizează chiar și pe aceia care „au
făurit adevărata civilizaţie”. Aceștia, „neputincioşi, vor
asista ruşinaţi, abătuţi” la dispariția civilizației, iar în
cele din urmă „se vor refugia în idioţie” și ei. Nimeni nu
scapă de această stare. Și cum zice crupierul după ce
ruleta începe să se rotească: „Les jeux sont faits, rien ne
va plus”, mintea umană este aceea care în atari condiții,
nu merge mai departe.
De fapt să o spunem pe-a dreaptă: cine oare și-ar
mai păstra mintea întreagă conștientizând „strălucirea
dezastrelor” pe care le-a produs? Rațiunea-gândire intră
într-o stare de auto-apărare, uitând voluntar faptul că
soluțiile pentru prevenirea dezastrelor care pot duce la
apocalipsă există, unele sunt la îndemâna oricui, altele,
mai subtile, sunt doar la îndemâna politicienilor.
În cazul pandemiei actuale soluțiile se cunosc, iar
în așteptarea GODOT-ului – COVID–19, nu trebuie
decât să ieșim, atât cât trebuie, din starea de „idioție”
pentru a nu crea posibilitatea ca aceasta chiar să se
permanentizeze. Să nu uităm de asemenea că dezastrul
nu este adus de o putere politică sau alta (cu referire la
partidele politice), dar interesele politicianiste pot
submina foarte ușor eforturile de scoatere a cetățenilor,
nu doar dintr-o deja schițată stare de „idioție”, ci mai
ales din contextul îmbolnăvirii și morții, de către
instituțiile implicate în rezolvarea acestei probleme. Se
conturează astfel, după convingerea mea, un criteriu cu
valoare de adevăr, ceea ce nu prea s-a văzut în România
de după 1989, acela legat de implicarea unei formațiuni
politice, în rezolvarea onestă a unei astfel de probleme,
vaste și de durată, precum pandemia actuală. Folosind
același criteriu, cetățeanul-elector poate identifica la fel
de ușor gargara populistă, care, acceptată și înghițită pe
nerăsuflate, poate întări contururile acelei stări de
„idioție” la care se referea Cioran.
Și iată cum „botnița” (masca de protecție) poate
deveni nu un simbol al cenzurii, al stării de „idioție”, ci
un simbol al libertății asumate conștient.

 

Nichifor CRAINIC

Rugăciunea din amurg

Mă rog și pentru viii și pentru morții mei.
Tot una-mi sunt acuma părtașii și dușmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Și dragostea și vrajba le-am împărțit cu ei.
Pe morți în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceștia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi și-au fost pogorăminte.
Puțin în fiecare, în toți am fost întreg.
De viforele vieții ei sunt acum deserți,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugăciune la mila ta, Stăpâne,
Sunt și eu printre morții rugându-mă să-i ierți.
Și adunându-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună
Târzia-nțelepciune din tristul meu amurg.
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

 

Valeria MANTA TĂICUȚU

In memoriam
Petru Scutelnicu
(1957-2019)

Era un uriaș blând, tăcut, care-și apăra universul
cu un zâmbet abia schițat. De altfel, poet remarcabil,
prea puțin preocupat de vociferările grafomanilor, de
ifosele înfipților în cnezate și voievodate literare,
incapabil să urască ori să poarte ranchiună pentru lipsa
de recunoaștere națională. Ai fi zis că-l amuză absența
sa din topuri și ierarhii, poate din cauza unei atitudini
filosofice în fața vieții și a actului de creație, poate din
cauza educației și a culturii acumulate cu discreție de-a
lungul anilor. Citit și talentat, Petru Scutelnicu nu intra
niciodată în discuții meschine, nu părea interesat de
zbaterea oarbă pentru obținerea de faimă și onoruri, ci,
cumva plictisit de aceste deșertăciuni ale
deșertăciunilor, înainta prin lume cu capul sus, detașat,
prieten cu toți și cu nimeni în special, generos cu cei pe
care-i credea atinși cu adevărat de fiorul sacru al
poeziei și pe care-i găzduia în paginile revistei la care
era redactor-șef, dar învăluit într-o tăcere de nepătruns
atunci când era silit să stea prea mult între veleitari. Și
nu ducea lipsă de ei în preajma sa, mai cu seamă după
ce câțiva poeți cu ștaif i-au recunoscut valoarea –
desigur, nu tocmai public, nu în pagini de cronici ori de
istorii literare, ci așa, mai la o șuetă, mai la un șpriț, în
cadrul vreunui festival de poezie locală.
Când prea devreme s-a îmbolnăvit, Petru
Scutelnicu a devenit mai comunicativ, căzuseră niște
bariere dintre el și lume și introvertitul părea să se fi
volatilizat. Mie mi s-a părut întotdeauna că seamănă cu
Tim Robbins, în rolul lui Andy Dufresne din
„Închisoarea îngerilor”: aceeași capacitate de a
supraviețui, de a rămâne senin după încercări în măsură
să te nimicească, aceeași prudență și discreție în
preajma rebelilor și a dezmățaților convinși că au
întotdeauna dreptate și că lumea a fost creată ca să aibă
ei de unde să tragă foloase.
Când am citit volumul „poem pe cord deschis”
(Ed. Casa Scriitorilor, Bacău, 2006), am fost convinsă
că Petru Scutelnicu scrie o poezie de notaţie intimistă,
sentimentul copleşitor de însingurare, tristeţe
provincială şi nevoie de evadare stând alături de o
detaşare ironică şi chiar de versul „în poantă”,
sorescian: „e atât de primăvară / o rană tandră în dreptul
inimii / şi sângele dă ora exactă” („Anotimpul secret”).
Plecările sunt imaginare, de obicei ele semnifică nu
deplasarea concretă, fizică, în spaţiu, ci posibilitatea de
a ajunge în partea cealaltă a lucrurilor, a fenomenelor,
de a descifra dinamica şi logica lor ascunsă: „îţi fuge
toamna de sub picioare / prin plămâni se rătăceşte zgura
înserării / din Piaţa Lahovari începe nostalgia mondială /
cu mâinile tulburi îmi faci semn şi trec / pe partea
cealaltă a anotimpului” („Nostalgii de toamnă”).
Plecarea spre ţinutul umbrelor este desacralizată,
integrată în cotidian şi lipsită de tensiunea ritualului:
„tată ai luat un tren / prea îndepărtat / nici nu ai observat
/ că devin gările tot mai mici / şi glasul se preschimbă /
în icoană / ţi-ai uitat doar numele pe cutia poştală / o
iarnă îl răzuie şi-l macină” („Balada trenului”), poetul
beneficiind de-o ingenuitate ca a lui Alice în ţara
minunilor şi de capacitatea, numai acolo întâlnită, de a
percepe latura absurd / fantastică a realităţii fără mirări
şi fără inhibiţii: „se face prea frig / în numele meu / se
mai acoperă copiii / cu o vocală / noaptea şchioapătă /
când mi se stinge o stea pe omoplat / din toată toamna
rămâne / ceaiul chinezesc” („Numele meu”). Evadarea,
cu uşoară tentă romantică, nu se face în spaţii grandiosexotice
(doar din când în când este pomenită câte-o
veneţie transformată, prin lipsa majusculei iniţiale, în
nume comun), ci într-un niciunde fabulos, mai
important fiind, poate, „proiectul” plecării, decât
plecarea în sine: „e anotimpul sălciu într-o haltă
disperată / cu melancolia însângerată / pleacă taxiuri
spre toate visele lumii / gările adorm sau se rătăcesc /
voi coborî în iarna viitoare” („Proiect”).
Știam că am de-a face cu un boier şcolit care,
dintr-un fotoliu confortabil, se visează rebel şi mimează,
mai degrabă cu umor şi nonşalanţă, decât cu răzvrătire,
boema: „o veneţie cu aromă de singuratate / iarna
fumegândă se încolăceşte / pe fotoliul din sufragerie /
un înger geruit / se rostogolea prin cuvântul tău / se lasă
frig în palma ta stângă / se înserează pe mâna dreaptă”
(„Îmbrăcat în frig”).
Ca cititor, aveai tot timpul impresia că Petru
Scutelnicu seamănă cu un personaj din „Bietul Ioanide”
de G. Călinescu, mai precis cu doctorul Hergot, cel care,
sintetizând-şi momentele de maximă tensiune, nu nota
în jurnal decât paradoxalul: „plesnit toate coardele de la
violoncel”; aceeaşi decenţă a suferinţei, aceeaşi încifrare
şi exilare a ei într-un spaţiu intelectual cât mai
concentrat, pentru ca, în urma purificării / condensării să
rezulte poezie pur şi simplu: „într-o zi te-ai putea arunca
/ în agitatele cuvinte / de pe ambele maluri se simte
briza poemului / cuvântul acesta îţi vine bine / foşnet de
zâmbet şi culori şoptite” („Foşnet de zâmbet”). Poetul
se află în ipostaza însinguratului cu bună ştiinţă, convins
că revolta e păguboasă pentru suferinzii de agorafobie şi
că doar calmul, „învoiala” / înţelegerea cu sine pot
transforma, prin scris, etrnitatea în sarbatoare a umbrei:
„cad la învoială cu duminica din mine / Crăciunul
începe din tavanul copilăriei / scriam direct pe umbră /
direct pe eternitate / a fost prea mult pentru o singură
moarte / a fost un poem pe cord deschis” („Poem pe
cord deschis”).

Petru Scutelnicu, Nicolae Băciuț, Valeria Manta Tăicuțu, Leo Butnaru și Mihai Cimpoi la Casa
Bacovia

 

Petru Scutelnicu

Frig

Se face prea frig
În numele meu
Se mai acoperă copiii
Cu o vocală
Noaptea șchioapătă
Când mi se stinge o stea pe omoplat
Din toată toamna rămâne
Ceaiul chinezesc

Cuvântul îngerului

iarna fumegândă se încolăcește
pe fotoliul din sufragerie
îmi aranjez singurătatea
mai pe dunga inimii
și apoi probez dacă pantofii
se asortează cu tristețea
poetul așază veșnicia la colțul străzii
îți acoperi teama cu o toamnă

Ziua de duminică

duminică într-o țară umedă
circul de iluzii
umbra ta mușcată de un câine
mirosea a singurătate
prin visul tău trecătorii
făceau trafic cu muzică de fanfară
fericirea sălbăticită umblă pe sârmă
atârnă pe pielea vecinului

O veneție cu aromă de singurătate

era jumătate duminică
și jumătate tristețe
cearcănele unui înger
ningeau peste mansarde
i se înfigea toamna în piept
până-n plăsele
singurătatea intra pe geam
făcea piruete
țipătul cădea în genunchi
își înmuia degetele în melancolie
cunoscuții îmbătrâneau
într-o scrisoare
poetul cu palma căuș nu lăsa cuvântul
să se stingă

Vecinii toamnei

Mamă cu inima pe muchie de cuțit
un înger îmbrăcat în frig se rostogolea printre cuvintele
tale
mestecam o felie proaspătă de duminică
vecinii făceau curat în balcon
se uitau spre răsărit
apoi stingeau toamna din sufragerie
în stomacul tăcerii
se digera o galaxie
se usucă moartea
prin versul infectat de întuneric

Rătăcirea numelui

înfrunzește iarna
pe unde îți era numele
veștedă ora
cu toamna ruptă-n coate
lacul de culoarea singurătății
toamna dresată să sară la gâtul melancoliei
se netezesc secundele în cimitir
plouă până se face ceață în cuvinte

 

Florentin POPESCU

Amintiri cu Radu Cârneci (I)

De ce cu şi nu despre Radu Cârneci? aş putea fi
întrebat. Răspunsul e cât se poate de simplu: fiindcă în
bună măsură amintirile noastre sunt comune,
întâmplările, scenele, momentele despre care va fi vorba
în acest mic serial ne-au aparţinut/ ne aparţin
amândurora…
Într-un foarte scurt curriculum vitae, acest mare
prieten mă numea nici mai mult nici mai puţin decât „un
posibil biograf”, nutrind probabil speranţa că, odată
şi-odată, din „posibil” poate chiar voi deveni un „real
biograf”, mai ales că la tabelul cronologic din antologia
lui apărută în colecţia „Biblioteca pentru toţi” în 1998
i-am detaliat atât de corect şi de exact biografia, încât un
cunoscut critic, plecat şi el dintre noi (Marin Mincu), s-a
arătat mirat şi m-a abordat direct: „De unde ai ştiut toate
datele astea?”.
Alte şi alte proiecte literare mi-au ocupat/ îmi
ocupă timpul pe care l-aş fi putut consacra unei
„Biografii Radu Cârneci”, aşa încât socot că, până una
alta, pe istoricii literari şi pe cititorii poetului Radu
Cârneci i-ar interesa – de ce nu? – mai multe amintiri
din care să contureze singuri, nu numai sentimental,
subiectiv, figura scriitorului. Virtuţile acestuia ar fi
păcat să fie îngropate în uitare, cu atât mai mult cu cât
este vorba de o personalitate „accentuată” (în sensul dat
de Karl Leonhard cuvântului) a literaturii noastre din
ultimele trei decenii.
Iată, aşadar, care este raţiunea acestui mic serial
pe care m-am gândit să-l propun şi să-l ofer revistei
„Spaţii culturale”, o publicaţie prestigioasă, de înaltă
ţinută culturală, la care Radu Cârneci (de departe cea
mai mare personalitate literară contemporană a fostului
judeţ Râmnicu Sărat) a fost/ este director onorific,
numele lui fiind păstrat şi azi, în semn de preţuire din
partea redacţiei pe frontispiciul valorosului „Spaţiilor
culturale”…
Dau, cum s-ar zice, ceasornicul înapoi în timp şi
limbile lui se opresc, pentru început, nici mai înainte şi
nici după primăvara anului 1970…
De puţină vreme sunt elev al Şcolii de subofiţeri
de rezervă de la Bacău şi-n ghiozdanul cu masca de
gaze port pretutindeni (în cazarmă ca şi pe dealurile de
instrucţie) volumul de debut „Obsesia păsărilor”, abia
ieşit de sub teascurile tipografice în frumoasa colecţie
„Luceafărul” a Editurii tineretului. Pentru că am în
sânge, din naştere, gena modestiei, abia dacă le arăt
cartea unor colegi mai apropiaţi, care mă întreabă la
unison când voi face cinste, când voi „uda cartea”. Se va
întâmpla şi asta, dar până atunci pun într-un plic un
exemplar şi-l expediez către Radu Cârneci, redactorul-şef
al revistei „Ateneu”, conjudeţean al meu, cu dorinţa
pe care nu mi-o ascund: poate că o să-i placă placheta şi,
mai mult, poate că va scrie despre ea la rubrica „Pro
amiciţia”, în care prezintă cu înţelegere şi empatie
volume ale colegilor lui.
Pe Radu Cârneci „în carne şi oase”, cum se zice
îndeobşte, nu l-am văzut şi nu l-am întâlnit niciodată,
nicăieri, chiar dacă s-ar fi putut întâmpla la una din cele
câteva întâlniri ale scriitorilor buzoieni, afirmaţi deja, cu
cititorii lor din judeţul de baştină. Îl ştiu şi l-aş
recunoaşte dintr-o mie după fotografia pe care i-am
văzut-o prin reviste, fizionomia-i prezentând trăsături
atât de personale, încât n-ar putea fi confundat cu nici
un alt scriitor.
Şi, ce să vezi? La nici o săptămână de la
expedierea cărţii primesc o scrisoare călduroasă din
partea poetului. După ce-şi exprimă bucuria că de pe
plaiurile buzoiene a ieşit la iveală, editorial vorbind,
încă un poet, mă felicită, îmi laudă cartea şi se
angajează ca în proximul număr din „Ateneu” să scrie
despre ea – ceea ce se va şi întâmpla. În plus, îmi cere
să-i trimit un grupaj de poezii pentru revistă – ceea ce,
aşijderea, se şi întâmplă, versurile cu pricina văzând
lumina tiparului, în vreme ce încă mai răspundeam la
comenzile „Culcat! Drepţi! Salt înainte!”, cu grijă să nu
mi se ude ghiozdanul cu masca de gaze în care se afla şi
„produsul” meu editorial.
Acum, din perspectiva jumătăţii de veac care a
trecut de atunci, îmi dau încă o dată seama ce mare
dreptate avea Marin Preda atunci când scria undeva că
orice ţăran din Siliştea-Gumeşti care vine la Bucureşti
tot un ţăran de acolo caută, ştiut fiind faptul că, în
genere, oamenii care provin din acelaşi loc se ajută între
ei, chiar dacă nu s-au văzut unul cu altul mai înainte.
Era, aşadar, şi cazul meu.
Inspiraţia mea spontană a fost, fără îndoială, una
fericită, fiindcă acel moment a însemnat începutul unei
prietenii care avea să dureze aproape cincizeci de ani,
până când Radu Cârneci avea să se mute pentru
totdeauna în cealaltă Silişte, cea a Snagovului, unde-şi
doarme somnul de veci, având înscris pe piatra de
mormânt unul dintre versurile lui cele mai frumoase:
„Iubirea-i axa cerurilor toate”.