Spații culturale nr. 71 – Râmnic, mon amour!
În târg se vorbește rar despre John Stuart Mill (la fel ca în orice colț din frumoasa și bântuita de Covid patrie în care viețuim), iar ideile lui despre libertate, deși circulă mai mult sau mai puțin distorsionate, pot a fi atribuite oricui, inclusiv celor care condamnă tot ce mișcă, în virtutea dreptului la exprimare, al alegerii unui stil de viață, al asocierii, al refuzului oricărei forme de constrângere (taxată de prostime, dar și de multimilionarii care fac, verifică, aprobă și pun în practică legile, ca fiind curat neconstituțională). Desigur, se ignoră o chestiune minoră: în cazuri excepționale, statul, prin mecanismele lui, se poate amesteca (legitim, nu și constituțional) în sfera privată a individului. Un astfel de amestec pot fi considerate măsurile restrictive: stați în casă, spălați-vă pe mâini, purtați mască, păstrați distanța socială etc. Au vuit apele, s-au clătinat munții, s-au învârtejit norii, cerurile s-au închis odată cu bisericile, păsărelele n-au mai ciripit, iar depresia și claustrofobia au devenit motive populare, ca și terapeuții de serviciu treziți la viață de canalele Tv. ostile Covidului. Cum adică să stăm noi în casă? Fabricile și uzinele au nevoie de noi, ca și barurile, restaurantele,
cafenelele și toate instituțiile vânzătoare de produse la farfurie, sticlă sau pahar. Au nevoie de noi parcurile, cu aleile lor pe care să aruncăm coji de semințe și ambalaje din plastic și staniol, pădurile care suferă de dorul fumului de la grătare și al tonelor de deșeuri prin care cotrobăiesc animalele sălbatice sau doar sălbăticite, plâng șoselele patriei, plâng apele că nu mai duc la vale ceea ce nici cu gândul nu gândești, în fine, un bocet național confirmă lipsa de logică proletar-democratică a măsurilor luate în situație de criză.
Încurajați de voci convingătoare („Bă, sunteți proști, Covidul nu există), ne scoatem de la naftalină revolta (în spiritul lui Albert Camus, cel care n-a învățat, chipurile, libertatea de la Marx, ci din mizerie, în noi toți se trezește din când în când omul revoltat) și, dacă nu ne putem deplasa în capitală, să protestăm pașnic, umăr la umăr și fără mască, măcar pe rețelele de socializare, între două fotografii cu căței, pisici și floricele, mai strecurăm un comentariu acid și de cele mai multe ori certat cu gramatica. Fiindcă e la modă să fii Cănuță om sucit, mereu dându-ți cu stângul în dreptul, cu convingerea secretă că ție nu ți se poate întâmpla nimic. Totul este o conspirație a ocultei internaționale, care are planuri ascunse și niciodată în favoarea noastră. Nu ne vrea nimeni binele, nu-i așa? Deci trebuie să facem exact pe dos ce ni se spune, că are grijă de noi bunul Dumnezeu, nu
degeaba trăim în „Grădina Maicii Domnului”.
Râmnicul n-avea cum să scape de starea de derută națională, care ne-a împărțit strict în credincioși și necredincioși. Desigur, un punct comun, care ar trebui să ne lege, nu să ne dezbine, este fragilitatea umană, vulnerabilitatea ei într-un sistem cu spitale slab dotate și cu educația la pământ, cu o cultură lăsată pe mâna maneliștilor și a nepoatelor incapabile să pronunțe corect denumirea instituțiilor pe care le conduc (apropo, ICR nu e siglă de partid, ci Institutul Cultural Român, iar USR, de nenumărate decenii, înseamnă Uniunea Scriitorilor din România, aspect neglijat de aprobatorii legali de denumiri mai mult sau mai puțin politice).
Stăm, privim ca la teatru, ne închinăm și, în secret, scuipăm în sân. Marginea în care viețuim e deocamdată cu toate țiglele pe casă, nu se isterizează și nu crede că tot ce zboară se mănâncă. Suntem precauți, fiindcă nu-i bine să te joci cu boala: oricât de îndoctrinat ai fi, oricât de bogat, sărac, puternic sau umil te-ar îngădui Dumnezeu pe pământ, când e să dea virusul peste tine, nicio apă sfințită și nici un discurs politic nu te mai scapă.
