De-ai noștri! – Ștefania Selegian – Spre cer (2)

Obraz de copil

Când te privesc, nu mai contează
frigul nopții, vuietul nici alergarea.

Ți-ating obrazul mic de catifea
și-adorm gândindu-mă la îngeri.

Mântuire

Tu ești steaua așternută
încet
pe aripa caldă a visului.

Floarea de cristal
crescând în privirea mea
neclintită.

Tu

Foaia de hârtie pe care-mi adun la
un loc
toate bătăile inimii.

Mulțumire

Din surâsul tău blând,
se nasc speranțele și
viața noastră cea
veșnică.

Poruncă

în pașii noștri prin viață,
dictează
ori clipele de foc, comori fulgerătoare,
ori lacrimile calde
de copil
ce cheamă fluturii la dans
și leii la visare.

Zbor

Cu urechea uitată în zare,
ascult
zborul des al cuvintelor
către mine.

Dorință

Dacă m-ai chema
din toată inima,
din destinul înroșit și uitat
pe muntele Sinai,
aș aduna
într-o singură lacrimă
iubirea,
pentru totdeauna, ca o pecete
pe obrazul tău.

Sus

Mi-am încrucișat tăcerile ca și cum
degetele mi le-aș fi încrucișat,

spre a înălța,
ca și cum nimeni n-ar auzi, acel
cântec de seară, spulberat…

uitat în mantia caldă a dragostei.

Copil

Și pentru el cine se roagă?
Cine-I va îmbrățișa tandru la
trecerea sa prin umbră?
Biet copil
de țărână,
spulberat de adieri.

Talisman

Ce dor alegi
din toate
câte-mi sunt,
ca piatră?

Ești

Ești o greșeală de limpede rouă,
Lumina cum scaldă pământul și plouă,
Un glas care trece prin sita de brazi,
Așterne-ți iubirea în mine și cazi.