Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (7)

din volumul aripi de ploaie – 2014:

vama

se striga, era corul sclavilor:
lasă-l Doamne și pe el să treacă!

și, pe sub aripă de ploaie
trecea spre curățire cu apa ei ne-ncepută

se striga, era corul poeților:
lasă-l Doamne și pe el să treacă!

și de sub aripă de ploaie a pornit el
cu togă prelungă, cu privire departe

i s-a întins mâna, să poată păși peste pod
și s-a ridicat, de-o părere, și aripa ploii
să poată păși pe val de lumină curată

: s-a înfipt săgeata dimineții, precum
toiagul în mâlul adus de râu decuseară

în zalele quasitransparente ce străjuiesc cărarea
șerpuitoarea, s-a înfipt săgeata, precum
în reavănul sol al grădinii

și corul sclavilor își continuă rugile
și corul poeților, asemenea
în timp ce câmpia se deschidea somptuos
de o parte și de alta, pe zare

despletirea apelor și greblarea zorilor

la mine-n câmpie primăvara
apa, sub formă de fire toarse din
fuioarele zăpezilor iernii, stă frumos
aranjată și nerăbdătoare la poarta izvoarelor

întinderea șuvițelor subțiri de apă întinerită
împletirea și așezarea lor în mănunchi
în și peste freatic este în știința țărăncilor
cu aplicabilitate în toată luna martie

la început de april, într-o noapte sortită anume
țăranii merg devale, la marginea satului
la presupusele izvoare, cu preotul în frunte
cu piepteni rari – greble din lemn de brad
în spate și-n ritual, murmurând descântec străvechi
cuvinte ne-nțelese acum, dar cu taina facerii

despletesc cu grijă apele, le separă în ape
de suprafață – ape efemere – într-un circuit
permanent în natură și apele subterane
ale freaticului – ape statornice – într-un
circuit profund prin scoarța terestră

la apariția zorilor, țăranii trag grebla peste ei
să fie frumos curgători, să nu se risipească
ci pentru un întreg sezon apa să fie drămuită
pentru fiecare cultură –
pentru răsărit și pentru prinderea seminței în rod

boare

sub arșiță, acest poem a venit
ca o adiere de vânt
peste masa mea de scris

și eu l-am luat
ca pe o ploaie curată de vară
ce-mi va lăsa peste coala de hârtie
dumnezeiasca mireasmă
a câmpiei răcorite

vertij

se frânge umbra peste fântână
cu mii de trosnituri se frânge
cu limbi de foc în noapte șfichiuitoare

pe luciul apei din fântână
pe luciul lacului din apropiere
pe cerul de sub pleoapa dimineții
e tulbure totul, precum vinul nou, neașezat

primăvară

în dimineața aceasta
salcâmii despuiați aleargă ordonat
(tineri acoperiți doar de coaja subțire)

ca la ora de educație fizică aleargă
în spațiile delimitate de profesorul
de agricultură (oră primită
în completarea catedrei de sport)

unul dintre spații este înlăuntrul meu
delimitat de canale mici
nededate pojghiței de gheață –
prin el trec salcâmii, ca la ei
acasă, rănindu-mă din iubire
cu ghimpii ascuțiți de crivățul iernii

convenție

în câmpie, între cer și pământ
nu există nicio punte

– eu ar fi trebuit să fiu punte
între cer și pământ –

dar cum în câmpie
nu poți preciza locul de început
precum nici locul unde
se sfârșește pământul

printr-o convenție poetică
această delimitare
este preluată de apa ce
se strecoară pe sub osul subțire
al iepurelui devenit punte și înscris
în poemul lui ioanid, peste care
poți să treci o singură dată pe zi
din lumină în noapte sau
din noapte albă în felul de-a fi

știam că

știam că de-acolo, dintr-un colț de grădină
însemnat de ioanid cu o ramură înfiptă în
pământul rece-zemos de primăvară timpurie
va veni tăria acestui poem despre care nu știu
va fi: de caisă, de vișină, de măr sau de prună

dar știu că va fi o tărie aromată
precum încrederea mea în ioanid

și, deocamdată, poemul se răsfață
gângurește, dezmiardă cuvintele
ce vin să-i întregească trupul
se joacă de-a v-ați ascunselea
când cu ziua, când cu noaptea
important seară să fie, îmi zic
important dimineață să fie
întru roua sa

firava apă

e primăvară-n câmpie
și de la primărie sau mai de sus
a venit dispoziție, precum că
mâine trebuie să lăsăm căile libere
(drumurile și cărările)
să nu împiedicăm cumva curgerea
apei puține

de peste gard să privim șuvoaiele de apă
care, când vesele, când reținute
cu luare aminte, se scurg
lasându-se admirate…

nu se admit aplauze, îmi strigă un vecin
(și ioanid i se alătură)
partitura va fi cu mici sincope, cu mici
staționări, locuri în care se vor arăta
peste noapte, firave fetele ploii
spre a fi admirate

fetele ploii

se numesc așa pentru că
întotdeauna vin pe sub aripi de ploaie

ele sunt aduse la hora luminii
de zori, de vânt și de rugă de om tânăr

zorii sau vântul le țin hangul și
le nuanțează purtarea
în funcție de anotimp
și de dorința omului tânăr:

primăvara se-mbracă în nuanțele
culorii sângelui de pasăre, de vis

vara-nbujorate de frumusețea goliciunii
fluide, precum sângele uman
în amiaza adevărului

toamna stropite cu sânge de iepure
de vânat, în straiele grele ale fricii

despletite oricum, între adiere și vijelie
cu feromoni presărați pe pajiștile câmpiei
sunt fetele ploii

agheasmă

trebuia să ajung înaintea celorlalți la izvoare

acolo unde plantația de salcâmi
își are înfipt vârful suliței arncate cândva

unde o dată pe an, într-o zi de primăvară anume
oamenii satului vin
să-și dea pe față cu apa sfințită de mine –
poet sau preot, cum vreți să mă numiți
că tot una e, pentru cel ce
ritual de-nceput face

la prima oră

pe-o margine de sat stătea ioanid
indecent de firesc, precum sintagma –
se crăcănează de ziuă

el se făcea că nu știe de aceasta
și persevera în mânarea zorilor
spre singura poartă deschisă, cea
dinspre râu, unde valurile, în trecere
de pe drum prăfuit, pe drum de apă, prind
o pojghiță subțire, transparentă
locuită de raze indiferente

alte nuanțări firave ale valurilor
se mai fac pe ici pe colo, prin curți
dar ioanid are grijă să le pună
sub formă de piramidă, de căpiță de fân sau
pur și simplu, de indicatoare la drum de țară
spre lac, spre lanul de grâu, spre lanul de
floarea-soarelui, spre satul nou
spre biserică și cimitir, spre…

și jur pe onoarea mea sau pe cuvântul
de rugă la Domnul, că ioanid
le cunoaște pe toate în sat, încă
de la prima oră a dimineții –
la bustul gol și în izmene fiind

despre revenire

era o zi de primăvară admisă-n cele șapte arte
vaca-Domnului, multiplicată în zeci
de exemplare, ieșise de sub rădăcina gardului
și se sorea pe cărare, pe buza șanțului

împânzise calea de acces
dintre gard și șanț făcându-mă
să mă întreb de unde dumnezeu
atâta roșu pe ea, pe vaca-Domnului
după o iarnă albă și o noapte asemenea?

tocmai acum când aveam intenția
de a-mi expune împletitura haotică
a drumurilor mele din oraș

făcute sau nefăcute încă
numai și numai să dau sens
revenirii mele aici, la țară
pe o cărare ocupată acum
de vaca-Domnului, impasibilă!

apele dimineții

coboram dintr-un vis
când sabia porumbului verde-închis
mi-a tăiat calea, cu orizont cu tot
de m-am trezit pe margine de hău

cobor acum pe umbre
nu pe trepte, calc pe umbre

și-n urma mea umbrele devin ape
curgătoare pe sub porumbi
spre crov, pe brazde
printre rândurile unei cărți vechi
cu copertele îmbrăcate-n piele de șarpe
cu solzii tociți, mați
vizibili doar la pipăit

prelungiri

e de ajuns, în câmpie
ca zorii să te prindă
la masa de scris:

se va-ntâmpla un schimb
de culori aparente
între zori și iarbă
între zori și ființa ta
între iarbă și ființa ta
de fapt
un schimb de adieri
ce vor trena somnul
în retragere lină

cu un ultim efort (aparent)
tu, poetul, notezi
și aceste impresii
pe sub căușul palmei
să nu deranjezi ordinea
prestabilită a naturii

cădere/ înălțare

vorbesc despre apă firesc, ca și cum
aș vorbi de pe un mal pe celălalt
cu ioanid, printr-un poem simplu
precum acesta:

odată pasărea a trecut în zbor lin
pe deasupra capului meu

numai pentru mine a trecut

între mine și soare se afla pasărea-n zbor
și m-a chemat
la apa din crovul câmpiei

acolo, zborul păsării se legăna
pe mlădierea unei trestii

în timp ce apa, sub privirea lui ioanid
(același ioanid?) descânta șoptit
de o cădere și de o înălțare în sine

cobiliță

în pantă lină vin apele serii în câmpie…

pe sub prispa orizontului
o cireadă de vite și-o turmă de oi
învăluite-n praf subțire
coboară-nspre apelele câmpiei…

acum abia se resorb fântânile
fiecare-n apa ei, unele-n cer
altele-n adâncul acvifer
asigurâmd cumpănirea ființei

erotică

precum foița de ceapă
cămașa somnului ce te îmbracă
subțire și transparentă

țesută la un rând de vise
pe malul lacului

cai verzi

… și cu sfială să dai
sutienul dimineții la o parte
roua să-i atingă sfârcul
și trupul femeii să freamăte a primăvară

…și cu sfială să dai
sutienul dimineții la o parte
bruma să-i atingă sfârcul
și trupul femeii să se-nfioare a toamnă

… astfel încercam extazul
departe în câmpie, la o amiază
sub arșiță, pe drum nesfârșit

ritual pentru omul tânăr

adesea, înainte de trezirea din somn
visez/ retrăiesc
ca pe un spectacol erotic
o alergare a mea, gol pușcă prin câmpie
până la prima fântână

ca apoi
printr- o schimbare bruscă de decor

să mă aflu la masa de scris
atent cu mine însumi, îmbrăcat cât de cât
unde mă găsește femeia de la țară
care, privindu-mă pe sub sprănceană
oarecum rușinată, îmi spune:
bună-dimineața, domnu’ poet
și-mi așază pe masă laptele cald
întotdeauna în aceeași ulcică de lut ars
a dimineții (mai are una și pentru
laptele de la mulsul de seară)

… astfel, bând lapte cald
mă trezesc…

lac în câmpie

trec umbrele serii prin mine
odată cu valurile mici
ale umbrelor câmpiei

și nu mai disting
de-s umbrele ierbii
de-s umbrele zborului
de-s umbrele înotului

pentru că
mărunt
vălurită-i câmpia
peste lac

se zice

că atunci când m-am născut
câmpia, de bucurie
s-a cocoțat în vârful casei
și a cântat alături de cocoșul de tablă
de s-au nămețit grădinile
de floare-n februarie

Doamne,
ce cântec înalt a ridicat câmpia!
(că pe orizontală opreliște avea
de la norii reci de fum, dar fără opreliște
era rătăcirea pe zare)

mult și înalt a fost cântecul câmpiei
bine armonizat
acoperirii primul meu țipăt!

rouă de seară

la procesul regulat intentat serii
de forța răului, care, insesizabil peste noapte
se transformă într-un proces de regulă
intentat dimineții, poetul, ca avocat al apărării
vine curat ca lacrima, iar umbra-i
perceptibilă abia, se mulează ușor peste lucruri
trezindu-le taina câștigătoare

și nu sunt urale
și nici șușoteli nu sunt

umbra poetului, în trecere prin culoarele nopții
se-nfiripă-n adiere de vânt
atât cât poemul, în fluturarea sa lentă
să se prindă de coama zorilor
într-o călărire ușoară
să îmblânzească balaurul nopții

dimineață

la un moment dat
patria este doar orizontul spre care grăbit
fluturele zboară să-și depună ouăle
în poala prințesei

ea este doar oul din poala prințesei
din care larva alunecă pe linia orizontului
și-o consumă, fără a pica în noapte
fără a pica în zi, menținându-se pe dungă
într-o continuă dimineață

astfel, patria este un fluture buimac
un ou de fluture în poala prințesei
și o larvă disgrațioasă numită omidă
petrecute devreme
pe o frunză verde-crud

umblatul cu poezia

cu noaptea în cap, ioanid plecase
să deretice pe la ferestrele
dinspre grădină, ale fiecărei case

…satul era mic, năzuința, mare…

avea de la mine dezlegare
să inducă gimnastica zâmbetului
fără opreliște, de la sugar
până la moșneag, de la retardat
până la filosof, precum o alunecare
pe luciul unui bob de rouă

lumina de sub aripa ploii de toamnă

…am ajuns într-un loc unde lumina e mută
(Dante)

eram în așteptare. cred că așteptam carul cel mare
porumbii și bostanii așteptau în grămezi ordonate
carul cel mare. cocenii supli nu mai fâșâiau. nu-i
clintea nici o adiere de vânt. pe cer soarele nu se mai
vedea. o perdea fină de nori îi acoperise conturul
de-acolo, de la capătul locului, de deasupra câmpiei
priveam cum lumina, în marea tăcere, spre seară
urcă din câmpie, urcă spre mine, urcă
spre pasăre, urcă spre cer, dăruindu-se nevăzutului
într-un moment ca acesta

ritual

dis-de-dimineață, poetul
oprește calul la fântână
ca și cum brusc s-ar fi lovit
piept în piept cu soarele

oglinzile întoarse, cele din
vechile biblioteci ale câmpiei
au început să respire

pasărea se oprește și ea
în palma întinsă pentru a-și sorbi
picurii de rouă destinați
de pe pleoapele poetului

lupi tineri și îngeri

lupi tineri și îngeri – câinii bărăganului
din mamă slobodă și tată hăitaș
lupi tineri și îngeri – câinii uitați ai bărăganului
cei care-și astâmpără setea cu picurii de pe iarbă
cei care hoinăresc pe coama dimineții
cei care sfârtecă zorii și dau luminii libertate

rari mai sunt acum câinii bărăganului!
doar în rezervația poetului mai sunt
lupi tineri și îngeri pentru vânatul de noapte

dimineața la țară

după ce, dis-de-dimineață
am deschis poarta grădinii
am deschis poarta la păsări
am deschis poarta la animale

nu-mi mai rămâne altceva de făcut
decât să dau cu apă rece pe față și
să mă deschid poartă câmpiei
pentru a se putea întâmpla
lucrurile simple precum:

așezarea picurilor de rouă pe frunze
ca și pe zâmbetul copilului

primirea mângâierilor primelor raze
de soare, lansarea fluturelui în zbor
ca și al puiului de pasăre

al peștelui în sărutul luminii
lansare…

despre lumină

eu n-am ucis minotaur în câmpie
și nici zeu păgân n-am pus în primejdie
făcându-i aureola de ocară…

aici Dumnezeu mi-e martor

mama și tata, cei sfinți mie
mi-au arătat calea cântului:
bărăgane, bărăgane
înceratu-m-ai pe zare
lumânări de-nluminare!…

aștept

câteodată
peste locul meu de la nuc plouă
mâinile-mi rămân uscate
iar picăturile prind coajă
și se rostogolesc pe pământu-nsetat

Doamne, de ce?

încearcă să-mi răspundă ioanid
dar glasul lui e furat de-un ecou înfundat
încearcă o vrabie să-mi răspundă
dar constată că vorbește în numele rândunicii
care, la rândul ei, pe bună știință, vorbește
în numele domnului maican, profesor
de țară bătrân, care cere acum, la rândul lui
iertare Domnului…

și-aștept răspuns, pentru o nouă-nfățișare

în rugă

îngenunchiat în iarbă, pe mal
cu privirea îndreptată spre
celălalt mal al râului
un tânăr încerca recitare, fără noimă
de vers dispersat, de jumătate de vers

– sintagme din Eminescu –

îngenunchiată în iarbă, pe mal
cu privirea îndreptată spre
celălalt mal al râului, cel cu tânăr în iarbă
o tânără încerca recitare, fără noimă
de vers dispersat, de jumătate de vers

– sintagme din Eminescu –

și nici tânărul, și nici tânăra
nu aveau răbdare să-și oprească privirile
aproape, peste râu
Eminescului chip din vers să dea
așa cum se cuvine
călcând pe apă, recitând pe apă
vers continuu vălurit
pre ritm și rimă de limbă română

substituție

după o noapte incertă grădina, spălată
de-o ploaie rapidă și dată la vânt spre uscare
deschid fereastra să intre mirosul de arșiță ostoită

să intre, ca de obicei, mirosul de pâine caldă
scoasă târziu, sub seară, din cuptorul de lut galben

să intre de-a valma mirosul florilor din apropiere

și toate acestea adunate în
mirosul trupului tău, al dimineții de iunie
așa cum stai în mijlocul grădinii și te bucuri

știulete în tranziție

aș putea să spun
de aici, din locuința mea de la țară
(ca să fiu în ton cu lumea)
că evenimentul a picat benefic
precum acum o lună, prașila a doua la porumb
și-o ploaie bună

aud deja cum, în spatele meu
știuletele este în centrul atenției
e proslăvit în faza lapte –
lapte gras cu expunere aurie
dulce ca orice fruct în pârgă

(eventual, dacă e și fiert!…
îmi strigă unii în glumă)

asta înainte de faza ceară
sintagmă asimilată aici cu
lumânarea aprinsă la aniversare –

e o tranziție, totuși, gândesc
și-mi văd, în continuare, de transcriere

vara în câmpie
(capriciu pentru o floare)

în timpul dimineții firul de iarbă își poartă vârful
clopot întors, clopot deschis, clopot cu gura în sus
să adune lumină nouă, ne-ncepută
și s-o toarne încet, până la amiază, peste țărână

în timpul serii firul de iarbă își poartă vârful
clopot normal, clopot capcană, clopot cu gura în jos
să atenueze țipetele nopții
să capteze instalarea somnului de refacere
și de creștere, totodată

cu ochii cârpiți de somn

o primă rază de soare
și-o frunză lungă de papură
s-au vorbit drum să facă

până pe malul celălalt al lacului
la casa bunicilor, copilului
ce-n vis, se plimba cu cercul
pe dunga dimineții

sănătate curată

nici n-am pus bine piciorul
în praful sfânt al drumului
că-mi sare-n ochi anunțul:
începând de azi până mâine
se restricționează mersul în câmpie
cu mașini sau atelaje; rămân deschise
numai drumurile subțiri
cu acces per-pedes…

azi

dis-de-dimineață zorii m-au întâmpinat
și mi-au zi simplu: taci!
fără să mai adauge: și-ascultă!

eu mi-am continuat joggingul în liniște

pe aleea cimitirului
m-a întâmpinat mama și mi-a spus simplu: taci!
fără să mai adauge: și-ascultă!

eu mi-am continuat joggingul în liniște

am mers mai departe și-am întâlnit o mașină
ce făcea un zgomot infernal
și mi-a spus la fel de simplu (cred că
șoferul mi-a spus): taci!
și n-a mai avut rost să adauge: și-ascultă!

eu mi-am continuat joggingul în liniște

după trei zile, cu aceste trei evenimente
asimilate, aici la fântâna cu apă bună
căutându-mă în oglinda rotundă din adânc
simt cum mi-a fost indusă în comportament
prima parte din serialul marea tăcere

o neputință

la capătul mesei de scris
s-a așezat o vrabie să ciugulească
firimiturile rămase
de la micul dejun al poemelor

la capătul celălalt al mesei
zâmbetul meu
și neputința de-a înseila un
vers deosebit
conform acestei stări de grație

un punct

am revenit, om bătrân, în sat –
și nimeni nu mă recunoaște

o-ntrezărire apare doar:
surdo-muta satului, tânără încă
vine la mine cu pruncul
și mi-l pune în brațe –
pruncul e-o tulpină uscată de mac
învelită în spice galbene de grâu
și vreo trei scutece de troscot și mușețel –

în jurul acestui fapt
grădina nu se înfioară
câinii nu hămăie a prietenie
vecinul se face că nu vede
mai scoate o găleată de apă și-o aruncă în vânt

surdo-muta pleacă
cu o indiferență nespecifică mamei/
eu rămân cu pruncul în brațe
într-o stare nespecifică morții

schimb de vorbe

mi-a bătut la poarta dinspre câmpie
insistent mi-a bătut

am alergat și-am deschis. brusc
am deschis poarta

și nimeni nu era

am gândit: cred că a fost cineva
pe care l-am lovit
pe care l-am risipit
când prea tare am deschis poarta

cred asta. și-am așteptat –

din larg, încet
s-au adunat adiere de vânt
cu adiere de vânt, umbră cu umbră
și-au înfiripat chip de om tânăr

ioanid era, omul tânăr și neștiutor
după uimirea din privire

al meu prieten care mi-a spus
pipăindu-și micile gâlme, micile cucuie
mângâindu-și nevinovatele vânătăi:

s-a zvonit că ești bătrân, că
de văzut vezi numai în depărtare
și nici bine nu mai auzi…
de-aceea am bătut tare în poartă…
iertare! pentru că știu cine ești
iertare! pentru că știi cine sunt
am venit, cred că era cazul
să mai schimbăm o vorbă

lata-sărată

dincolo de poarta spre câmpie
e o liniște de nedescris, e o liniște ca la țară
în sensul ei adevărat: de-ți țiuie urechile

m-a lovit aripa somnului cred
de parcă nu mai aud
și nu mai întrevăd
nimic peste gardul jumătate viu
jumătate mort al salcâmilor dinspre câmpie

acolo unde s-a-ntâmplat tovărășia
buzoienilor de tega
cu vechii prahoveni de chiojd
pe izvor de lata-sărată, apă puțină
de lacrimă și de floare de câmp
în strachină de lut ars în iulie

îl văd, clar, îl văd pe ioanid, cel
de atunci, cum cu sârguință
participă la reașezarea loturilor
pe valea lată și sărătură curată

poem matinal

– de o parte și de alta a drumului
câmpia se lățește: câmpia de pe
mâna stângă și câmpia de pe
mâna dreaptă

de întins, se-ntinde câmpia în față
de-a lungul drumului, cât vezi cu ochii

cu cât înaintez cu atât câmpia din față
devine câmpia din dreapta, câmpia
din stânga, niciodată câmpia din spate

…mai lasă-mă să dorm, se smiorcăie copilul
în hamacul cel port între umeri, pe spate
în timp ce vreau să-l scot dintre
noapte și vis

…e reținut copilul, pe bună dreptate
mi-am zis. cartea scrisă aci, abia
de-i trecută de jumătate și nu cred
că l-am convins, prin demersul meu
de a împărți câmpia în trei
ca să-și aleagă și el o parte
spre stăpânire și iubire

o undă de freatic

la câmpie, vara
pe izlazul cu iarba arsă de soare
doar popândăii cei iuți știu
că apa-i pe-aproape

secetă

apa din gârlă s-a retras
sub crăpăturile aluviunilor.
rănile se măresc pe zi ce trece

apa se retrage tot mai spre adânc –
semn că o seamă de fântâni:
fântâna lui neagu, a lui paraschiv
a lui dică, fântâna mamei costina
vor seca în curând

ziua-n amiaza mare, în praful drumului
tot mai des cad secerate păsările cerului

noaptea salcâmul fulgerat
e cuprins de flăcări reci, bezmetice
astfel că, ziua, popândăii
nu se mai arată în umbra lui –
semn că, mult timp, nu va ploua

poem aseptic

aseptică este dorita ploaie de vară
care spală subțirele drum al câmpiei

aseptică este apa ne-ncepută
de la fântână
cu care-mi spăl fața dimineața

rănile mele sunt și rănile câmpiei

cu știința sau fără știința mea
câmpia își vindecă rănile prin mine
eu mi le vindec prin câmpie

despre boli de câmpie

sunt boli normale
pe care le poți contacta între timp
sau te poți naște cu ele…

și-acestea din urmă ar fi:
răul de mare, când
lanurile te prind pe valul lor în adiere
într-un balans larg între zări

răul de înălțime, când
cerul te privește senin dintr-un
ochi de apă, de lac sau de fântână
și te prinzi în hora vertijului fără lăutari

și răul de adâncime
care vine de la sine, ultimul cu pre-cădere
de la o groapă de doi pe doi metri, corect
săpată din punct de vedere geometric

dar în câmpie
niciodată n-o să suferi de boala fistichie
numită, la rimă aici, claustrofobie

de obicei

voi pleca numai
să dau apă caprelor Domnului
și-apoi, mă întorc, îmi propun

voi pleca numai
să-nlătur piedica de la piciorul calului
și-apoi mă întorc, îmi propun

voi pleca numai
să sărut mâna dimineții și pe rând
mâna prânzului, mâna serii
și-apoi mă întorc cu ochii umezi
că am sărutat mâna copilei
(și ea s-a rușinat, normal!…)
că am sărutat mâna tatălui
(și el și-a retras-o cu ciudă
dar și-a sprijinit-o pe creștetul meu)
că am sărutat mâna mamei/ soției
așa cum se cuvine la început de zi

doar el a plâns

copilul a văzut
în pomul – de înălțimea lui – că
din cele șapte flori
s-a ales doar o caisă

și s-a bucurat

… peste anotimp a venit grindina
și, vai, mult a plâns, îmbrățișându-și
prietenul lui de joacă, ieduțul
când a constatat că pomului
îi lipsesc multe frunze
și caisa în pârgă

coșmar

se făcea că Dumnezeu
a întors spatele câmpiei
și ziua-n amiaza mare
cireada de vite s-a dus de râpă
în râul ce o mărginea

steaguri cernite
întunecau cerul deasupra prăpastiei
de nu mai știai ce sunt: păsări negre
fluturi cap de mort sau
crengi nearse până la capăt

era un zbor de-a valma
și-al nimănui

senzor și stimul

prin gramofonul mov al zorelelor
spre dezmeticirea din somn vine
sunetul de trompetă al dimineții

nu e precum sunetul goarnei la
deșteptarea dată în armată, ci
senzor și stimul ce produc
o imperceptibilă vălurire
a lacului de câmpie
din visul meu de somn ușor

o expoziție imaginară la oraș

…și pe ce parte a străzii
îmi ceri, cititorule, să-mi instalez cortul?
cortul meu de veșnic nomad al câmpiei

pe partea stângă, unde prietenii
s-au instalat deja în alte țări, cu
datină cu tot sau pe partea dreaptă
în umbra unor megaconstrucții
unde nici iarba nu mai crește, unde
în rigolă râmele-și fac veacul
și unde pasărea își curmă zborul
între cablurile electrice?…

pot să aduc câmpia în piață
să o expun vânzătorilor de zarzavat
pot să aduc câmpia în oborul de vite
să mi-o negocieze geambașii
pot să aduc câmpia în bibliotecă
și să o pun zălog în sala de lectură
viitoarei mele cărți

pot s-o iau de la mine de pe prispă
și s-o aduc la tine-n balcon
pot s-o iau de la mine de sub pernă
și s-o aduc la tine sub pernă
dar nu-mi cereți un desen kitsch
ce se pretează la ambele sexe

ar fi ca și când m-aș holba
la vitrina unui bordel unde este
expus spre animare chipul
inocent și indecent al primei mele iubite

adaos

aseară, pot spune acum
aseară, am întrecut măsura
adică numărul de măsuri
(măsura având formă fixă
tot ce-ar fi fost peste
s-ar fi vărsat, s-ar fi risipit
și ar fi fost păcat, nu?)

după impresia multora eram
singur la masă, astfel că
s-au găsit destui să-mi trimită câte
o cană cu vin tare, amar de tare
vin bun de viță nobilă

din partea pritenului tău, ioanid
auzeam o voce din spatele meu

de undeva din hău venea și
cana cu vin direct pe masă
fără să-i văd însoțitorul

din partea prietenului tău, gică
din partea fratelui tău
din partea vecinului tău de pe dreapta
din partea vecinei tale de pe stânga
veneau cănile cu vin pe rând
cred că într-un anumit ritm veneau
din partea socrului mare
din partea socrului mic
din partea nașului
din partea nașei

a curs vinul la masa mea
cu motiv sau fără motiv a curs
deși la masă eram din ce în ce mai singur

ca și acum când
după ce am deschis poarta zorilor
m-am așezat la aceeași masă
și-aștept să vină câmpia
și,-mpăciuitoare, să-mi zâmbească
să mă mângâie pe frunte cu un sărut
apoi să mă ia în brațe
să mă strângă la sân
să mă scoată din curte
să mă așeze cu grijă pe imaș
în apropierea pârâului
să iau o gură de aer proaspăt
de dimineață și de la înălțimea
firului ierbii mărunte

o amintire

adevărul e că
nedezmeticit încă din somnul de dimineață
m-am trezit cu ion al lui coznor
în curte, la treapta de pe prispă
ce-mi oferea, cu mâna intinsă fiind
sprijin la coborâre

ion al lui coznor era
unul din cei doi nebuni pașnici ai satului
care, în acea dimineață, m-a atras
nu prin mâna întinsă și
zâmbetul tâmp al dinților mărunți
aruncați rar în gingii
ci prin privirea lui de bucurie speriată

cu grijă, fără vorbe
m-a condus până sub agud
m-a așezat pe lavița joasă
și, împreună, am așteptat-o pe mama
să ne aducă laptele cald:
eu privindu-l liniștit
ion, la trei metri de mine, privindu-mă
mulțumit de fapta sa, nemaizâmbind
sprijinit ciobănește în ghioaga de lemn
de corn, vlăguită și lucioasă

(cu bărbia stând pe dosul palmei stângi
ca și când ar păzi turma de oi)

… dintr-o sorbire a băut laptele ion
și-a plescăit buzele grotesc, a plăcere
și-a dres glasul apoi
ca și când ar fi avut de ținut un discurs
în timp ce a lăsat cana goală, cu indiferență
pe taburetul din apropiere

… a plecat lovind aerul în stânga și în dreapta
cu ghioaga, ca și când ar lovi
pietre sau bulgări de pământ, ca și când
s-ar apăra de câini, de oameni răi
de copii batjocoritori, de stafii
dând cu desăvârșire uitării
laptele cald al dimineții

o ieșire

bunul taximetrist mă lasă în câmp
la marginea orașului
pentru că așa i-am cerut

pe parcurs, am avut grijă
să-i spun că sunt poet

astfel că, la despărțire
nu și-a mai făcut griji

de parcă eu nu aș fi fost
atunci de față

mi se impun, rar, dar mi se impun încă
lucruri fără rost, în accepția mea
de cel ce-a fost și se crede a toate știutor
și a nimic sau fals după credința mea

de astă dată mi se impune, cu oarece
târșeală din partea lui, să încui ușa
să o ferec bine și să alerg să văd spectacolul
din fereastră (închisă/ deschisă-i fereastra
nu-mi dau seama, oricum, sala de spectacole e rece)

și văd câmpia, arhicunoscuta mea câmpie
în toată splendoarea ei în care se derulează scene
din mitrea cocor de mihail sadoveanu, scene
din desfășurarea de marin preda

și holbez ochii, mă înspăimânt
și mă întreb de ce mi se arată astăzi
această iubire amară?…

: paletele batozei îmi toacă și mâinile
și picioarele. sunt aruncate în remorcă
împreună cu grâul treierat. câtă bogăție!
sunt singur și nu pot să mă bucur…

și singur sunt în sala de spectacole
fără mâini și fără picioare…

trebuie să ajung la ușă
cu limba trebuie să învârt cheia în broască
să trag cu dinții de clanță, să ies afară
să ies la aer și să prind un capăt
al anotimpului meu de azi

partea a doua

la hramul satului meu
am fost cel care-a ținut bâlciul
am fost staroste în acest joc
fără știrea sătenilor…

spectacolul îl anticipasem cu primarul
om nou în sat (venit ca specialist în agricultură)
care, de bună credință, nu m-a descusut
într-ale originii mele…

la data tocmită
de sub măști și farduri dedublările mele
au dus un spectacol agreabil
hâtru pe-alocuri
timp de trei ore, un spectacol evolutiv
de la tinerețe pân’ la bătrânețe
de la ghiozdanul din spate
până la cortegiul funerar
cu readucerea în memorie
a unor momente de haz și de necaz
întâmplate de-a lungul timpului în satul lor…

de la copil până la bătrân au râs rezervați

dar au râs, pentru că era hramul satului
și trebuia să se bucure până și morții

… la final, actorii, în reverență
arătau spre cortul de lângă scenă
ca aplauzele să fie dirijate și spre acolo
unde eram eu, sufleurul, regizorul, autorul, eu …

(dacă actorii și-ar fi dat măștile jos și
și-ar fi șters fardurile, spectatorii
ar fi descoperit că toți semănau între ei
ca și când ar fi fost gemeni, asemenea mie toți…
consăteanul lor, cel ascuns în cort
ce făcea umbră pământului între trei puncte
pe islazul comunal)

bob și iris

tânărul țăran din câmpia română
este un tip poliglot din pruncie –
profesorul lui de agricultură de azi
(eu l-am avut pe d-l cristea maican
cel cu școală normală și cu perfecționare
într-ale biologiei, chimiei și fizicii)
l-a învățat limba grâului
care face parte din același grup de limbi

cu cea a porumbului, a pălămidei
și a troscotului
l-a învățat limba câinelui
care nu se deosebește prea mult de
limba vacii, a porcului sau a calului
apoi, l-a învățat și alte limbi de finețe
precum cea a păsărilor
precum cea a peștilor

și toate astea pentru
succesul globalizării în agricultură!

înfiripare

acolo
în locul acela
nici vale nici deal
nici nichita nici mihai
nici lucian nici valeria
se-nfiripa spectacolul
în flesh-uri de izbuc

…plasture din frunză de brusture
pe mâna stângă
plasture din frunză de brusture
pe mâna dreaptă

spre dreapta, spre dreapta
trage omule spre dreapta
și lasă loc inimii pe stânga

acum cât se mai poate
să-nfiripăm un spectacol
în rana deschisă a dimineții

negură
in memoriam Prof. Petru Ursache

o ceață densă, urâtă, a coborât astăzi
peste valea erodată a câmpiei
(de-aici, în zile înnorate, adesea reci
izvoare se varsă, din oale și ulcele
ciobite de evenimente istorice, în râuri
vara, cu apa ascunsă-n freatic
precum lata-sărată, râul-pârâu)

inadecvată locului ceața
inadecvată firii în august

un iepure de câmp stă în ceață
pe buza unui izvor sec
prin somnul lui cu ochii deschiși
două lumânări aprinse
ridicate deasupra fricii, înluminează
palatului coridoare prelunge
prin care, de la un capăt la altul
îți arată, doar din privire
drumul de urmat, kafka

târziu în noapte, 07.08.2013

citirea căderilor

mă desprind din mulțime
– la un miting eram –
și mă-ndrept spre pupitru
să citesc eu, poetul
lista căderilor cuvenite

și hohote de râs isc
și mă behăie mulțimea
neștiutoare fiind, că pentru
a ajunge la pupitrul înalt
îmi pun aripi de heruvim
și-ntr-o plutire de erete
mă înalț în ochii ei
progresiv în claritate
după citirea fiecărei căderi

… și, Doamne, cât confort
am la citire, fiindcă
pe pupitru câmpia verde este
mărginită de pletele argintii
ale fetei morgana, de apă
îi erau pletele, cu izvor în
freaticul căderilor!

… și fiecare cădere citită
din concret în freatic plonjează
în câmpie neexistând
un alt tip de cascadă

a fost bolnavă
in memoriam Ion Stanciu

ioane, ne-a fost bolnavă copilăria
din satul nostru și nu numai
fără să știm am trăit-o
cu cravată roșie la gât
la cules de mușețel și
coada șoricelului și brusture

și contra pojarului am purtat
cravata roșie

în felul ei, copilăria noastră
a avut cireșe puține
și nici caise și nici mere și nici măcar
agude n-a avut îndeajuns
ci doar câțiva nuci la capătul
viilor de pe ghergheasa, câțiva
în legiuire cu frunze tămăduitoare
cu miez gras și coji
pentru ceaiul iernii

puține, puține au fost acestea
în satul copilăriei noastre

… de voie, de nevoie
te-ai rupt de satul copilăriei
să te bucuri de fructele altor plante
să trăiești într-un alt fel

cu trupul, dar nu cu sufletul
te-ai rupt de sat
de-aceea
din desele reveniri
ai ales să scrii despre uimire
despre uimirea ta în fața
uimirii noastre, a celor de seama ta
uimire în care am trăit împăcați
până târziu încoace în ființa concretă
pe care ai părăsit-o, ioane!
în data de 19.10.2013

despre cădere

cel mai ușor în câmpie
este căderea adevărată, pe brânci
pentru că ajungi aproape de pământ
și tu ești cel metaforizat

căderea este ca o asimilare de organe
de identitate, de bob cu bob
de picătură cu picătură pe sub o pielea
rezistentă la intemperii

și de se nimerește să cazi seara constați
că plutești pe diminețile satului de ieri
care te luminează, dintr-un cer întors
satul de alaltăieri

și de se nimerește să cazi ziua
în amiaza-mare a verii, praful drumului
te-acoperă și te înalță
tot în plutire spre satul de mâine
sub umbra vagă de nor
a satului de poimâine

și, fără să stai prea mult pe gânduri
știi că tot tu ești când plutești
între zi și noapte, totul depinde
din ce colț al curții te evaluezi

până la urmă

dincolo de arcada din piatră zgrunțuroasă
aval pe cursul apei este
viața ta de nisip, este
viața ta făcută praf

(nu-ți face probleme: ambele, și praful
și nisipul, sunt roci sedimentare pure
duse spre perfecțiunea cristalului…)

pe acest drum de câmpie pietruit cândva
de ape domolite, umblat rar
de om, de pasăre, de animal
și unde troscutul dă umbra cea mai înaltă
la apus de soare și de trup
e viața ta

sincopa

la îndemnul profesorului de agricultură
am încercat să te învăț pe de rost câmpie
ca pe o poezie cu ritm și rimă
am încercat să te învăț

(în ritm alene, greoi, la car cu boi
de trap, de galop, de tractor și de semănătoare
în ritmul ploii, dar și al vijeliei și al crivățului

în rimă oricum erau toate cu mine
din cap până-n picioare
de dimineață până seara, la fel
din seară până-n zori)

… la marele spectacol, pentru mine trebuia
să fie și acesta, te-am recitat, Doamne, frumos
te-am recitat până la un punct, departe de final
am uitat cuvântul, am uitat continuarea din vers…

și ți-a plăcut chestia aceasta: să mă vezi pierdut
speriat precum iepurele prins în plasă

și nu mi-ai suflat cuvântul salvator
și nici profesorul de agricultură nu mi-a suflat

și pentru că nu știați ce urmează
mă priveați cu un surâs mut
în timp ce într-o plutire firească

m-am retras de pe scenă…

tăcuți erau spectatorii, dar mulțumiți
semn că, până aici, mi-am făcut datoria

verdict II

cu un gest larg, teatral
de punct culminant ori de tras cortina

câmpia

a ridicat valea bătrâna
de la capătul de vărsare
până la înălțimea ochilor mei
a ridicat-o
și a menționat: vezi
apa nu mai curge, nu se mai revarsă
pe fața ta, ceea ce înseamnă
că ai atins înălțimea izvorului

de acum poți purta pârâul pe umeri
ca pe un șal care să-ți acopere aripile
când zborul tău răcoros, brumat
se retrage-n amintire

rimam

am ajuns la margine
nu eu am constatat, ci consătenii mei
care-mi strigau: ai ajuns la margine
ce ești orb? orb… orb… orb…

eram la margine de câmpie
eram la margine de apă
pe fâșie de nisip eram
pe funie de nisip împletit eram
înaintam, de fapt, mă retrăgeam
în mine (urme pe nisip nu lăsam)
ci doar rimam, imperfect rimam

funia de nisip mă trăgea
spre plaja din mine reamenajată
(o moștenire aproape uitată)
în care mi-am investit
cu știre sau în ne-știre
parte din copilărie
parte din tinerețe
întreaga mea maturitate
ca într-un ritual maiestuos
(carnavalesc totuși)
moartea să mă accepte