Propoziții pretențioase – Apsida
Nu ne-a apucat 12 în cameră. Ora nebună alungă clientela din hoteluri și pensiuni. Oriunde.
Ba încă te mai pândeau și femeile de serviciu, depozitând la ușă mătura, fărașul, găleata și alte materiale de uz igienic. De te apucau nevricalele.
Ne depusesem în neștiință, nereținând ora, minutul și nici contextul. Da, băusem, dănțuisem, ni se învârtiseră ochii în cap ca reflectoarele și orga de lumini, cochetasem cu ideea unor prietenii ad-hoc, fete, dar ne alesesem numai cu ea. Eram mult prea amețiți, mult prea entuziasmați că ne regăsisem după mai bine de un an de când fusesem luați cu cele mai potrivite ustensile de furat tineri o perioadă din sânul familiilor, a comunităților, amicilor, colegilor, ,,gagicilor”, vechile arcane, mascate deloc subtil prin clamata nevoie a țării de a-și căli băieții pentru…. Avea cine, o apărau cei angajați, specializați, nu o mână de ștrengari adunați de pe băncile școlilor și parcurilor. Cum și cu ce? O apăram cu penița și stiloul? Cu lopata și târnăcopul? Cu pasul de defilare și cântecele patriotice? Cu plantoanele și șmotrul din baie și dormitor? Cu supunerea la orice ordin al oricărui nerod împuternicit să scoată untul din tine? Cu descărcatul vagoanelor de porumb și culesul lui de pe nesfârșitul teren arabil al României? O aporie deloc deslușită.
Ne-am anunțat plecarea, ne-am deplasat la gară, ne-am oprit în Ploiești, pe drumul dinspre vest și sud, să încasez o mică parte din CEC-ul aflat la purtător și-am revenit la obârșie. E drept, a avut loc în gara sudică întâlnirea cu Dan M., notorie de altfel.
Începi să scrii pe la 49 și la 51 încă te mai chinuie talentul. Niciodată nu-i târzie constatarea. Mai ales când ai dovada.
Da, sâmbăta și duminica nu erau închise instituțiile statului. Se muncea. Muncisem. Ceea ce nu însemna contrariul. Să dorm, să lenevesc, să visez și să cânt. În acea duminică, revenirea n-a mai aprins spirite, apărui ca-n vremurile de liceu, senin, cu toată pleiada de gesturi și cutume…. Mi se acceptase mica aventură fără a mai fi întrebat pe unde mă preumblasem. Ca altădată. Scăpasem de dojeni, ceea ce nu se întâmpla niciodată. Am aflat ulterior de ce. În schimb, momentul mi-a dezvăluit misterul. Tata arboră o mină serioasă și mă înștiință că luni, a doua zi, mergem împreună la Intercoop.
Să mă angajez. Ripostele mele fuseseră zadarnice, explicațiile despre nenumăratele abuzuri militare ce mă apăsau pe suflet nu schimbau pe fața lui niciun mușchi. Inebranlabil. Nicio pauză. Din nou în câmpul muncii.
