De-ai noștri! – Ștefania Selegian – Spre cer (1)

„Și acolo noapte nu va mai fi…” (Apocalipsa, Cap. 22, Versetul 5)

Iertare

Mai iartă-ne o dată…
Tată,
aici și în tăcere,
e lutul tău ascuns și răstignit,
mai iartă!

Destin

Ne-am născut
unul din altul,
flăcări ale destinului
luminând
cercul întrebărilor despre viață.

Noi

Pe brațul tău să mă transform
într-o vioară, cu inima ascunsă-n
palma ta.

Să fiu cântecul trist
ce inundă
apusul și fuga noastră din Rai.

Regăsire

Speranțele noastre curate
s-au regăsit
peste întinderi de ape,
iubirea ta mă naște, și visul
meu te inundă.

Iona

Aș vrea să fug pe urmele tale,
până în adâncuri binecuvântate.

Să-mi plâng menirea și să-mi
îngrop apusurile în mare, lona.

Ofrandă

Altar al nebuniei,
pe limba ta să plâng, pe limba ta să plâng,
cu picături arzânde,

o liniște de gheață.

Să tac

Ai dreptate. Tu întotdeauna
ai dreptate. Iar
eu tac.
îmi pun mâna la gură
și tac
înaintea ta.
Lacrimile
le așez pe pământul tău,
să încolțească, să ajungă până la Tine
strigătul meu și rugăciunea mută.

Calvar

îmi port secundele
ca pe un colier de mare preț,
ce-n fiecare zi devine
tot mai șters
de-atâtea priviri goale, crude
și fără înțeles.

Proverbe

în tot acest joc,
singura mea lumină rămâne
glasul tău ca o pâine aruncată
pe ape.

Umbre

Ne purtăm cu atâta greutate
umbrele prin viață, de parcă
Dumnezeu ar fi vinovat că nu
știm să vedem de unde
și când răsare soarele.

Despărțire

La revedere,
azi, oricând sau niciodată,
pământ cu anii pierduți în
umbra ascuțită
a zăpezii.