Propoziții pretențioase – Apidei
Mi-a mai rămas din lista trecută antera. Ceva în legătură, indirectă, cu titlul.
13 ianuarie. 1989. Se zice că așa cum începe anul, așa se și sfârșește. Autobuzul demarase. Greu ca pe timp de iarnă și industrie socialistă. Dintre clădirile ,,comandamentului” se ivise lamentându-se și gesticulând inginerul zootehnist a oprire. A urcat, a aruncat privirile-n jur. Și a coborât. ,,Mi-a furat nevasta! Unde este?” ,,Cine?”, încercasem să ne apărăm noi neștiutori. El însă nu-și știa rivalul, putea bănui pe oricare. Disperarea ce i se citea pe chip îl trăda de la o poștă, încerca de la scaun la scaun să găsească amantul. Însă protagonistul lipsea. Și nu băgase nimeni de seamă că unul dintre ai noștri nu se urcase până la acel moment. Chiar de-ar fi fost acolo, nu ar fi putut spune cu certitudine ,,Tu ești!” Șerbănoiu. Urcat de la cârciumă vesel, iuhuind, de mână cu Verginica. Inevitabilul se produsese.
Drumul înapoi. Constanța. Medgidia…. O parte din grup decisă să nu ne despărțim totuși ca străinii. Trecem prin apărie cu vaporașul, intrăm în oraș și la prima cârciumă sărbătorim încheierea serviciului militar. Aprobă toată suflarea. Mâncăm, bem ceva și când o apărea primul tren ne încheiem descinderea. Ospătar. Ne aranjă fața de masă, paharele…. ,,Ce servesc…?”
Localitatea nu v-o dezvălui. Din impresiile imprimate de atunci se numără scările coborâte de la gară, imaginea unui canal și panorama unei alei ce urca printre copaci. La căutările cotidiene nici urmă de urbea apropiată de amintirile mele. Ea există, undeva…. Și vaporașul acela ce ne-a traversat fără să se aprove. De apupat nici măcar.
Ce-am consumat.
Îmi ardeau obrajii, senzație ce m-a însoțit încă vreo două zile. Nu pretutindeni. Oricum, fusese o zi călduroasă, cel puțin în aparență datorită soarelui, băuturilor alcoolice, ciorbei și bucuriei că am terminat. ,,Aratul” pe ogorul militar se sfârșise. Nu grajduri, nu canale de irigații, nu blocuri, nu cotețe de porci și incendii, nu frică, nu somn iepurește, nu tabele și caiete BOB, nu scrisori și funcții de electrician, nu car de baterie, nu mizerie…. ,,Apunem, bunicilor! Mergem acasă!” Am urcat în tren și ne-am făcut nevăzuți.
M-am oprit la Buzău. Nu la ,,Aurica”, ci la fostul coleg Marin Constantin. ,,Mergem la Predeal.” Neprogramata minivacanță, propusă, începuse fără noi, fetele deja se instalaseră. Cornelia și Mioara. Nu era nevoie de scenarii, doar de o umbră de știință despre locație și multe întrebări pe la recepții. La munte, vremea apoasă de la câmpie se transformase în ninsoare abundentă. Le-om găsi, de bine, nu, ne întoarcem când o mai fi tren. De n-om îngheța în gară.
La ora 20 ne începusem aventura. Vreo patru încercări, ultima norocoasă. După o oră de înot prin troiene. Colegele erau acolo. Surprinzător și pentru ele să apărem așa pe nepusă masă. Dar unde sunt patru, ele cu prietenii, mai încap doi.
Masă, discotecă, băutură din cea alcoolică, întoarcerea în cameră…. Și-o trezire ciudată. Cum și când adormisem…. Unde, era clar, în cele două paturi unite. De-a curmezișul.
