Propoziții pretențioase – Apatit
Obiectele muncii: târnăcoape trei, răngi două, lopeți 10 și două cazmale.
Pe-o vreme ca aceea și-a pierdut ursul coada, dar nici anurei nu-i stă rău povestea, nespusă din vremurile imemoriale, reptilă ca reptilele fiind vreodată. Într-un anumit mod am fi putut avea o soartă identică, ieșind din noi peste generație cine știe ce nație de oameni fără urechi, fără degete…. Crăpau pietre de ger, iar nouă, după o cursă nocturnă cu intemperii maximă, ni se trasase sarcină golirea a două înțepenituri rămase pe linie moartă de când hău și buzău.
Reînviase oarecum în fiecare ziua când avusesem delegație să răsturnăm munții într-o haltă din proximitatea depărtată – regret uitarea numelui -, undeva pe calea dintre Medgidia și Cobadin (fără o probabilitate sigură, imaginea este cea rămasă de deasupra vagoanelor). Porumb, porumb… cât o garnitură de 30 de vagoane. Angrenați ba în umplerea coșurilor, ba în ansele lor, ba în zvârlirea controlată a știuleților direct în camioanele nesătule.
Doar decorul era schimbat și pe ici, pe colo câte un amănunt ,,insignifiant”. Așa priviseră șefii, garantat, situația. Făcuseră o paralelă neadecvată: vagon – vagon, descărcare – descărcare. Nu o diferență necesară: toamnă – iarnă, soare – ger, porumb – pietriș. După o noapte afurisită să nu te gândești că amalgamul granular conține apă ce la minus 15-20 de grade se întărește precum cimentul…. Gândul lor doar la parametrii anuali de plan, altfel n-ajungeau, de sănătoși, în fundul pământului la naiba cu cărți. În loc să se aplece asupra traiului nostru zilnic, văduvit de minime considerații umane, să aplice corect regulile, au găsit nimerit jobul nostru. Comunism, dar și interes material. Mai ceva ca în capitalism la patron. ,,Faceți, dregeți, altfel nu vedeți niciun bănuț.” Deziderate impuse abuziv. Pentru, amintisem, maxim 1000 de lei, cuantumul a mai puțin de jumătate de lună de lucru în civilie, la nivelul unui absolvent de liceu. Parcă ne interesa dacă la final ni se dă sau nu ceva. Oricum, de corectitudine nu făcea nimeni zel, legea prin care se fixau laturile vieții militare se eluda fără jenă. Prin ’72 – dată și ea cam ca azi pe furiș, într-o zi de 28 decembrie -, celor ce apucaseră să intre în producție înainte de stagiul militar, li se plăteau, Art. 80, toate drepturile la zi, inclusiv concediul de odihnă neefectuat.
Totul înghețat. Buzele vagoanelor erau doldora de gheață, iar piatra cu nisipul amestecate impracticabile în adâncime. O oră de lupte zadarnice. Săreau târnăcoapele ca dintr-un perete de beton special, răngile zornăiau note din octava lui la 110 hz și vibrau între mănuși mai mult de 3 secunde. Mai curând am fi detonat precum la Coroana platoșa de un metru, la capătul la care anozii fac scânteie….
Luptă în van, renunțare unanimă, chiar cu acordul fruntașului model Otto, pe care l-am auzit înjurând românește prima oară. La adresa comandanților.
