De-ai noștri! – Marinela Trifan – Dublă mare poartă-n casă (1)

DUBLĂ MARE POARTĂ-N CASĂ

Vintilă a furat în mod exagerat diverse specii de trandafiri și alte plante pretențioase de prin oraș și nu se știe cine l-a pârât. Asta nu e ceva neobișnuit, la pâră mă refer, doar că de data asta învinuirile sunt incomplete, căci nu se știe care-i proveniența lor exactă, a trandafirilor vreau să zic – din cimitir, din curți private sau din aranjamentele florale din parcul central al orășelului în care ne ducem cu toții existența. În funcție de asta, de cum ne ducem existența, sporește exponențial și gravitatea faptei, drept pentru care s-au luat măsuri.
Și mie mi s-a părut mult timp suspect că eu, bărbat căsătorit fiind, la ora aia precisă la care ieșeam din casă, mă împiedicam întotdeauna de flori care zăceau în calea mea, nu spun că toate vecinele se lăudau cu trandafirii pe care îi găseau înfipți în garduri, dar lor asta le distrăgea atenția de la rutina zilnică, în orice caz nu își făceau iluzii că ar avea admiratori, la fel nici eu nu mă gândeam că mă curtează careva, nu era greu să îți dai seama că erau furați, păreau să fie jumuliți, erau neasortați, dar asta ar fi fost deja o pretenție prea mare și nu era, de fapt, decât o demonstrație zurlie, un gest exuberant și în târgul nostru bătut de praf să iasă cineva din normele cotidiene este dovadă ori de iubire ori de nebunie.
Pentru că fapta lui Vintilă este hoție în ochii legii, poliția l-a convocat la reconstituire și el s-a prezentat cu vărul lui, un avocat. Deși este ieșit din fire să dăruiești atâtea flori, iar el e clar sărit din minți, oamenii legii l-au escortat prin parc și i-au cerut să reproducă fapta acuzatoare și să probeze în mod concret cum a făcut să sară gardul, deși poarta era deschisă larg pentru vizitatori, cum a distrus în coborâre niște tulpini plăpânde de gutui japonez, decorativi și ăia, cum a călcat pe iarbă taman în zona unde nu era permis și, mai ales, cum a făcut să rupă trandafirii imperiali cu mâinile curate, adică fără posesie și uz de arme albe. N-am fost de față, dar lumea vorbește că așa s-a întâmplat. Deși văru-său, avocatul, l-a apărat cum a știut mai bine, Vintilă a interpretat rolul făptașului cu același aplomb și în reluare, iar asta l-a costat.
De ieri umblu prin cartier, fac chetă prin vecini să strângem bani să își plătească amenda primită în termenul comunicat. Dacă ar fi furat doar niște panseluțe, am fi ieșit mai ieftin, să nu vă închipuiți că lumea scoate cu ușurință bani din buzunar, n-o fac nici eu, care-l cunosc de mult, iar el, material vorbind, este deja un caz costisitor. Altminteri, e greu să pătrunzi în mintea lui, nici n-ai de ce să îți dorești să ajungi acolo, că nu găsești decât speranța de a avea motiv să te trezești în fiecare dimineață, dar nimeni nu-și dorește asta, speranța vreau să spun din capul lui.
L-am întrebat unde e aragazul, că astăzi am venit direct la el în curte să identific ce ar putea să vândă ca să-mi recuperez măcar o parte din cheltuiala suferită. Mi-a declarat senin că l-a făcut cadou, deci n-a încasat un sfanț pe el. Părea cinstit și bucuros. N-am înțeles de unde bucuria, dar cică a întâlnit în sediu la Poliție, în ziua cu reconstituirea, un tată nevoiaș cu mulți copii, țigani, dar nu conta că sunt copii sau nu conta că sunt țigani, n-am reținut exact ce nu conta sau ce nevoi aveau, așa că l-a făcut cadou. De aragaz e vorba, asta zicea, l-a oferit în dar, el personal l-a degresat, l-a dichisit și l-a împins într-un căruț până la coviltirul lor. Cică familionul recunoscător, în frunte cu piranda recuperată din biroul de cercetări penale de avocatul văr al lui Vintilă, i-a furnizat un bogdaproste la comandă și lui mai mult decât răsplata asta nu-i trebuia nimic.
Dezamăgit, urc treptele de la bucătărie spre casa mare, destul de hotărât să nu plec de la el fără ceva de exploatat. Însă imediat am o senzație de călcătură în gol, e ca-ntr-un vis urât, dar, în realitate, am un impact brutal cu domiciliul omului care e totalmente părăsit. Pe dinăuntru casa e absolut pustie, nu mai există nimic în ea, pășesc pe dușumeaua goală, nu am crezut-o pe nevastă-mea când comenta că omul ăsta extrage noaptea tot din locuință. Așa zicea Margot, ,,extrage”, de parcă operațiunea asta o durea fizic pe ea și nu oricum, ci ca și când ar fi suportat fără anestezie o intervenție la dentist. Încep și eu să simt un nod în gât, mai am și alte slăbiciuni, dar cel mai tare mă frământă că omul ăsta poate să fie distructiv. Știam că-i un perdant înflăcărat, dar câtă vreme poseda diverse bunuri, se mai găsea câte ceva de valorificat. Acum se ține după mine mielușel, de parcă nu ar fi creat el toată paguba asta și pare curios să vadă dacă mai găsesc în jur vreo chestie pe care, în frenezia lui, s-o fi scăpat.
Deja mi-ajunge, aș vrea să ies rapid de aici, dar îmi dau seama că nu am intrat la propriu nicăieri, casa aceasta nu mai are uși și, dacă nu apăs o clanță, deci nu deschid o ușă, se cheamă că nu pătrund pe teritoriul nimănui, legal sunt încă protejat, ca să-l citez pe vărul lui. Însă ezit, nu înțeleg prea bine cu ce am de-a face. În tocul unei uși văd balamalele atârnate în niște cuie strâmbe, sunt semne recente de violență, mă simt ca într-un film la locul faptei și ăsta e momentul în care Vintilă intervine, dispus să mă lămurească:
– Le-am smuls de curând din țâțâni, că mă încurcau, e explicația cu care mai rău mă buimăcește.
– Treceam din cameră în cameră non stop, de dimineață până seara. În dormitorul mic, mi se părea că o aud pe fi-mea protestând că nu-i respect intimitatea, în camera cea mare pe fiu-miu urlând că l-am trezit din somn ziua-n amiaza mare, iar seara în sufragerie pe maică-sa țipând isteric să umblu mai încet că urmărește o telenovelă. Bineînțeles că știu că ei m-au părăsit, nu trebuie să îmi repete toți că nu mai locuiesc aici, ei sunt doar voci în mintea mea, degeaba deschideam eu uși, ei nu mai sunt aici să îmi răspundă.
Noaptea târziu abandonam și mă trânteam sleit pe pat, că oboseam să mi se pară că-i aud și să-i verific, mă perpeleam pe toate părțile, până la urmă mă ridicam și începeam din nou să patrulez. Făceam numai curent degeaba, doar ventilam aerul cu ușile alea, că dincolo de ele oricum nu mai era nimic. Le-am aruncat, că devenisem dependent de trecerea prin ele și asta mă ținea pe loc, nici mobilele, nici canapelele nu le-am păstrat, sunt toate la țiganii ăia, acuma nu mă mai împiedic de nimic, am scos și pragurile dacă ai observat. Sunt săptămâni întregi de când continuu să înfrunt încăperile astea regulat dar nu îi mai caut. Nici să mai dorm nu-i necesar, de când nu mai am uși și paturi sunt liber nici să nu dorm, dacă nu vreau.
Aha, e nedormit Vintilă, acum pricep de ce se poartă așa. Eu, când am insomnii sunt ca o fiară, Vintilă îmi pare însă mielușel, e pentru a două oară într-un sfert de oră când mă gândesc la el așa. Aș vrea să îl reabilitez, să ies în fața celorlalți, a lui Margot în primul rând, și să declar că-l înțeleg și nu ca pe un excentric dus cu pluta, ci altfel, să-i fac să-i simtă confuzia de familist abandonat în voia sorții însă, cinstit vorbind, cred că mă aflu aici doar pentru că sunt indiscret. Acuma mi-a trecut și faza asta, e inutil să încerc să am un dialog cu el în casa lui și sunt un pic îngrijorat. Credeam că a uitat ce s-a întâmplat, dar are traume mari, că mi se pare anormal ce-mi povestește, este incoerent și ăsta-i semn că nu s-a vindecat, atâta lucru mă pricep și eu. Abia înțeleg ce spune, că pare că vorbește în șarade, seamănă într-un fel cu bârfele nevesti-mii, Margot, care se crede informată, își dă cu părerea despre tot, iar eu, ca să-i întrețin interesul, îi mai confirm din când în când câte ceva. Cu el nu încerc așa ceva, dar nici să-l contrazic nu pot.
În camera din mijloc văd o trapă, cum nu mai e covor pe jos, se vede lesne belciugul ca de capac de pivniță, ceva. Este suspect să ai un astfel de aranjament în casă, oricât ar fi de fiță și nu sunt eu de la investigații dar nu se face să ai așa o groapă în mijlocul sufrageriei. Și locul ăsta a fost mereu deschis, mă mir că înaintea mea nu a fost nimeni să suspecteze asta. Mă întreb dacă Vintilă o să pomenească ceva de chepengul ăsta, că nu pare înțepenit, arată ca și când ar coborî frecvent acolo. Ce mi-o fi trebuit să vin aici?
– Auzi, se relansează brusc, când fi-mea a născut, nevastă-mea s-a dat de ceasul morții că ea nu a știut nimic, cică habar n-avea că burta mare a fetei noastre avea copil în ea. Când i-a venit sorocul, să fi fost tot așa, pe la vreo zece seara, ca acuma, și o dată m-am pomenit că mă caută vecinele alarmate acasă la Tomiță, jucam cu el o tablă, hai, mă, ca naște fi-ta, lasă partida și du-o la spital! Cum, Doamne iartă-mă, nebunelor? Alina are șaisprezece ani, mâine dă teză la română! Când am ajuns acasă, vreo trei muieri se văitau pe lângă aia mică a mea și nu înțelegeam deloc ce le-a venit de o jelesc așa. Margot, nevastă-ta, era cu telefonul la ureche, chema deja un taxi, o Salvare, nici nu mai știu în ce mașină ne-am urcat, doar eu și fi-mea, care scâncea paralizată cu mâinile pe pântec și atunci am priceput că spațiul ăla intim, pe care și-l tot păzise atâta ținând în fața mea o ușă zăvorâtă, o trădase și o expulzase cu tot cu pruncul nenăscut în mâna mea. N-aveam de-ales nici eu, nici ea, eu am albit instantaneu, ea a născut un băiețel.
Nu-l întrerup și nici nu vreau să îl răscolesc mai mult decât este deja, așa că țin doar pentru mine amănuntul că oamenii bârfesc că pruncul a fost adus pe lume mort, ba unii zic, iar asta e o știre din cele preluate de Margot, chiar că Vintilă personal l-ar fi ucis imediat ce s-a născut, dar adevărul e că Vintiloaia, nevastă-sa, bisericoasă cum era și inspirată de telenovele, l-a oferit spre înfiere instantaneu unei familii amatoare de copii, ceea ce este chiar mai inuman. A luat decizia rapid, căci n-avea cum să aducă acasă plodul făcut de fiică-sa clandestin, însă putea să mintă mai departe că n-a știut că fata e gravidă și-n caz de pețitori la mâna acesteia peste ani, să jure împăcată pe crucea ei și să gireze în nume propriu că Alina e liberă de obligații maternale.
Vintilă pare să aibă o remușcare, nu știu din ce străfunduri de conștiință îi vine asta, dar cred că tocmai e pe cale să îmi comunice imediat.
– Băi, omule, zice prinzându-se de perplexitatea mea, te uiți la chepengul din fața ta și ai aceeași privire ca și fiică-mea, când mă întreba de mititică ce e cu clapa asta, ce e în pivnița de sub covorul nostru. Eu n-aveam chef de ea și, ca să scap, îi tot ziceam că ăla-i locul unde o să o bag dacă ia note rele. Că o închid acolo, la întuneric, dacă face vreo boroboață și dacă nu mă ascultă, asta-i ziceam ca să mă lase-n pace, că tot venea pe capul meu să mă descoasă, să-mi pună mereu aceleași întrebări, ba chiar să mă învețe să fac origami, ai pomenit așa ceva? Ce origami? N-aveam răbdare să-i țin hangul, abia începusem campionatele de table acasă la Tomiță, jucam pe vremea aia de două sau de trei ori pe săptămână, era destul de palpitant și n-aveam nicio strategie, mi se părea că totul ține de noroc, iar ea parcă băuse apă din clopoțel, așa poftă de vorbă avea! Te închid în beci, asta-i ziceam, știam că nu mă crede, dar, după o vreme, nici n-a mai venit să mă piseze și să mă obosească, iar mie mi se părea că, vai de mine, ce baftă aveam cu gaura asta din mijlocul sufrageriei și ce isteț eram să mă fi folosit de ea așa!
Mă ia de cot și mă împinge spre gaura la care mă holbam. Se opintește, saltă clapa și dinăuntru se ridică un damf teribil de flori ofilite și nu e diferență mare între duhoarea asta și aceea de hoit de mâță sleit de vânt și soare. Mă îneacă, îmi vine să leșin, miasma asta e ca o armă chimică, mă ia direct de creier, abia dacă mai pot gândi.
– Astea sunt flori din cimitir, confirmă Vintilă imediat originea putorii, că n-am furat numai din parc. Surplusul l-am aruncat în beci, sunt și coroane proaspete acolo, am zis să stea la rece, dar tot s-au împuțit.
– Ce, crezi că polițiștii nu știu că ai mei au dispărut de acasă?, a schimbat el vorba iar. Păi, eu i-am anunțat. Dar cică să le dau indicii, să-mi amintesc ce vorbe mi-au azvârlit când ne certam, de ce aș ține minte asta? Au fost întotdeauna liberi și, dacă și-au pus în minte să fugă de acasă, sunt buni fugiți, că-i duce capul să se ascundă! Crezi, ca și polițiștii, că aș fi putut să îi închis în beci? Aiurea!
Nu-i lucru lumesc, mai mult, eu simt că pivnița asta i-a sugerat Alinei drumul pe care a plecat. Dacă e să existe undeva indicii, aici ar trebui să fie. Poliția a cercetat pe toate părțile, dar folosind doar logica, nu au găsit nimic. Păi, ei nu sunt jucători ca mine. Aici e ca la table, sunt multe probabilități, puțin noroc și multă inspirație. Am dublă mare poartă-n casă în momentul ăsta, ceea ce înseamnă că o să intru în beci și o să rămân acolo, nu pot și nu mai vreau să ies.
– Adică cum să nu mai ieși? Păi ce vrei tu să demonstrezi?
– Mi-e frică de întuneric și nu suport să stau închis. La fel de tare trebuie să îi fi fost și Alinei teamă de cele întâmplate, încât să fi fugit de lângă mine. Trebuie să ajung să simt la fel ca ea, să pot să am aceleași gânduri, iar dacă tu mă închizi de sus, rezolv și chestia asta. E simplu pentru tine, nu trebuie decât să închizi belciugul după ce cobor. Și pleci, îți vezi de treaba ta. Hai, că ți-am înșirat în cale flori mai mult de două luni ca să te aduc în faza de a înțelege chestia asta! Am dat cu zarul pentru tine, e rândul tău să muți!
– Nu știu, Vintilă tată, nu mă interesează, îi zic, deși să mă arăt indiferent nu cred că-i strategia cea mai bună.
– Băi, nu îți mai cer nici bani pentru amenda aia, mai spun, deși în gând mă cert că mare idiot am fost dacă m-am bucurat și doar o clipă de trandafirii ăia nenorociți pe care am călcat satisfăcut atâtea zile. Adică, până la urmă, Vintilă este mai degrabă psihopat decât nebun cuminte, așa cum mă gândeam? Și singurul căzut în plasă, să îi fac jocul ca un prost, sunt tocmai eu?
– Noi ne cunoaștem de copii, din școală, mai știi cât am făcut naveta împreună? bat și eu câmpii, încercând să mă retrag în termeni împăciuitori. M-am întâlnit în piață ieri cu Tache, îl mai știi? Era pe vremuri șofer la IRTA, i-am zis și lui de amenda ta și mi-a dat niște bani și el, că-și amintea de tine. Și completez eu suma de data asta, nu te frământa!
– Tâmpitule, nu trebuie decât să închizi capacul ăsta și să pleci! Ești bun să faci atâta lucru?, îmi urlă dintr-o dată. Și să-ți ții gura, să nu bați toba prin vecini și la Poliție, așa cum ai făcut când am rupt trandafirii ăia, că pentru tine și pentru Margot i-am adunat!
Dar nici eu nu mai pot și asta chiar e prea de tot. Eu nu sunt turnător și nici măcar nu m-a distrat necazul lui, așa cum îi distra pe alții. Simt că tot sângele îmi năvălește-n cap. Îi dau un brânci și corpul lui, deodată fără echilibru, se prăvălește fix în gaura din centrul camerei, lovindu-se în cădere de buza beciului, că nu mai sunt acolo arbuști ornamentali ca în grădina publică care să îi atenueze căzătura. Aud un trosnet, apoi un hârșâit, dar nu stau mult pe gânduri, sar ca un arc și pun capacul greu, mai dau și-un pumn la lacătul acela, îl frec înverșunat cu mâneca și plec. E de la filmele văzute, așa știu sigur că nici chiar avocatul lui Vintilă nu poate să probeze că am fost prezent acolo, amprentele mele nu sunt detectabile pe nicio clanță, că nu există uși aici, e numai belciugul de la pivnița asta și altceva nu am atins nimic. Mă simt curat și liniștit.
Îl mai aud, înainte să mă îndepărtez de tot, cum geme, însă nu urlă, nu mă cheamă. Îl las așa. Îl șterg din minte, aleluia! Dacă mă cercetează careva, o să le spun să-l caute pe la țiganii cărora le-a donat aragazul, că poate de la pomană s-au luat la sfadă, așa se întâmplă mai mereu când vrei să faci un bine în loc să-ți vezi de câlții tăi.
Încep să mă calmez definitiv și poate zilele astea o să-i mărturisesc și lui Margot că l-am închis în beci, dacă îmi promite, de data asta, să fie mai discretă, să nu mai meargă să pârască tot ce i se pare anormal și tot ce crede ea că e posibil să ne afecteze în mod dramatic existența. Și să-și trăiască viața ei, să nu-i mai raporteze Vintiloaiei la telefon dacă bărbatu-său a fost, în fine, arestat sau dus la casa de nebuni. Și asta nu de alta, dar peste vreo săptămână abia dacă o să mai știm și noi dacă e viu sau mort. Și nu știu dacă o să ne mai pese.

ALZHEIMER, FURNICI ȘI IMN NAȚIONAL

Era duminică spre seară când a intrat în casa lor, cu toate boarfele într-o geantă. S-au strâns în jurul ei imediat trei generații și a început negocierea.
– Știe italiană?, a întrebat stăpâna casei, Fulvia.
– Nu prea vorbește, dar înțelege tot, i-a lămurit femeia care o dusese acolo, româncă precum ea, forțându-se să îi convingă că fata era un chilipir. Iar ea zâmbea prostește, să se înțeleagă din grimasele pe care le făcea că le pricepea limba, atât că n-o vorbea.
– O să învețe repede, o să vedeți, a spus în vervă aliata ei. Îi merge mintea, știe franceză, germană și engleză. A terminat deja o facultate!
Părea, totuși, că a exagerat puțin, pentru că familia aceea nu căuta să angajeze îngrijitoare o poliglotă și, poate, vreunuia din ei i-ar fi plăcut apoi să se fi lăudat prin sat, pe la gelaterie, cu amănuntele picante, mai degrabă, din CV-ul ei, decât cu diplome și limbi străine. Așa că au mai coborât din preț, că doar n-avea nevoie de licență ca să învețe cum i se schimbă așternutul unui bătrân neputincios și cum se folosește un bideu.
Și nici ea nu a protestat, știind că nu vorbea fluent în toate limbile acelea, mai mult decât atât, al treilea an de facultate îl repetase, nemaiavând bani să achite toate taxele. Dar despre rușinea acesta nu știau mulți și oricum nu era singurul ei eșec.
Cam tot pe atunci, iubitul ei, care fusese deja până atunci de câteva ori în vizită în Peninsulă, i-a lăsat la vedere, în cursul de semantică, un bilețel: ,,Mă duc înapoi, acolo unde nu sunt ciori pe cer și nu se văd furnici în iarbă. Aș fi un prost să mai rămân aici. Ar trebui să vii și tu, să vezi cu ochii tăi cum e…”
În ziua aia a bocit cu vorbe, a blestemat ciorile și furnicile și toată fauna italiană care-i vrăjise, prin absență, iubitul plimbăreț. Dar n-au trecut nici două luni și a ajuns aici, în casa Fulviei, să aibă grijă de bărbatul ei.
Când a intrat în camera lui Mario, la etaj, a observat întâia dată cele două paturi strâmte, ca de spital, aliniate paralel, cu o distanță foarte mică între ele. Și-a zis că poate unul să fi fost al Fulviei, că trebuie să fi format odată, alipite, un confortabil pat matrimonial. Abia apoi a remarcat bolnavul, legat cu niște chingi de piele strânse în diagonală peste piept, fixat bine într-un cărucior metalic, ca într-un insectar. S-a aplecat spre el și s-a recomandat cu cele câteva cuvinte atent exersate înainte:
– Buona sera, signor Mario! Sono Andreea.
Nu i-a răspuns, părea că nici nu a clipit și doar era atât de aproape de obrazul lui, că îi putea vedea vreo două firișoare de păr negru crescute pe sub piele.
– Sono Andreea! a insistat, cu vocea mai înaltă.
Atunci s-a băgat în vorbă Maura, una din fiicele bătrânului care le însoțise sus, o femeie ce arăta doar cu puțin mai mare decât ea, cu șlapi de plastic în picioare și incisivii evazați. Părea destul de iritată.
– Are Alzheimer, nu înțelege. De fapt, nu știm nici câte simțuri și-a pierdut exact, credem că nici nu mai aude.
– Aha, ca Ronald Reagan, s-a dat Andreea drept cunoscătoare. Și atunci, engleza și germana ei la ce i-ar mai fi folosit? Dar nu a apucat să își consume gândul că Maura i-a răsplătit știința, sec:
– Ascultă, Andrea e nume de băiat, cum de te-au botezat așa? Noi o să îți spunem Leila, a decis, cu aceeași ușurință cu care o prietenă de-a ei din copilărie numea toți cățeii pe care îi aducea pe rând în casă Cărăbuș, ca să nu riște să uite cum îi cheamă atunci când îi striga să le arunce câte un os.
Și-a luat apoi odraslele, doi gemeni, și a plecat la ea acasă, că se făcuse timpul să pună pastele la foc și le fierbea întotdeauna singură, că n-avea menajeră.
Andreea și Fulvia, soția, au rămas împreună să aibă grijă de bolnav. L-au desfăcut din hamuri și acesta, drept în secunda următoare, a început să urle. Un urlet supraomenesc, de bestie neîmblânzită, prelung și fără de sfârșit. Părea țâșnit din măruntaiele bătrânului, părea să fie jelania fiecărei sinapse neuronale care i se distrugea. Era ceva ce Andreea nu auzise niciodată până atunci, atât de sfâșietor, încât a simțit fizic cum i s-a ridicat părul țepușe pe cap, ca zeci de mii de scobitori înfipte într-o piftie închegată. Netulburată, Fulvia l-a făcut să meargă, să intre în spațiul strâmt rămas liber între cele două paturi. Acum abia a înțeles Andreea rostul lor, erau rânduite așa ca niște bariere, ca Mario să nu poată scăpa dintre ele, dar și ca să găsească oricând sub fund un sprijin, în cazul în care i-ar fi trecut prin cap să se așeze fără să le avertizeze. Numai că el era ocupat să zbiere violent. Și să înșface așternuturile întinse pe patul din fața lui, să le înfoaie, să bată cu pernele și pumnii în saltea cu atâta furie, încât Andreea s-a ferit să n-o lovească, aproape că i-a tras un cot în nas.
– Sunt doar niște reflexe, a liniștit-o Fulvia. A fost tâmplar de meserie. Cu gesturile pe care le face acum măsoară mobila și pregătește scândura de lucru.
Atunci, probabil că nu îi ajungea materialul sau că nu-i ieșeau socotelile de era nervos așa, a căutat Andreea o explicație în gând.
– Pe cine ești supărat? Pe Evaristo, golanul ăla, care nu pune niciodată sculele la loc? Iar nu găsești rindeaua? îi ținea nevastă-sa isonul. Leila, vorbește și tu cu el, dezmiardă-l, de ce-ai înțepenit așa? Încearcă să-l îmblânzești!
Păi ce să-i spună, că ea nu își mai auzea nici vocile din cap, darmite să articuleze coerent vreo vorbă.
– Stai buono, Mario! Stai bravo! Calmo, i-a zis. Fusese inspirată, căci se gândise din timp să învețe vorbele astea, se potriveau să liniștească atât oameni cât și copii ori animale și i le-a tot spus, o noapte întreagă, bătându-l ușurel pe spate.
Cu toate astea, Mario a răcnit așa vreo săptămână.
Singura dată când Fulvia a venit să mai vorbească și cu ea, de plictiseală, nicicum să își îmbogățească Andreea vocabularul, a fost când i-a venit ideea că ar putea să o folosească uneori și la bucătărie. Ar fi putut să cheme niște neamuri, să le invite la o cină extravagantă, românească, numai că trebuia să afle dacă era ceva specific și apetisant în obiceiurile gospodărești de acasă ale fetei.
– Am auzit că la voi se mănâncă numai cartofi și ceapă. N-aveți și voi ceva, așa, particular, cum avem noi pastele și pizza?
A dat să-i povestească de sarmale, nu prea știa să îi explice ,,viță”, dar cum a pronunțat cuvintele ,,carne de porc”, Fulvia a tradus liber ,,colesterol” și n-a apreciat. Așa că i-a venit ideea și, ca să fie sigură că acum va fi înțeleasă bine, și-a împreunat mâinile pe piept, a închis ochii și a rostit smerit:
– Mort. Grâu. Colivă.
– Non sano! s-a speriat Fulvia.
– Ba sano, național și ecologic!
Cu asta probabil i-a ratat prietenia, căci nu s-a mai întors decât când Mario a amuțit. Adică după vreo săptămână, căci Alzheimer-ul nu i-a dat pace bătrânului până nu a bătut și cel din urmă cui la mobila pe care o proiectase.
În după amiaza aceea, Andreea a avut primele ei ore libere. Avea frisoane. Voia să simtă soarele din nou după atâta timp de stat imobilizată într-o cameră ca de spital. Avea o teorie de verificat, dar nu avea răbdare să se uite după ciori. Putea să le confunde. Așa că a ieșit afară și a îngenuncheat la marginea șoselei. A scărmănat cu migală în iarbă, de parcă o despăduchea pe soră-sa mai mică, în căutarea unor furnici izbăvitoare, care să îi arate drumul către casă. Dar poate nu găsise locul potrivit. A râcâit cu unghiile în pământul roșiatic până a amețit, dar n-a găsit decât un ochiul boului, gândac ce nu fusese indicat în bilețelul lăsat de iubitul ei.
Și poate ar mai fi pigulit, dar a chemat-o Maura în casă:
– Hai, Leila, iute înapoi, că s-a trezit Mario! A smuls-o repede din stradă și a condus-o trântind în urmă ușa masivă de stejar. Ce mândru o fi fost bătrânul de ușa asta, de câte ori o fi închis-o în urma sa…
– Așa e boala asta, corpul lui Mario nu mai urmează nicio noimă, nu mai respectă nicio regulă, de somn, de cină sau repaus…
Maura îi dădea cam multe explicații și nu părea să fie genul ei. I-a dat aproape brânci între cele două paturi, grăbindu-se, ca nu cumva să cadă taică-său pe interval.
– Și vezi că, în timp ce tu te-ai odihnit, noi am montat o cameră de luat vederi, să nu te mai plângi că te simți singură…
– Și cum o folosesc? a întrebat imediat Andreea, nerăbdătoare să se instruiască.
– Nu-i treaba ta, a rânjit Maura cu dinții ei demodați. Mario și cu tine o să fiți vedete. Noi suntem toți jos, în salon, îi sărbătorim pe gemeni, că împlinesc cinci ani. Tu stai lângă tata și cântă-i, distrează-l, că s-a trezit cam plictisit.
A apăsat butonul ,,on” pe cameră și i-a mai zis o dată:
– Să-i cânți, auzi, că, dacă n-ai uitat, astăzi e duminică și Mario de sărbători sufla la tubă în fanfară.
Andreea a rămas singură cu Mario, să-i țină de urât. S-a înghesuit lângă bătrân, făcându-și loc în spațiul dintre paturi. De la parter se auzeau râsete, clinchete de tacâmuri și exclamații în dialect napolitan. L-a privit pe bătrân cum stătea țeapăn ca un tambur major și s-a gândit că rudele de jos abia așteptau să se distreze pe socoteala lor, privind un monitor.
Dacă Mario își amintea că era duminică și că era ziua când, de obicei, sufla în tubă la fanfară, ar fi putut, de plictiseală, să înceapă iar să urle sau să bușească în niște tobe închipuite din capul lui. Trebuia să se gândească iute la ceva.
Era complet afonă și nu cântase niciodată de plăcere. Dar și-a adus aminte că, mai devreme, afară, nu a găsit nicio furnică în iarbă care să infirme teoria scrisă de iubitul ei și astfel să fi avut motiv să se întoarcă înapoi acasă și, totodată, n-avea niciun chef ca întreg neamul broscăresc de la parter să ajungă să mănânce din coliva ei.
Simțea, prin ledul roșu, cum zeci de ochi se aținteau asupra ei, ca la spectacol.
S-a ridicat solemnă, lângă Mario, a tras aer în piept militărește și a început să cânte pătimaș:
– Deeșteaaaptă-tee rooomââne!…

Distribuie: