Propoziții pretențioase – Aorist
Ne-am fi văitat dacă ne duceau în marș….
Ăsta forțat a fost să fie primul. Fără echipamente complete ca-n cele de instrucție, cu raniță, armament, mască, manta, lopățică…. Doar cu pufoaicele și bocancii bocnă.
Altceva nu ne putea trece prin minte. Ne declaraseră dispăruți și așteptau trecerea urgiei ca să ne dea în urmărire sau pur și simplu nu interesa pe nimeni de fragedele noastre oscioare. Apașul din urmă eram eu. Ne distanțasem cam la doi metri unul de altul. Cornel în față, D’Artagnian la mijloc. Ce-i aplică după o cursă rapidizată de câțiva metri o palmă peste umărul drept. ,,Ce e?” ,,Ai surzit? Unde-ai luat-o la goană?” ,,Nu stau după voi, ăi!” Gata să se ia la harță. Noroc cu al treilea, de conjunctură singurul ce aplană starea de nervozitate a celor doi. Eu. Apelai la unica soluție verbală de încurajare: ,,Vreți să ne rămână osemintele pe aici înainte cu șapte zile de concediu?” Argumentul acesta înmuia o armată întreagă, darămite doi moldoveni pe cât de loiali muncii de ghilan, pe atât de dornici să facă furori și-n civilie, înșirându-și faptele de lopată și târnăcop familiilor. În plus foamea și setea ce pârliseră stomacul și buzele. ,,Ținem aproape.” Cu gândul bonom la cei șapte lăsați în Negru Vodă. Încă o piatră atârnată de orgoliul fals colegial, mai degrabă pentru evidențierea lor. În primul rând al lui Cornel.
Bocancii cu labe cu tot se aflau în pragul colapsului. Și dacă mă ia de la picioare, frigul se propagă în secunda doi în tot corpul. Nu mai simțeam nimic. Un grad în minus m-ar fi făcut cioburi. De altfel ,,ne bucuram” de anurii toți trei. Prin piele și din ,,piele” nu mai avea ce să mai iasă, bruma de apă era consumată pentru minima temperatură de supraviețuire.
Ieșisem din Movila Verde. Mai erau practic trei kilometri până în sat și încă unul până la unitate. Depășisem intersecția cu drumul spre Cobadin. Din spate un vuiet. Un camion cu coviltir pe jumătate. Dintr-ale noastre. Din el strigăte. ,,Urcați și voi!”
Pentru câteva sute de metri…. ,,Duceți-vă….” Și-am mai înfruntat încă o porție de 20 de minute…. În care ne frământarăm. Cum ajunseseră ăștia înaintea noastră? Pe unde? În afara automobilului ce ne transportase o foarte scurtă bucată de drum pe lângă noi nu trecuse altceva decât viforul. Ca să ne sporească dilemele și să ne lase un gust amar, dar și unul dulce de biruință, ni s-a relatat secretul. Grupul rămas în urmă se hotărâse după o jumătate de oră să-și ia tălpășița. Au mers la fel ca noi, dar preț de patru kilometri. Cât să prindă un automobil încăpător, un Wartburg. Ce i-a tot dus. Rămânându-le o bagatelă de patru unități administrativ-teritoriale de drum. Enigma s-a disipat la vestea că mașina-tanc a făcut o escală pe o uliță la începutul Chirnogenilor și a ieșit pe partea cealaltă. Iar cealaltă, legată de camion, de asemenea. Sunaseră de la binefăcător de acasă, în Movila Verde, mai zăboviseră la o cinzeacă cât noi trei dădusem cotul în sat, și…. Restul îl știți.
Lumini aprinse în dormitor. Ora 22:30. Mersesem patru ore și jumătate. Flăcăii aduși cu camionul, despuiați. Căldură. Duduia soba. Venirea și supărarea noastră pentru neglijența trustului și neimplicarea superiorilor. S-a convocat astfel apella și s-a supus la vot. Mâine stăm, am răcit, ne dor picioarele de atâta mers. Una-i poporul ,,spartan”, încins în spirit, altele-s interesele unității de diribau. A doua zi, pe gerul ,,bobotezei”, am fost urcați în autobuz, ambele grupe împărțitoare de cameră de somn, cu devizul de lucrări în aceeași localitate: două vagoane de pietriș de descărcat.
