Brigada diverse – (V)ersul tr(o)nurilor
8, 9 iunie 2020
Din ce-mi amintesc, un bilet de tren la Buzău era fix 10 lei. Până la București, cu aproximație, 52. Atât stă-n arhiva personală. Și câteva mici și de neluat în seamă amănunte.
De exemplu: se poate cineva încumeta să spună fără niciun ajutor electronic în ce zi a săptămânii pica 7 noiembrie 1988? Puțini sau deloc. Pe cine să intereseze data? Pe mine da. Era luni. Și se pusese pe ninsoare, în același timp pe-un soare de-a topit-o în mai puțin de o oră.
Pe un mers al trenurilor era dificil și-n ’88, și la 900 toamna. N-aveam încă avioane, dețineam însă o rețea de șine încă plătibilă către statele ce ne-au împrumutat ca să-i dăm bice și să urnim din loc, salignyan, căruțirea fără cai. Dintr-o curiozitate sorocită cu noroc am intrat în legătură cu arhiva circulației CFR-ului începând cu secolul 20. Mai exact cu anul 1906. Așa mai da! Că ne tot șicanau străinii cu firmele lor de 300 de ani, cu fonduri de pensii de jumătate de mileniu și biblioteci alexandriene. Na, ne punem și noi la punct!
Fuseră 388 de trenuri personale și până la 862 de marfă. Dintre care: de persoane – accelerate, mixte și de persoane – simple sau de plăcere; de marfă – accelerate sau normale – de rang 9, 10, 13 și 14. Sunt notabile eforturile tipografilor de a insera cifre tabelare pentru fiecare distanță în parte, simplă și cumulată, la fiecare tren, numărul de minute de staționare, orele de sosire și plecare și întâlnirile cu alte trenuri, fie de călători, fie de marfă. Schimbarea de la 1914 constă în inventarea unor curse mai rapide decât anterioarele, trenurile fulger, exprese și de mare iuțeală. Cuvânt ce desemnează și în anteriorul mers viteza nominală. Azi e… relativă. Toate acestea ridică numărul trenurilor de călători la 508, frumos așezate fiecare pe câte o pagină, diferit de sistemul actual. Cât despre mărfuri, se adaugă transportul de petrol, iar acceleratul se transformă pe alocuri și în mare iuțeală. La finalul ambelor cărțulii există o listă cu semnale de clopot ,,Tabela de…”, unde cele mai haioase interpretări sună așa: ,,O mașină de ajutor (cu lucrători) să vie.”
…………………………..
Evoluăm. Șchiopătând. Regresând de la punctul maxim al putinței și revenind. Am schimbat băltoacele și iazurile de la marginea satului, năpădite de buruieni, mustind a clisă, cu piscinele. Am trântit peste carnea roșiatică o fărâmă de încrengătură de ațe și ne-am transformat în…. Omul modern. Iluzie. Se vede de la o poștă genomul pământiu.
Un nerv mă obligă să nu suport trecerea în rândul lumii, a uneia căreia pătura țărănească nu-i va aparține niciodată, a inșilor născuți să trăiască împovărați de masca facială și corporală fabricate în vatra satului. Nu aștept de la ei ceea ce obiditele neamuri, moșii și babele lor, s-au căznit a purta veacuri de-a rândul, umila ședere în fața hainelor de lux, boierești, dar nici nu doresc să se poarte indolent, afișând aere de superioritate doar fiindcă portofelul le permite să se-mbăieze cot la cot cu oricare cetățean de rând. Deloc exuberant, deloc precipitat, deloc nemulțumit și deloc privilegiat. De loc de-al locului.
Datorită acestei scăpări sociale se vor mai petrece destule. Întâi vor sidera, urmând să nu mai șocheze gesturile trecute cu vederea. Se bat țiganii, să-i lăsăm să-și verse furia. Se dărâmă simboluri naționale, să pice statuile. Stai, Mihaie, jos, cu cal cu tot. Se rescriu inscripțiile? Să se….
Închei într-o notă… pesimist-optimistă. Chinezii se grăbesc cu un singur motiv: sunt atât de mici încât le trebuie trenuri-minune de hiper-iuțeală să ajungă de la unul la altul.
