De-ai noștri! – Ștefan Mocanu – Secolul halucinațiilor (2)
OGLINDA DRAGOSTEI
În prundul inimii zbătîndu-se
pulsul aruncat pe malul stîng
arunc globule, superstițios
aș crede-n cinci neveste
pîn’ la-nec
rozînd silabele post mortem
oglinda dragostei
a ruginit
îmbrățișînd o ancoră.
CUVINTELE LUNII
Lunecînd pe solzul privirii
în noi inventînd
noi sentimente umane
păcatul e viața
voința-i în ștreang așteptînd
cuvîntul tremurînd indecent
lăsîndu-mă pe spate
cuvintele luni-mi cariază
măseaua de minte.
PORTRET ÎN SPATELE OGLINZII
În pulsul tău
corăbier de toamnă
plutind pe catafalcul desfrunzind
o inimă în naufragiu
portret în spatele oglinzii
lasă-mi
podul cu fîn ca amintire.
CORĂBIILE PUTREDE
Dintre sute de cuvinte
picurînd confuz cu ploaia
corăbiilor putrede
rămînîndu-le catargul
trupului tău ancorat în zare
aș fi spus, păgîn crescut
la picioarele lunii
jumate din lacrima
căzînd în noroi crede
în piciorul gol rătăcit
printre morminte.
ANUNȚ
Am zile de mutat
Ia adresa nu demult
ruginită.
Vînzînd-mi rația de aer
mai pot trăi cîteva poezii.
OCHI ÎMPIETRIT
Potcoave descompuse
emanînd miros de lupte
ochi și pietre ascunzîndu-se
silabisind tăceri
iarba aceasta e sluga
ghearelor văruite
ca peretele somnului meu.
Ochi împietrit condamnînd
tropot hoinar fără cal.
SUPRA…
Iscoditoare pofte muindu-și ciocul
în pieptul meu ea-ntr-un laț
al spînzuratului mușcat
de grădinarii reginei se-ngrijesc
muștele evadate dintr-o conservă
ferestre leneșe primind cocktayle-uri
țînțari, păianjeni, fluturi, carusele
ne-nrolate într-un galop
troznind durerile-n copite.
Un tropot de vîsle tîrzii
înjunghiind întunericul orb.
