De-ai noștri! – Nicolai Tăicuțu – Dincolo de semn (2)

loreta

am intrat în sala în care profesoara de istorie
fosta-mi colegă de clasă loreta era însărcinată
de siguranța înserării în plină zi când
trăiești iluzia că muntele se chircește în poala câmpiei
era însărcinată zic
să ia cunoștință de conduita mea civică
de ieri/ deși o știa/ de azi și de mâine

m-am așezat pe scaunul fără spetează
pe taburet/ singurul vizibil în sală
ca pentru un tuns chilug ca-n armată
cu spatele la peretele alb proaspăt văruit
peste permanenta igrasie/ simțeam asta în nări
cu fața spre catedra nesemnificativă
și spre profesoară/ la care am remarcat vocea
dogită uscat-tamponată cu vată ce
a umplut rapid până la refuz sala și
privirea ei/ a loretei/ fixată la
o jumătate de metru deasupra capului meu…

vocea mi-a-nfundat urechile și-apoi
un țiuit prelung a pus stăpânire pe mine
privind buimac cum pe catedră
au apărut și-au dispărut la fel de repede
cartea de versuri și buchetul de flori pe care
cu câțiva ani în urmă
le-am oferit prietenei mele
la o întâlnire în parc și în prezența loretei…

între privirea și întrebările loretei
nu era nicio legătură
între privirea și motivațiile loretei
nu era nicio legătură
între loreta și răspunsurile mele
nu era nicio legătură

după un timp
vocea s-a retras dincolo de catedră
dincolo de colega mea.
s-a dus după ea și loreta
forțând oarecum ușa la ieșire.
am rămas singur fixat de acea privire
care acum câteva clipe a fost a loretei/ la o
jumătate de metru deasupra capului meu
în atârnare fără balans/ cu taburet cu tot.

iz

dintr-o amintire
poemul deschide ușa budoarului
și-o privește-n oglinda venețiană

carnea i s-a plictisit în băltoaca de lavandă
tenul i s-a scofâlcit pântecu-i e buhăit
pielea-i flască peste șold…

vine îngerul cu amendamentele și zice:
iată loc propice pentru scaieți și panseluțe…
zărește apoi poemul chircit lângă ușă
îl ia la braț și pleacă oarecum cu regrete.

la margine de glie

când nu mai aveau de pus sapa la rădăcină
spre seară se adunau pe la porți și dintr-una
într-alta puneau de-o baladă iar dacă
timpul îi presa puneau doar de poezie scurtă

acum moșii mei trecuți la odihnă prelungă
se-adună tăcuți la cârciumă și
la mese ușoare de plastic
adaugă singurătății spuma câtorva halbe de bere
așteptând ca poetul să-i bage în seamă.

fotografia

singura pretenție a bunicului
când l-am scos la pozat
pe taburet
în fața blocului
a fost să se distingă foarte clar
la developare
aroma florilor de câmp
din săculețul legat
la-ncheietura mâinii drepte
cea purtătoare de toiag.

ritual

i-am sărutat mâna tatălui meu
și el nu m-a observat
i-am sărutat creștetul tatălui meu
și el nu m-a simțit

din brațele lui
peste creștetul lui
s-a înălțat Iisus sprijinit de aer
de patru aripi: două aripi din umeri și
două aripi-cârmă din labele picioarelor

și-a mai fost necesară lumânarea de la Înviere
ținută acum de mine în căușul palmei
și apărată de ploaie și de vânt.

în trecere

eram în trecere prin sat
și-am zis să-mi văd bunicii…
la poarta casei bătrânești
rezemați de câte un stâlp al porții
m-au întâmpinat o tânără și-un tânăr ce
zisu-mi-au:
nu are rost să intri unchiule
nu ai pe cine vedea
li s-a uscat și coliva…
primește aceste boabe de grâu!

ca pentru rugăciune am întins mâinile –
din căușul palmei lor/ în căușul palmei mele
nisip rece vinețiu trecea.

surâs

în tinerețe/ ca și acum/
mi-a plăcut să citesc versuri
pe bancă-n cimitir…

mă agăț de terminația ultimului vers
transcris în praf subțire arhaic și
o rostesc în șoaptă la rimă

deja simt mișcarea aerului cum mă recită
și de departe din capătul aleii cum
două mogâldețe – părinții mei
din umbra câte unui fir de iarbă pitică
îmi fac semne de bună revedere.

dincolo de semn

… nici un sprijin la coborârea scării
sau poate doar umbra ca o proptea
insensibil rezemată de mine…

bat un cui în peretele alb al cavoului
și-l fixez în memorie ca pe un semn
adumbrită adiere imaterială

vin cu tabloul părinților ținut strâns la piept
(cu fotografia lor spre inima mea
spre sângele meu) să-l pun în cuiul
din dreapta candelei cu vedere la capacul
metalic verde vopsit
să-l pun lumină să-nroureze
venirea mea rară…

din cui se pierde tabloul… o umbră firavă
se prelinge spre picioarele mele desculțe
și nu mai ajunge să-i simt răcoarea în talpă
să-i simt mângâierea…
– umbra tabloului încet se resoarbe-n perete
– curge și cuiul dâră subțire sub lespede

în timp ce eu mă ridic pe scară
ca și când aș pluti într-un zâmbet
pe diagonala deschiderii din care capacul
(despre care vorbeam într-un paragraf anterior)
a plecat puțin în zbor de probă.

habitat

doamna
cea căzută din poezie-n băltoacă de scârnă
locuiește într-un sicriu/ mănâncă să poată trăi
într-un sicriu/ face dragoste într-un sicriu și-și
transcrie / un simulacru/ versurile în același sicriu

astăzi a auzit bubuituri afară/ nu așa de
puternice încât să se sperie/ dar/ din simplă
curiozitate de femeie/ a ridicat de-o șchioapă
capacul sicriului și a văzut cum acolo
la marginea drumului/ dincolo de bălăriile
de sub streașina coșciugului ei înflorea magnolia

ar fi trebuit să scoată câteva sunete de uimire
dar gâtlejul ei nu a răspuns imboldului
și s-a retras sub capac/ chipurile fără probleme.

necesitate

după ce am făcut conversație
cu poemul unei domnișoare neprihănite
și i-am sugerat o formă acceptabilă pentru tipar
am simțit nevoia să deschid poarta
spre invadare, cuvintelor străzii

acestea să-mi spargă carapacea sub
care-mi place să visez și-apoi
să mi-o orneze, pe-acolo pe unde încă
se mai scurg versuri firave spre
poemul sarcastic, cu înjurături.

antologie

deschid cartea și
mă citesc fără pic de efort
din cap până-n picioare
(întotdeauna acesta e sensul)

și pentru că nu-mi vine să cred
că totul e așa de simplu
de acolo de jos/ de la picioare
încep să urc pe vers și să
reconstruiesc poem după poem
(cumva invers creației?)
cu bucurie și durere
știind că niciodată n-o să mai ajung
la prefață.