Propoziții pretențioase – Anglii
Era numai spume la gură. Roșie toată. Vară. Suficientă pentru un adaos hormonal.
Iarnă. O primă zi, dispărută la ora 11 sub auspiciile unui astru cu antice obiceiuri de-a preface apa-n zăpadă și neaua în lișteavă. Ajunsesem pe la 11. Otto și ai mei stăteau ciorchine în locul ce altădată mă făcuse victima unei mușcături de șarpe. Femeie, șarpe, drăcoasă și drăcoși ambii. Se topea omătul văzând cu ochii, iar de pe rămășițele de acoperiș se scurgeau izvoare de lichid, prelingându-se pe pereți. Prezent și inginerul. Prin nu știu ce minune. ,,Gata de lucru?” ,,Tovarășu’…”, cu glas nemțesc, împotmolit și aproape de interpretarea personajelor vârstnice și neputincioase, ,,… e ud. Ce să facem pe afară?” Fiindcă doar în exterior se mai putea roboti. ,,Căline, măcar sudăm și noi suporții.” În costumația de oraș eram numai bun. Pun mâna pe aparat, cuplez la curent, las cablul de masă jos, apuc ,,anodul”, cleștele de sudură și fără să vreau îl ating de perete. Scânteia mai ceva ca atunci când mă apucasem pentru prima dată de debitat. Unde să mă cațăr pe perete, să-mi pun dosul și să asamblez cu electrodul piesele necesare? M-aș fi curentat de-aș fi scăpat de tot reumatismul din lume. Sau aș fi zăcut mort. ,,Anulăm. Băieți! Luăm din calea apelor tot și le măturăm. Ca tot bate nițel soarele și poate se usucă până la unu.
Ratasem apelul matinal. Formal. Rar se mai aciua vreunul pe la vreo mândră în sat, iar eu eram cantitate aproape neglijabilă, nu aveam nicio statuie ridicată să fiu băgat în seamă. Plus meseria. Separându-mă de ceilalți. Rar…. O singură dată păcătuisem militărește. Să dorm în pat străin. Dacă fusese somn. Celălalt inginer, propitar de Verginică, avea de cătat la târg. Boala lui de spate ce-l făcea mai puțin bărbat. Din declarațiile ei. Mieroase la adresa lui Șerbănoiu. Am intrat la ceas de seară. Ne așteptau mândrele cu masa pusă. Vinișor, orătanie otâncită la tigaie, mujdei, mămăligă, țuiculiță și vinișor. Privirea mi se înțepenise în fotografia de pe televizor. ,,Cine e…?”, și mi-o aduce amanta colegului la o cercetare atentă. ,,El.” Un grup de ostași costumați ca pe timpurile lui ‘877, curcani, în mijlocul cărora se lăsase înconjurat George Mihăiță. ,,Și el?” ,,Ăsta din dreapta.” N-avea, deci, cum rămăsesem impresionat, mai mult de 35 de ani, mai degrabă vreo 31, 32. Imagine surprinsă într-o pauză de filmări la pelicula ,,Pentru patrie”, în studenție la TR. Era cel mai prețios lucru din casă. În rest lucruri obișnuite ca la țară, mirosul specific de brânză, de lână, de pământ galben, de…. Ce-am mai gustat, ce-am dansat, ce antren, cum ne-am înmuiat pereche cu pereche și cum s-a retras ,,prințesa” cu mirele blond în dormitor. Ce-am rămas eu în camera de zi-bucătărie și ce n-am făcut minorei. Mai nimic. Ștrengărești săruturi și-atât. Și-am dormit așa, amândoi, într-un soi de amețeală. Până pe la 4:30 când ne-am strecurat afară.
Duminică, frig, dar totuși în armată. Am părăsit ,,conjugalele” lavițe și cearceafuri cu regrete. La jumătatea drumului dădurăm să ne-ntoarcem, însă gândul că inginerul se putea întoarce oricând, aortei i se zbătea, pe acest considerent, încă în piept coliva, ne-a scuturat, ca și frigul pătrunzător de afară, și nu ne-a mai tras ața înapoi către mândre.
