De-ai noștri! – Nicolai Tăicuțu – Dincolo de semn (1)

Nicolai Tăicuțu

DINCOLO DE SEMN

Coperta: Silvia-Ioana Sofineti
Tennoredactare: Florin Comăniță
Redactor de carte: Valeria Manta Tăicuțu

Autorul îi mulțumește prietenului său,
NICOLAE ONEA, cu al cărui sprijin
financiar a apărut acest volum

Tipar: Editgraph Buzău 2009

la dispoziția poemului

pentru început ies în stradă
învelit doar în cămașa dimineții
transparent precum pânza de apă a freaticului
mă strecor printre cunoscuți printre prieteni
printre clădiri printre statui înveșnicite și
rigole pline de resturi mai mult sau
mai puțin biodegradabile
urmărind atent să nu mi se strivească
privirea în pod de palmă bătucită de
gresia rostogolită pe apa sâmbetei sau
sub talpă de sânge coagulat în nepăsare

tac
și cel mai bine tac
în mulțimea de prieteni

dintr-o afinitate afectabilă – boală al cărei
diagnostic nu trebuie dat –
intru în sufletul câte unui prieten
știind că el nu are cum să mă privească
știind că el nu are cum să mă afle
și îi creez o stare de febrilitate
– o neliniște să-i spunem –
pe care fără să vrea
o induce de jur-împrejur și
începe să vorbească de unul singur
gângurit șoptit și din ce în ce mai clar
filosof în piață
conștientizând doar pe seama auditorului.

SEMNE ATINSE DE EROZIUNE

iz patriarhal

… pentru că aici la capăt de tărâm
am în față inscripția scrijelită pe salcâm
cu jar de pe tavă din care iese fum subțire…

la mine-n câmpie peste casa străbunicului
fiul rămas acasă adică bunicul
și-a construit casa
cu material din demolările
primului război mondial

peste casa bunicului tatăl meu
și-a construit casa cu material din demolările
celui de-al doilea război mondial

și pentru că nimeni până acum
nu a mai ținut cont de ordinea
altor războaie mondiale
peste casa tatei mi-am construit eu casa
cu material aparent din demolarea
unor curți interioare și acareturi poleite
din răcoare de-argint

în momentul acesta
pe un scăunel scund-circular pe trei picioare
moștenit din tată-n fiu și la o măsuță asemenea
stau în casa străbunicului și prin fereastra
arhetip (piele de batal ciuruită de nisip mare)
contabilizez gradul de responsabilitate
al fiului meu care deja a ridicat doi pereți
peste casa mea

– … pentru că-n spatele meu
o perdea semitransparentă acoperă
un peisaj cu o samă de fotografii
înrămate-n ferestre.

poemul-rugă

să scrii un poem de dragoste
în praful subțire din fereastra casei părintești
(din interior spre exterior – scrierea/ citirea)
să-l uiți acolo peste an întru
regăsirea celor căzuți în răbdare/ cei
care au învățat să treacă pragul la date fixe
(uitate de alții/ știute doar de ei)/ cei
care vin să spună poemul-rugă
o dată și încă o dată și încă o dată
până-l acoperă-ncet alt strat de praf
până nu-l mai pot desluși…

– și rămân cu zilele
în fața ușii trântite/ închise de vânt –

…până vine iarăși poetul la casa părintească
să scrie poem-rugă în praful subțire din fereastră
și/ fără să știe/ în virtutea automatismelor
transcrie același poem de dragoste de mai an.

preludiu

veni-va iarba și va umbri asfaltul…

de din tron de regi și de regine
anunțatu-s-au domnițe și prinți
în pas de bolero prin marele parc
că vin

…din căruța cu coviltir cu trei
catâri mascați în hamuri puși
coboară șapte chivuțe
cu bani în păr și salbe aurii
cu poale lungi și pas ușor
la dezmorțit zumzet pe-alei se pun
în față-le

…zbanghiu să stai să tot privești
urma lăsată de calești…

reverberații

a înflorit mușchiul pe zidul castelului
meterezele sunt știrbe și negre
precum mandibula oii bătrâne

se trag obloane ferestrelor astfel
încât să prind numai ultima clipă a
privirii furișe de doamnă sau domniță…

așa cum stau în armura coclită
sprijinit de podul ridicat în uitare
din smârc din apa stătută a șanțului
se-aude hohotul surd al morții.

mucegăire

și-am zis
verde-i orașul dinspre câmpie când
apa clipocește-n rigole străvezii

la penitenciarul-muzeu sunt expuse creiere spălate
viermii sunt zugrăviți pe pereți

și-am zis
verzi-s zidurile dinspre oraș când
transpirația nopții face mușchiul pufos

și moartea-și ține ochiul deschis somnambulă
când c-o aripă fragilă de înger
când c-o aripă zdravănă de bufniță.

frumos

domniței în așteptare i-au crescut unghiile
(ace de pin lipite și aplatizate)
prin geamul ferestrei înfipte adânc și arcuite
în gândul numit temniță

și nu e zi de la Dumnezeu în care
să nu vină pe-aproape/ să fie chemat/ călăul
cu ghilotina să i le ajusteze
să i le pilească pre limba lui aspră
ca apoi să-și treacă beregata pe tăișul lor
frumos să le înroșească
până la venirea de mâine.

întâmpinare

cine mai știe câte întrebări
cu tot atâtea necunoscute
se aflau la poarta cetății
când anemic
fiica ceasornicarului
(cu trupul adiere de vânt
pe fața crispată a mamei)
și-a sprijinit
bărbia de pervaz
și a bătut rar din pleoape?

mă bucur tâmp

pregătisem războiul în cele mai mici
amănunte eram mândru de strategia
gândită cea a avansării pe flancuri
ca și de cea a resorbției și a
înfigerii în pântec

înzăuat în mantia dimineții am venit la
porțile orașului și acestea mi s-au deschis
spre un tărâm înțepenit de mucava…
nu a mai avut loc nicio luptă bașca război

nu mi-am pus întrebarea de ce
nici măcar acum când mă poartă pe străzi
într-un car alegoric ca pe o pradă ușoară
din care poeți cu caș la gură
ciugulesc oricum versurile șchioape.

despre umbră și somn

spre seară am inițiat o discuție
cu umbra mea care aiurită cum e
ajunsese pe malul celălalt al râului

am recunoscut-o la un moment dat
după forma capului și-atunci
în clipa propice dinaintea
trecerii în împărăția umbrelor
am provocat-o la o discuție profundă
despre a fi sau a nu fi –

târziu în noapte/ de comun acord
am concluzionat:
umbra mișcătoare e somnul făpturii
cea nemișcătoare e somnul de veci.

poem despre urmă

istoria/ atât cea mare cât și cea mică/
se oglindește în cer întors cu chiote și hohote
(reale și totodată absurde chiote și hohote)
în sângele ivit în urma loviturii
de piatră spartă/ piatră arsă
în rană de săgeată sau în rană de glonț

istoria se oglindește în cer întors –
în apa strânsă în urma lăsată de calul în iureș
în apa strânsă în urma șenilelor tancului (apă
pe care o beau mieii și oile Domnului)
în pata pecinginei și-n pata napalmului
(purtate măști induse-n carnaval hidos)

ei, da!
se oglindește istoria în sufletele noastre
fără trup
în noi cei din urmă deveniți din noapte zi
deveniți cerul întors.

ceasuri de cumpănă

– acest poem se desface
precum floarea târzie de toamnă
care știe că mâine
frumoasă o va prinde gerul –

fratele meu viorel a murit
strângănd copilăria în brațe…

cei mai mulți au susținut că de fapt
copilăria l-a ucis pe el că altfel
nu aveau ce să caute la înmormântare

– o tabără de copii în care
se distingea clar alunul din care a căzut
și așchia pe care a purtat-o fratele meu un an
sub piele lângă rotula genunchiului

– acea porțiune din ștrand
în care a plonjat fratele meu
fără să țină cont de apa prea mică
încât a necesitat intervenția salvamarului
prietenul meu

– și un tren/ un marfar în miniatură
în care/ la ultimul vagon trebuia
să se așeze fratele meu/ fără
sticluța cu apă otrăvită/
cu fața spre înapoi
să plece prin țară/ de unul singur
așa cum dorise

– înghețat și frumos fratele meu viorel
umbră în umbra candelei se petrece încet
în casa părintească.