Propoziții pretențioase – Ancoșa
Iarna pe… bancă. Cu două posibilități: îngheț și moarte; mahmureală și supraviețuire.
Câți bețivi nu și-au expus metodele aproape letale și câți au scăpat fără urmă de vătămare. Majoritatea. Un strat, o ,,angobă” din nimicurile inexplicabile ce îi protejează. Unul în plus nu mai impresiona pe nimeni. Mai aveam să-mi plâng viața anostă în pumni, ca ultimul anonim aruncat de pe băncile școlii în hula ordinelor și supunerii. Căci după durere, lehamite de orice, apatic, judeci pe cât de strâmb, pe atât de corect. La întoarcere aveam de dat socoteală pentru raniță. Mă simțeam ca dracu, organic atins de anoxie – când a funcționat bine organismul fără oxigen? -, eram un nimeni închis alături de inși cu nimic din ce mi se părea aproape de normalitate, un….
Întoarcerea la Independența a întârziat cu câteva ore. Trenul, autobuzul și zăpada s-au încurcat de când se știe reciproc. Și-n dimineața aceea, după ce luasem în oase gerul de Râmnic la urcare, s-a pus pe-o pipereală cu fulgi năzdrăvani, încât la Constanța am ajuns cu o oră mai târziu. Planurile de călătorie decalate toate. Rata de legătură am pierdut-o. Alta la ora opt. Anulam astfel prezența la cantină. Prima oră de lucru. Gândeam, pe așa ninsoare, că se întrerup lucrările. La fosta maternitate bovină rămăsese încă de așternut acoperișul pe ultimele două încăperi, deci și participarea noastră la treburile curente se suspendau automat. Cu precădere a mea.
Am oprit șoferul la intrarea în sat. ,,Cobor aici.” De la frizeria de pe partea opusă drumeagul urca la IAS în 20 de minute. Frizeria cu cele două domnișoare dolofane, partenerele piticului șef de grupă, responsabil cu bazinele de acumulare a apei și pompele de aducțiune către cazarmă era chiar în curbă și definea oarecum vatra. Exista și-o legendă pe care o spuneau când și când unora ca mine, noi-veniți, dar vă jur că am uitat-o. Ceva c-un tătar și-un măgar.
Pe lângă bazine, în dreapta, printre case și salcâmi cu vechime, pe o scurtătură ce ieșea în marginea de sus și unde electricianul-văcar îmi arătase o afumătoare de șunci și cârnați și-mi povestise cum o fătucă de-și ajuta mama îngrijitoare îi udase șaua bicicletei pe care i-o împrumutase într-o după-amiază.
La vremurile acelea anoste, băieții și bărbații își condimentau viața cu lucruri nemaiauzite. Electricianul îmi înșira întâmplarea fără să pricep noima, fără să-mi spună direct ce și cum. Parcă voit, ca să-mi dau seama singur de ce-i puteau mințile.
Să fi fost pe la finele lui august. Cald cum doar în Dobrogea este mai mereu. În ultima cămăruță a maternității, văcălarii (meșterii văcăliei, ai tencuielii) încropiseră o iesle pentru somnul de frumusețe, după prânz, când ațipeau câteva ore în paie. Ore moarte atât pentru ei, cât și pentru văcari, împrăștiați fiecare pe la casa lui. După cinci abia își făceau simțită prezența. Atunci ajungeau dimpreună cu odraslele, să termine mai degrabă mulsul, hrănirea și curățenia. Puștoaica, cam de vreo 15 ani, călărea bicicleta electricianului și, văzându-ne, s-a abandonat mersului pe două roți pentru a andoca la iesle. Mai o glumă, mai un râs, ca să ne animăm…. ,,Dă-mi mâna.” Eu, mai cuminte, crezând că a văzut ceva și vrea să mă șteargă de var, i-am oferit-o. A luat-o, a început s-o ducă la buze, s-o sărute, s-o muște ușor, apoi să o prindă între dinți ca-ntr-un clește. Zic: ,,Se joacă.” Cinci secunde, zece. Nimic. Brusc își aplecă pletele blonde, deodată cu capul. ,,Dă-mi drumul!” Un alt nimic. Încă cinci minute. Până veni electricianul. ,,Dacă nu-i aplici o palmă după ceafă nu scapi din strânsură.” Executat.
Fetișoara înfierbântată. Dată-n patima femeiască. Blocată. De-aia….
