Propoziții pretențioase – Aminei
Trei permisii și o învoire. Concediul….
Nici în ’87 nu simțisem o așa austeritate, după revoltele brașovene. Iar la Cluj, mica revoltă, atât de importantă și crucială pentru declanșarea revoluției din ’89, nici nu părea că s-a petrecut vreodată. Și vorba ceea, în noiembrie traversasem ,,Tâmpa” cu interdicție zero. În prima descindere după încorporare acasă. Totul strălucea, lumina se dădea încă fără restricții, familia păstrase bucuria și jovialitatea, pofta de viață. Din antreu până în ultima cameră cald și veselie. Ne animam ca pe timpuri cu salturi dintr-un pat în altul, cu țintar și rummy. Mirosea a coajă de portocală, a ciorbă cu roșii la borcan, a sarmale și prăjeală de pui (pluteau în cap țuiculița coanei Nela, curmalele și smochinele de pe șifonier, decorativul ananas), a fericire. Anuala masă de Crăciun am servit-o atunci, pe seară, când am ajuns după o lungă călătorie de 12 ore. C-așa se pleca de la Cluj, după ora 16, odată cu cadrele, cu rapidul sau acceleratul până în Ploiești Vest….
Doamne, ce-am pățit în a doua permisie. S-a nimerit să nu fiu singurul ,,premiat” pentru bună purtare și muncă în folosul oștirii. De la bateria a V-a s-a ,,evidențiat” comandantul grupei, târgoviștean. Ce să faci atâta amar de vreme în tren? Mai ațipești, mai schimbi o vorbă, te mai zgâiești la ce se mai vede pe-afară, atât cât se vede noaptea. Doar nu era să ne amintim integralele sau Mistrețul cu colți de argint. Mai bei. Plecase din unitate cu două sticle – să aduci mai zici, dar să scoți alcool din cazarmă? -, una de țuică, din ,,cramele” bibanilor, cei ce m-au însoțit la Independența, și una din rațiile locale floreștene. Mai… dormi. Cât să te trezești singur, fără unele din care te urcaseși în tren. Partenerul dispăruse. Un tumult aortic mă cuprinsese subit. Unde este? Unde sunt? Unde eram, pe ce tronson al traseului? Nu mai găseam ranița. Pe geam se derulau lumini. Ale cui? Mai jos, mai sus. Ploieștiul! Am căutat în compartimentele din jur, nicio urmă. Am anulat depistarea partenerului de drum, mi-am făcut vânt buimac din compartiment, amețit de țuică, plin de toate cele, dar dat în anurie de spaimă și remușcări, c-un aplomb născut din disperare, direct spre ușă. Deschisă înainte de oprire, ca în vremurile navetei la Buzău: picioru-n clanță, apăsare puternică, împingere violentă. Aer rece, aparte, cu arome de gudron. Dinspre stație se anunța….
Mi se umpluse gura de petrol și papilele gustative dădeau să saliveze abundent. Greață puternică, senzație de vomă, gândul la pisici cu iarba-ntre mustăți. O salată de andive m-ar fi vindecat pe loc. Cu oțet mult și sare. Până una alta am apelat la soluția clasică: două degete pe gât. Mă simțeam dezgolit, vinovat. Rău. Se-nvârteau peroanele, abajururile felinarelor purtau gângănii prin iriși și la un moment dat totul s-a oprit. Apneea mi-a anihilat simțurile și mi-a oferit un răgaz de câteva secunde pentru resetare. Leșin. Undeva în stânga gării, pe o bancă, ferit de privirile vreunui binefăcător. Când m-am dezmeticit îmi pierise orice apetit de viață. M-aș fi culcat o veșnicie.
