De-ai noștri! – Valeria Manta Tăicuțu – Citește, Ulise, și plângi (5)

presto agitato

„În temniţa păcatului meu se stinge orice divinitate”.
(Valeriu Stancu – Noapte la persoana întâi – autoportret cu blestem)

LXXVIII
nu reuşesc să intru în cetate
oricâţi berbeci aş năpusti în porţi
curg zmei absurzi din turnuri crenelate
şi mă opresc din zid nebunii morţi
aduc ofrandă zeilor de smoală
şi-i întărât să iasă din găoace
cu firul anonim pe care-l toarce
păianjenul etern cu moartea-n poală
şi valuri negre prind să înfăşoare
oştenii împletiţi pe metereze
păduchi în păr slinos de vrăjitoare
aştept sub pod cu simţurile treze
secunda doar de liberă intrare
şi mor la timp ca veşnic să dureze

LXXIX
piaţă de păsări baruri magazine
buticuri izolate-n termopane
bătrâni ce scormonesc prin tomberoane
aurolaci ascunşi printre ruine
parlamentari politici sociale
licenţiaţi cerşind la colţ de stradă
acoperişuri care stau să cadă
violuri comentate în ziare
decese împrumuturi sărăcie
tâlhari mărunţi ce fură din altare
poeţi milogi învinşi de nebunie
întunecat sub fumul gras de seu
sătul să stea-n genunchi o veşnicie
oraşul l-a ucis pe Dumnezeu

LXXX
jeleşte vremea în năframă de caşmir
cu ciucuri de mătase timpurie
şi strânsă-n nod cât pumnul sub bărbie
cum plâng ţărăncile pe cei neunşi cu mir
pătrunde ochiul salamandrelor de jad
la clipa răstignită-n sacristie
să-i pupe rana din slugărnicie
când sfinţii tencuiţi şi orbi pe gânduri cad
pe uliţa întortocheatelor iubiri
mai trec femei cu foc în căni de tablă
să-mprăştie din foi verzui de nalbă
tămâie peste ceasul noilor zidiri
iar viaţa cutră sânii grei sub salbă
şi-i saltă pe morminte goale de martiri

LXXXI
trufaşi bogaţi ciorchini de nicotină
umbresc pereţi subţiri de clorofilă
pe nimbul morţii joacă infantilă
de-a Penelopa-n rol de gospodină
cu marinari-n porturi deocheate
un cinic val de fum păzeşte crucea
sau felinarul roşu unde dulcea
fidela doar în mit se dă pe spate
să-ţi ţes Ulise vrei un cot de pânză
din zaţul de cafea la drum de seară
când tu cu zeii tăi ce mare brânză
ai pritocit în butea milenară?
un trist măcel şi-un munte de osânză
olimpic putrezind în lumea chioară

LXXXII
adânc de lavă stinsă singurătatea vine
în marmură să-ngroape secundele iubirii
încremenind hieratic sub nimbul spart al firii
statuie de-ntuneric cu râu de moarte-n vine
peste Ciclade curge ruina vorbei plate
vâslită rătăcire pe marea de sub tâmplă
la răsăritul nostru ce nu se mai întâmplă
oricâtă pânză albă aş ţese în cetate
urzesc pe zi fiorul şi-l rup când noaptea cade
vicleană rostuire s-alunge iubăreţii
pescuitori de mituri ai jalnicei Elade
te-aştept numai pe tine la vremea când mistreţii
cu zei ascunşi în sânge mor negri sub arcade
dar intru împietrită sub giulgiul dimineţii

LXXXIII
femeile bătute miros a frunză arsă
când trece oropsirea ca fulgerul prin ele
în trunchiul fără ramuri se macină inele
cu aşternut de carii sub vârsta neîntoarsă
se prăbuşesc în maldăr la vânăt vântul urii
iar gunoierii nopţii le sună stele-n cer
la istovirea clipei sfrijiţii sâni dau zer
mai veninos ca iazma din mijlocul pădurii
şi cresc ciuperci cât pumnul eternului duşman
pe pajiştea sordidă a trupului de iască
imperiale cercuri din ochiul lui satan
şi vin la mal de riduri în herghelii să pască
lungi lacrimi de gravidă silită an de an
doar fetuşi morţi de frică în lumea ei să nască

LXXXIV
spăl candela şi pun ulei curat
aduc la vite fân şi urluială
spoiesc pereţii casei cu sineală
şi schimb îmbrăcămintea de la pat
bătătoresc pământul din grădină
cu paşi treziţi de colţi brumaţi de sticlă
lung ramurile încolţite-n pâclă
foşnesc a rugăciune în surdină
mai am să-ţi scriu, dar sunt fără putere
şi-ţi simt deja privirile atente
năucitor de fixe şi severe
deci spun cu-n glas lipsit de sentimente
acum mă duc puţin la Dumnezeu
că am cu el să ştii treburi urgente

LXXXV
Te uiţi la mine Doamne de parcă aş fi câine
adulmecând pe mâna-ţi mireasma răzbunării
ai vrea să stau de pază sub crucile uitării
şi să primesc supusă un colţ meschin de pâine
în umilite posturi să-mi dovedesc credinţa
lătratul meu să pună pe fugă ipocriţii
şmenarii de cuvinte sperjurii şi răniţii
de adevăr ce-şi urlă prin pieţe elocinţa
dar ce Te faci când puful de nori din cerul gurii
nu vrea să fie negru simbol al răutăţii
şi schimbă-n ploaie lină tiparul vechi al urii
Te laşi mai greu ca moartea pe cumpăna dreptăţii
s-o-nclini spre iadul veşnic ori îţi înfrângi mânia
şi arbitrezi neutru secunda judecăţii?

LXXXVI
îmi spui că eşti Iubire şi timpul se prelinge
şerpeşte în clepsidre cu îngeri poleite
să vânture cu solzii secundele-ngrădite
în ţarcul de-alabastru nisipul când se strânge
te-aş năpădi ca iarba din stepa regăsită
să clocotească sadic amurgul în odăjdii
doar spulberând în zare hotarul deznădejdii
pe roibi cu şei lucioase din piele argăsită
scad anii scrişi cu sânge şi-n loc adun cuvinte
răbojul scrijelindu-l cu spaima încercată
de grâul care-şi plânge fiinţa în morminte
blazon nebun al pâinii îmi eşti iar nu menirea
mereu la îndemână dar veşnic înhăţată
de colţii haitei puse să-ţi scurme nemurirea

LXXXVII
tot mai aştepţi mesaje ipocrite
cu-mbălsămări de rouă cuvântată
venind din limpezimea vinovată
a muntelui pierdut printre ispite
citeşti doar versuri scrise de poeţii
lipsiţi de har dar cu tupeu năvalnic
multiplicaţi de timpul lor obraznic
şi-ascunşi în roz lăptos precum bureţii
degeaba spui că arta-i generoasă
şi dă oricui măcar un drept la vis
de orb nu-i simţi trufia duşmănoasă
şi-accepţi să te considere proscris
doar prea târziu dezamăgit de moarte
te bate gândul să renunţi la scris

LXXXVIII
să-ţi spăl lasă-mi Doamne cămaşa de mire
în baia de sticlă a timpului sur
doar gulerul alb sunt tentată să-l fur
şi poalele lungi din mătase subţire
să-mi fluture iar peste faţa întoarsă
spre zidul de ceaţă sortit destrămării
când moartea atinge în culmea mirării
tăciunii rămaşi din nuntirea ta arsă
pândesc vinovat stele mici şi smerite
ce scriu printre ceruri legenda trădării
uscată grădină de vise trăite
citesc şi urăsc neputinţa iertării
din ochii tăi orbi şi te strig preaiubite
şi plâng pe veşmântul divin al uitării

LXXXIX
nici astăzi n-am aflat de ţi-a fost teamă
să nu îngropi năluci la tine-n ţară
peste istoria nedreaptă şi sumară
ori dacă n-ai putut să iei în seamă
tipsia de argint cu pâine caldă
cristalele de sare şi paharul
cu vin cernit şi pur ca obrăzarul
sub care Maica-n lacrimi chipu-şi scaldă
poate c-ai vrut să te întorci acasă
pe verticala sângelui de munte
şi să te-mpaci cu arta furioasă
dar te-au oprit mândria păguboasă
orgolii putrezind în gând mărunte
să chemi un zeu în golul de sub frunte

XC
hai, minte-mă frumos, de-aşa ţi-e vrerea
cu versuri scrise când erai paharnic
la case de magnaţi cu nume falnic
ce-ţi cumpărau legaţi la ochi tăcerea
ai strâns pesemne multă umilinţă
de-ţi sunt cuvintele întortocheate
ca-n jocul cu mărgele colorate
de mult lui Hesse fără trebuinţă
n-am timp să-ţi plâng deplin ipocrizia
şi nici să te omor nu am curajul
căci sacră lângă tine veghează Poezia
dar fiindcă m-am decis să cer partajul
te las să spargi cu valul veşnicia
şi să-ţi presari cu pescăruşi siajul

XCI
urât mi-e, Doamne, de lătratul vremii
printre ostreţele cuvintelor de casă
şi de năvoadele de ceaţă zgrunţuroasă
la stăvilarul pus între milenii
de ostia înfiptă-n trupul zilei
cernând durerilor solzi sidefii de şoapte
de zorile cu ugerul tăiat de lapte
de recea condamnare-a apostilei
de tine mă-nspăimânt, când nu ştiu unde
plutesc la vămi epifanii amare
de glasul tău când mintea nu-mi pătrunde
nici îndulcit nici presărat cu sare
şi de tristeţea Poeziei la hotare
sub bocetul secundelor rotunde

XCII
ce disperare te-a adus aproape
de umbra gândului înţelenită
în adevăruri crude şi-n ispită
la rădăcina lunii să se-ngroape
pictezi hârtoape-n luciu de oglindă
şi monştri sacri chinuiţi de geniu
dar sună toaca unui nou mileniu
şi-un alt Homer încearcă să te prindă
atâta risipire şi uitare
în noaptea fără candele aprinse
cu Dumnezeu bolnav peste hotare
că nu mai ştiu decât poeme ninse
cu renunţări pioase şi amare
sub cerul privegheat de aripi strânse

XCIII
cad stropi de mir pe azima uitării
fără lumini, pe nedospirea sacră
ce ostie m-aruncă-n vechea arcă
în plânsul răstignit al izolării
ce pescăruşi îşi mută irosirea
din valul biciuit pe puntea udă
când Dumnezeu posteşte şi asudă
la rame pentru toată omenirea
cât timp mai au în pânzele pictate
cu trilobiţi să sufle uragane
vestind apocalipse necurmate
şi cât mai pot din orgi de sarbacane
să exilez iubiri necugetate
în limpezişul fetelor morgane

XCIV
de moarte canonul tăcerii mi-l curmă
pecetea uitării mi-o ia de pe buze
şi vorbe duioase păgâne ursuze
să prindă-n poeme iubirea din urmă
când spartu-s-a-n slavă mirarea făcliei
pe ziduri de gheaţă-nverzindu-se ceara
în pântecul nopţii urâtul cu gheara
himerei mai scurmă tămâia pustiei
plâng boabe de fosfor rozarii subtile
pe trupul muiat în străvechi scapulare
şi-n stropi de agheasmă din clonţ de acvile
de cade zăvorul din două hotare
sfinţească-se locul călcat de sibile
ureche de piatră cu scări milenare

XCV
n-aş vrea să-ţi pui stihar tivit cu aur
nici încălţări de fum pentru plecare
pe calea destrămării solitare
a neţesutului cu dor de visul-plaur
te pierd oricum când noaptea îşi aruncă
în zorii spălăciţi cenuşa gurii
ce-a ars pe trupul înrobit torturii
de-a fi în gând măcar cu tine încă
urăsc lumina rece şi perfidă
din ochii zilei ca de ştiucă-n valuri
pândind cum zace timpul în absidă
şi mă izbesc Esenin trist de maluri
când plictisit de tihna lui aridă
se-apucă de beţie şi scandaluri

XCVI
ce noapte-şi creşte frunzele în mine
să mă închidă-n coaja urii sfinte
pentru risipa oarbă de cuvinte
sub arătura gliilor străine
ce irosire-n plaja mea lunară
de cratere cu dor smintit săpate
nisipuri din adâncuri nechemate
fără de sens acum ca prima oară
cu bâzâitul surd de muşte grase
erinii potopesc păros tulpina
întunecat sporită peste oase
nimic întristător precum ruina
poemului ce-a iad final miroase
când în genuni îşi pierde rădăcina

XCVII
mor zile scăpate în puţul de piatră
cu ghizduri de vreme adânc şlefuite
găleata ridică doar lacrimi pârâte
de când sub izvor jalnic cobele latră
oglinda se-nvârte cu cercuri de humă
în măşti mortuare schimbându-ne chipul
şi simţi între dinţi cum scrâşneşte nisipul
a pace-ngropată-n blesteme de mumă
ce-i jalea iubirii de-i simţi bisturiul
în pântecul moale cercându-şi tăişul
când noaptea din tine înghite tot viul
numeşti ameţeala ce-ncheie suişul
şi setea de golul căderii depline
că-l strigă abisul pe robul din tine

XCVIII
mi te-ai ascuns ca melcul în tăcere
spirala timpului să-ţi dea de veste
cât or mai vrea terorile celeste
să zaci în chihlimbarul de durere
cornoase creste irizări parşive
te-nghesuie în pale de-ntuneric
sub ploi ce cad bacovian isteric
în ropotul iubirii maladive
te-au înrobit prea multe cimitire
sedimentate-n cochilia-ţi mută
şi-mbătrâneşti pe dâra cea subţire
de-argint trimis prin vrajă prefăcută
ca urzitorul negru de destine
să te oprească să mai creşti în tine

XCIX
te-ntorci la rădăcini când pică cerul
cu îngeri şi cu sfinţi în apa morţii
distribuită gratuit în porţii
de viaţa care şi-a pierdut misterul
în cuib de fum te recunoşti ostatic
când amintirile cu trup de rună
lucind sub luna grasă şi nebună
în ciocul lor ţi-aduc delir tomnatic
degeaba-ncerci în locuri cunoscute
să-ţi regăseşti puterea ta ciuntită
obiectele sunt doar iluzii slute
fetişuri dintr-o lume rătăcită
şi Dumnezeu nu vine să le mute
într-un real cu poarta-n iad zidită

C
ce pacoste s-a abătut de-o vreme
în lumea liniştită şi cuminte
sub candele aprinse la cuvinte
şi timpul răsucit neclar în gheme
pe dos întoarse-s toate cele sfinte
şi-o haită de netoţi turbarea-şi geme
peste pământul văduvit de steme
golit de sens de suflet şi de minte
un jaf planificat mai dinainte
de-ntoarcerea martirilor acasă
şi de urcarea lor la cer fierbinte
din hău îşi creşte gura lui băloasă
şi picură venin şerpesc din dinte
pe cina cea de taină lunecoasă